Totul este viu și adevărat în „Yonkers”

În „Yonkers” de Neil Simon, coproducție unteatru și Teatrul „Nottara”, regizoarea Andreea Vulpe pare să fi făcut un pariu. Și, totodată, o demonstrație. Mai ține azi un spectacol doar cu poveste și cu personaje rotunde? Care evoluează de la scenă la scenă? Mai interesează o montare în care accentul cade doar pe relații? Și unde, lesne de înțeles, instrumentul-cheie este diversitatea de mijloace ale actorilor? Adică un spectacol fără secvențialitate, fără non-liniar, fără structură monologală, ba, mai mult, fără brumă de tehnologie! În care importantă este dinamica energiilor dezvoltate între oameni. În care situațiile cresc și se rotunjesc, iar tonurile și semitonurile emoționale sporesc de la moment la moment. Și ultima întrebare a regizoarei pare să fi fost dacă, într-o structură clasică, fără urmă de distanțare brechtiană, rămâne loc de performanță. Ei bine, da. Ba chiar de o mie de ori da!

Drept este și că Neil Simon, dramaturg american de mainstream, inclusiv cu ceva musical-uri la activ, mort la venerabila vârstă de 91 de ani, câștiga Premiul Pullitzer, în 1969, exact pentru acest text, „Lost in Yonkers”. Povestea se petrece în 1942, într-un orășel, Yonkers, de olandezi refugiați din pricina invaziei naziste în America. Cofetăria locului este deținută de o bătrână neînduplecată. Severitatea sa spartană și-a lăsat amprenta asupra tuturor descendenților, dacă nu ar fi să amintim decât de handicapul de vorbire al fiicei sale, Gert (Mihaela Subțirică într-o apariție cu har). Sechelele educației din copilărie se activează de fiecare dată când revine în prezența mamei. Nu că în ceea ce o privește Bunica ar fi făcut vreo diferență. Deși cu dureri mari de pe urma unei lovituri suferite în tinerețe, ea refuzase să ia vreodată chiar și o aspirină care să-i îndulcească suferința. Nu plânsese nici măcar când i-au murit soțul și doi prunci din șase.

Ca mamă, scopul său fusese să-și facă copiii de „oțel”. Drept pentru care orice semn de afecțiune a fost, din capul locului, retezat. Cu accent stricat, fără vreun prieten, Bătrâna în fața căreia tremură toți se preface, la rândul ei, că nu are nevoie să fie iubită de nimeni. Nu suportă nici un zgomot și, evident, nici muzica. Mihaela Trofimov adaugă un alt rol, de data aceasta, de compoziție, în colecția sa de mari creații. Îmbătrânită cu cel puțin patruzeci de ani, prin atitudine și postura rigidă, de nepătruns, cu pălăria de babă, din dantelă prăfuită (unul dintre detaliile suculente ale costumelor semnate de Cristina Milea), Bunica domină spațiul, în ciuda mișcărilor greoaie. Greu de imaginat, până la acest rol, că o actriță a cărei sensibilitate volatilă se coagulează parcă din energia de fiecare moment al unui spectacol poate deveni un munte de răceală. Performanța Mihaelei Trofimov este, din nou, excepțională.

În decorul jucăuș al Cristinei Milea, cofetăria Bunicii, spectatorii stau la mesele pline de prăjituri îmbietor colorate. Perspectiva proaspătă asupra familiei și a relațiilor din cadrul ei le aparține celor doi nepoți (13 ani și jumătate și 15 ani și jumătate) pe care tatăl, nevoit să muncească în cealaltă parte a țării, ca să-și achite datoriile făcute la un cămătar pentru tratamentul soției bolnave și între timp dispărute, nu are încotro și îi lasă la Bunica timp de aproape un an. Ezitările, regretele, nesiguranța, grija, dar și căldura și mai ales durerea de a-i părăsi temporar cu o Mater Familias a cărei asprime îi sperie pe cei ce cresc sub aripa ei, toate se adună în interpretarea lui Andrei Radu.

Scenele urmăresc relațiile de familie, mai întâi între cei doi frați care urmează să rămână la Bunica, prilej pentru belșug de momente savuroase. În rolurile celor doi copii, Sandra Ducuță și Alex Popa se hârjonesc, conspiră, se solidarizează, comentează mucalit și cool. Cel mare este serios și dornic să-și arate autoritatea, asumându-și responsabilitatea pentru mezin. Seriozitatea, un strop de paternalism, ironia inteligentă și umorul de bună calitate sunt trăsăturile pe care marșează Alex Popa. Iar fratele lui, jucat de Sandra Ducuță, este o minunăție. Cu fața extrem de mobilă, cu inocență șmecheroasă, cel mic comentează mut din priviri fiecare nou moment al acțiunii. Vioiciunea și energia actriței compun un spiriduș hâtru și solar în același timp.

Pentru copiii aflați în perioada de formare, unchiul Louie, fratele tatălui, va funcționa temporar ca un alt fel de model patern. Vlad Bălan construiește un personaj tonic, cum rar se vede pe scena românească. Un fel de gangster de musical, singurul care se apropie de intenția Bunicii de a-și oțeli odraslele. Cu afaceri bănuit necurate și cu atât mai misterioase, Louie compune un personaj special pentru a le câștiga copiilor curiozitatea, simpatia și, până la urmă, ascultarea. Asumat jucăuș, asumat neserios, asumat farseur și prestidigitator, angajat într-un perpetuu captatio benevolentiae în relația cu cei doi adolescenți, Vlad Bălan face un delicios personaj pus pe șotii, pe dans și pe cântat refrene celebre. În ciuda aparentei superficialități de fluturaș, când lucrurile devin serioase, Unchiul Louie nu va ezita să renunțe la siguranța personală pentru a răspunde nevoilor surorii lui.

Dihotomia pe care se construiește spectacolul se formează între cei doi poli ai feminității/ non-feminității, Bunica și fiica ei de treizeci de ani, Bella (Cristina Juncu într-un rol complex cât lumea). O lume a afecțiunii, făcută toată din căldură și emoții, luminoasă ca pălăria pe care o poartă. Năucă, într-o ureche, puțin înapoiată, copilăroasă și zărghită, cum apare la început, câtă vreme uită unde îi este casa, uită de moartea cumnatei, uită (sau nu are încă curajul) să spună ce vrea. Fata se refugiază în magia fără tensiuni a filmelor, visează să aibă propria ei familie, propriii ei copii cărora să le ofere toată afecțiunea. Deși aflată de o viață sub teroarea mamei, refuză să se împietrească după modelul ei. Cu fiecare scenă, personajul construit de Cristina Juncu capătă noi dimensiuni și noi culori, într-o gradație cum atât de rar se mai vede în peisajul nostru teatral, fascinat azi de alte trenduri. Pe măsură ce spectacolul înaintează, personajul său devine plin, complex și rotund, cu o diversitate de tot deliciul a trăirilor, a entuziasmelor, a surescitării, a iubirii. Pur și simplu, nu ai cum să uiți un asemenea personaj. Fiecare nouă scenă marchează un pas mic în desprinderea de sub tutela strivitoare a mamei pentru ca, până la final, fata să-și afirme personalitatea. Una ca pâinea caldă. Ca într-o simfonie a iubirii și a luminii, Cristina Juncu construiește unul dintre cele mai frumoase și mai pline de omenie personaje ale teatrului nostru de azi.

Totul este viu și adevărat în „Yonkers”. Actorii reacționează la ce spun partenerii de scenă iar reacțiile sunt pe deplin motivate. Interpretarea pare lucrată în filigran pentru fiecare rol în parte. Un spectacol cu impact puternic la spectatori de toate vârstele, la care râzi, plângi, te bucuri și… redescoperi omul în toată frumusețea lui. Mare bucurie! De neratat!

Yonkers
de Neil Simon

Traducerea: Cristina Juncu

Regia: Andreea Vulpe
Scenografia: Cristina Milea
Light design: Dragoș Mărgineanu
Distribuția: Mihaela Trofimov, Cristina Juncu, Vlad Bălan, Andrei Radu, Mihaela Subțirică, Alex Popa, Sandra Ducuță

Cristina Rusiecki
Ultimele postari ale lui Cristina Rusiecki (vezi toate)

Lasă un răspuns