„Tot ce înseamnă conținut media mi se pare extrem de volatil”

ROMÂNIA DISCRETĂ

„România profundă și reală nu e nici zgomotoasă, nici agresivă. E discretă, așezată, preocupată, inteligentă. Adesea, suntem tentați să cădem în capcana facilă a observării zgomotului. De aceea, vrem să scoatem discreția la lumină.”

– CORINA TARAȘ-LUNGU –

27 de ani. Licențiată în Studii Europene. Absolventă a Masterului de Istoria Ideilor, Mentalităților și Culturii de masă. Un fel de „om-orchestră”, implicat în organizarea a peste 100 de evenimente de prevenție, educaționale și recreative pentru copii și adolescenți. Instructor de teatru. Jurnalist. Specialist în parenting.

Aș porni de la tema lucrării tale de disertație: „Fenomenul fake news și valul protestelor de la începutul secolului XXI. Studiu de caz pe protestele românești din 10 august 2018”. Care crezi că a fost preponderența manipulării, respectiv impactul acesteia într-o manifestare de anvergura protestelor din 10 august 2018? Sigur, pentru omul simplu, neavizat, fenomenele sunt în alb și negru… de tipul cauză-efect. Dar cum crede un tânăr absolvent al unui master de Istoria Ideilor Mentalităților și Culturii de masă că a fost de fapt? Sau cum le-ai văzut și prezentat tu?

Mi s-a spus despre lucrarea mea că e riguros documentată și că m-am păstrat la distanță de subiect, în sensul în care nu i-am oferit interpretări proprii. Asta mi-am și propus. Evenimentele din 10 august au fost pentru mine un moment prea important ca să fie îngropat în breaking news și în titluri media fugitive. Totuși, pentru că am fost în Piața Victoriei în acea zi din 2018, mi-am păstrat părerile personale pentru mine și mi-am propus mai mult să documentez subiectul decât să îl analizez. Documentarea mea continuă. Următorul pas e acela de a colecta interviuri ale celor prezenți la proteste. În general, sunt uluită de moda protestelor care a cuprins secolul XXI, căpătând o amploare din ce în ce mai mare. Mă fascinează faptul că oameni din țări diferite ale lumii, cu un fond ereditar și educațional diferit, ajung în stradă din aceleași motive, revendicând aceleași lucruri, dar într-un alt peisaj social și politic. Pentru un absolvent de Mentalități, mișcările civice sunt mai mult decât proteste pentru contestarea anumitor decizii ale autorităților. Sunt un izvor oral, comportamental, de transmitere a istoriei. Eroul principal nu mai e un personaj istoric, ci sunt masele, iar practica maselor nu mai este una războinică, ci principială, de valoare. Dacă tot mă pot exprima aici subiectiv, protestul Diasporei cred că a avut o importanță foarte mare, pentru că a însemnat un moment în care „strada” a semnalat criza generalizată a clasei politice și a revendicat nevoia unei reforme structurale în peisajul românesc. Mesajele protestatarilor au fost predominant politice, dar ele au vizat nevoi din mai multe domenii – educație, economie, social ș.a. Oameni de diferite vârste, ocupații, cu diferite mentalități și cutume, din diferite zone geografice, autohtoni și emigranți, au fost în Piața Victoriei pentru că, dincolo de ethos-ul amplificat pe unele rețele și grupuri sociale, ei au fost solidari cu mesajul dominant al evenimentului – reforma structurală a aparatului de stat. Lucrarea mea, care va avea cu siguranță și o continuare, prezintă de la o distanță regulamentară faptele de dinainte, din timpul și pe cele care au urmat zilei de 10 august 2018, iar cititorul își poate forma singur o părere despre eveniment.
Documentându-mă pentru dialogul cu tine, am descoperit un om nu doar foarte activ, ci și „policalificat”, care acoperă o paletă foarte largă de preocupări, de specializări: de la instructor de teatru și organizator de evenimente până la jurnalist și specialist în parenting. Și unele dintre ele sunt începute foarte devreme. Cum își împarte o tânără de 27 de ani timpul pe atâtea planuri? La ce renunți, ce anume sacrifici, într-un oraș unde distanțele, transportul, aglomerația răpesc foarte mult timp?
Îmi sacrific nopțile, mesele, câteodată sănătatea; mă gândesc foarte mult la cei dragi, dar îi contactez mai puțin decât aș vrea, sunt restantă la pregătitul meselor și la job-ul de soție în sens tradițional. Somnul meu e o modalitate de a găsi soluții pe care sunt incapabilă să le aflu peste zi. Câteodată îmi pierd ordinea interioară, îmi ignor sentimentele și îmi pierd prospețimea, dar totul e de scurtă durată. Am capacități autorevelatorii și de conștientizare care, de multe ori, mă sperie, dar care nu mă lasă să decad prea mult. Îmi neglijez pisica și sacrific fără milă timpul de îngrijire cosmetică. E adevărat că am un ritm alert în tot ce fac și am un mecanism de gândire meticulos pus la punct, dar nu renunț la pasiunile și la căutările mele. Ele mă reprezintă și sunt un mod de a mă cunoaște mai mult ca orice metode de mindfulness, coaching, mentoring etc. Orele în trafic aproape că nu le simt pentru că, deși am distanțe mari de parcurs, rezolv destul de multe lucruri în mijloacele de transport…

Kafka apare în mod repetat în CV-ul tău. Spun acest lucru referindu-mă la tema lucrării tale de licență, dar și la conferințele și simpozioanele la care ai participat cu lucrări ce pornesc de la relația tată-fiu în opera lui Kafka. Copilul din opera lui Kafka trăiește un sentiment de anxietate în fața tatălui, perceput drept instanță supremă, dominantă și extrem de autoritară, un fel de măsură a tuturor lucrurilor, generatoare de temeri și frustrări. Există o legătură între această preferință a ta pentru Kafka și interesul tău pentru parenting? Cum se intersectează ele?

Kafka e iubirea mea dintâi și de la el a pornit interesul pentru psihopedagogie. E adevărat că în general am o pasiune pentru oamenii slabi, iar Kafka a fost din multe puncte de vedere un neajutorat. Relația lui cu tatăl și modul în care a perceput-o Kafka, copil fiind, m-au fascinat. Nu pentru că am crezut 100% versiunea lui (deși versiunea tatălui nu există), ci pentru că mi s-a părut incredibil cum un om ca el, înzestrat cu mijloace de exprimare artistică ieșite din comun, un om cu educație aleasă, cu discurs extraordinar, cu relații potrivite în momente potrivite, cu resurse sociale și financiare, nu a reușit să își înfrângă zbaterea interioară și să scape de un sindrom al castrării care i-a compromis încrederea în relațiile de dragoste (deși a plănuit de două ori căsătoria, nu a reușit să fructifice niciuna dintre ele; deși, dorindu-și copii, nu a reușit niciodată să fie cap de familie; deși a scris remarcabil, niciodată nu a avut cu adevărat încredere în talentul lui și a cerut să îi fie arse lucrările după moartea sa). Culmea ironiei e că, într-un final, și-a făcut curaj să realizeze pentru tatăl său o scrisoare în care să îi relateze traumele sale, o scrisoare kilometrică, doar că ea nu a ajuns niciodată la destinație, fiind publicată ca operă postumă. Există undeva un imperativ al eșecului în timpul vieții lui Kafka, care provine din relația dependentă cu tatăl, iar asta m-a intrigat extrem de mult. Mi-am pus organic întrebarea: până unde poate merge influența părinților asupra copiilor lor? Am descoperit apoi că influența asta are rezultate active și retroactive extraordinare. E greu de spus dacă a pierdut sau dacă a câștigat Kafka. Azi trăim sub imperativul fericirii, contemporanii noștri nu l-ar eticheta ca fiind un om echilibrat, un mentor care să fi dobândit rețeta înțelepciunii, dar Kafka a ajuns să fie al nostru, al tuturor, poate că nu a dus neapărat o viață pentru sine, dar fără să știe vreodată, a devenit atemporal.

Parenting-ul. Un concept și o activitate care au căpătat o mare importanță și anvergură în prezent. De ce vin părinții la cursuri? Chiar au nevoie? E un gest monden? Este un moft? Sau chiar există probleme în înțelegerea rolului de părinte? Nu crezi că se dă prea multă atenție acestei „creșteri ca la carte a copilului?” Nu există și un revers, adică o pierdere în intensitate și profunzime tocmai căutând să se crească, să se educe copiii ca la carte?

Fiecare părinte probabil că are rațiunile lui, dar – macro – cred că interesul pentru metodele de parenting nu vine din precauție, ci din neputință. Neputința de a controla. De cele mai multe ori, oamenii nu sunt într-un contact permanent nici măcar cu sine și cu nevoile proprii, darămite să poată internaliza într-un mod rațional problemele pe care le întâmpină în creșterea copiilor. În plus, fericirea se vinde la orice colț. Peste tot abundă în reclame, la TV, pe rețelele sociale, imaginea vieții împlinite. Consumerismul pe asta se bazează. Sunt la mijloc multe proiecții de genul „mi-ar plăcea ca al meu copil să nu trăiască așa cum am trăit eu, să ajungă mai sus ca mine, să fie împlinit și să nu îi lipsească nimic”. E ca goana după aur sau ca visul american. Când proiectăm în copii dorințele (de multe ori neîmplinite) ale părinților, joaca devine periculoasă. Se creează niște dependențe greu de gestionat. E important ca părinții de orice vârstă și cu orice statut social, nivel de educație etc. să înțeleagă că există niște etape firești ale maturizării și că ele implică experiența directă a copilului (uneori fără prea mult control din partea adulților). Cred că cea mai sănătoasă metodă de a crește un copil nu este de a-l proteja, ci de a-l accepta ca o individualitate. Un copil nu este doar parte dintr-o masă omogenă de persoane și nici o excepție de la șablon și atât, el este o individualitate care are nevoie de îndrumare pentru a învăța să gândească. Un copil nu are nevoie de părinți perfecți sau de o viață perfectă, ci de armonie. Foarte slab încurajată mi se pare gândirea logică în rândul copiilor, de regulă pentru că ei sunt considerați inofensivi, inferiori adulților. Deci ar trebui să urmeze adulții și să se supună voinței lor, dar lucrurile nu stau așa în realitate. Copiii par din ce în ce mai răzvrătiți, când, de fapt, au din ce în ce mai mare nevoie de înțelegere și de acompaniere – nu ca la carte, parentingul ideal rămâne o iluzie pentru mine. Sigur că tot ce spun aici spun din observație, nu sunt mamă, dar am lucrat atât de mult cu copiii, încât recunosc foarte bine în ei „împrumuturile” de la adulți. Cea mai bună creștere din punctul meu de vedere e aceea bazată în primul rând pe propriul exemplu (imitația e sfântă), apoi pe valorile și disponibilitatea de a învăța a părinților. Acolo unde ele lipsesc sau sunt uitate pe undeva prin colțurile teoriei, nu există decât potențial. Sigur că sunt multe cursuri pe piață, însă puține sunt cu adevărat utile pentru că te orientează și fac mai clare unele situații din relația părinte-copil. Ideea că mergi la curs ca să ai rețete și metode sigure de a crește copilul rămâne pentru mine o iluzie. Aștept să fiu contrazisă…

Faci parte din generația foarte tânără de jurnaliști. Ai studiat un fenomen extrem de periculos al mediei și al comunicării publice în general – fenomenul fake news. Ce crezi că-i lipsește mediei de azi? Care este, după tine, portretul-robot al tânărului jurnalist? Unde-și mai are loc creativitatea în media contemporană?

E greu să răspund la această întrebare. Nu m-aș numi jurnalist sau aș fi mai degrabă un jurnalist de ocazie. Cred că în media zilelor noastre există posibilități nelimitate în spațiul online (ceea ce mă bucură și mă sperie în același timp), posibilități potențial mari în domeniul radio, posibilități limitate cu strictețe în TV și posibilități aproape inexistente în presa scrisă. Nu îmi plac abordările holistice, dar, din păcate, pentru toate canalele e nevoie de investiții financiare mari și de o constanță severă cu privire la prelucrarea și transmiterea informației. Ce vreau să spun e că tot ce înseamnă conținut media mi se pare extrem de volatil. Suntem în timpurile în care orice poate genera un subiect, orice poate fi susținut și contrazis, orice poate crea panică, intrigă, indignare și chiar violență. Oricine poate avea adepți sau poate fi compromis fără argumente. Cred că mediei de astăzi îi lipsesc oamenii de calitate și resursele care să îi sprijine, jurnaliștii foarte buni și verticali, care să fie preocupați de vocația lor mai mult decât de interesul direct, tangibil. Tinerii nu au aceste resurse și pentru ei sunt puține șanse de a câștiga încrederea unui public. Există percepția că toți jurnaliștii sunt aserviți unei autorități, iar tinerii jurnaliști se văd luați în seamă numai atunci când găsesc o formă de asociere prin care să capete audiență. Fonduri sunt puține, iar creativitatea costă. Pentru a fi creativ e nevoie să ai o libertate de a alege subiectele, de a le da o formă, de a avea un timp de documentare și de prelucrare a informației, de a privi cu acuratețe către conținutul care urmează să fie livrat, de a câștiga sursele într-un mod echitabil. Privilegiul de a fi jurnalist, așa cum cred eu că merită deontologia acestei profesii, aparține unor prea puțini oameni, care au avut probabil un context favorabil în momente-cheie ale profesiei lor. Munca bine făcută nu cred că e de ajuns, ci zbaterea de a-ți câștiga locul pe piață, intuiția de a fructifica toate întâlnirile și de a face parte din mediul potrivit la timpul oportun probabil că sunt edificatoare. E greu să găsești echilibrul în peisajul ăsta.

Până la urmă, cred că firul roșu din toată această atât de bogată activitate a ta îl reprezintă comunicarea cu copiii. Pentru că te văd și instructor de teatru pentru copii, și pedagog, și pasionată în a studia relația tată-fiu așa cum a descris-o un mare scriitor precum Kafka. Cum e relaționarea cu copiii? Și ce perspective are relaționarea cu și între copii, în contextul comunicării on-line?

Relaționarea cu copiii, din perspectiva adultului, este foarte ușoară, atâta timp cât plăcerea de a fi în preajma copiilor vine în mod natural. Nu cred că toți oamenii iubesc necondiționat copiii și au disponibilitatea de a petrece timp cu ei, de a-i educa și de a-i acompania. Din această cauză cred că lucrul cu copiii nu e o treabă pentru oricine. Se vede cel mai des aspectul ăsta când vine vorba de școală și, mai exact, de profesori. Copiii sunt extrem de intuitivi, simt ce e dincolo de vorbele adultului, iar cine nu are – sau a pierdut pe parcurs – motivația intrinsecă de a lucra cu cei mici mai bine găsește o altă soluție profesională. În contextul pandemiei, comunicarea între copii a luat dimensiunea care pe ei îi atrage cel mai mult, cea virtuală. Sunt explicații cât se poate de științifice cu privire la această dependență de mediul online nu doar în rândul copiilor, ci și în rândul adulților. E un mediu ofertant, care propune interactivitate, imagine, sunet și efecte stimulatoare în același timp, interfață pentru exprimare părerilor și un bun mecanism de camuflare în spatele device-ului care, de multe ori, depersonalizează. Totuși, în perioada aceasta i-am văzut pe copii foarte solidari și neobișnuit de maturi cu privire la riscurile expunerii la COVID, foarte armonioși și mult mai plini de conținut pe rețelele sociale. Platformele online au fost un real ajutor, totuși ele nu au putut înlocui contactul fizic, aspect de care se plâng toți copiii cu care lucrez și pe care îi cunosc. Ceea ce contrazice părerile multora despre „copiii din ziua de astăzi” care nu ar mai ști cum să discute și cum să se joace împreună. Sigur că e mai greu să înțelegi formele de expresie ale oamenilor decât să le critici… Cât despre mine, mi-am continuat mult munca. Am avut o perioadă de o lună când am fost în virtual alături de copii, ajutându-i să realizeze teme, să contribuie la școala online, să se logheze pe platforme, să discute cu profesorii ș.a.m.d. Iar acea perioadă a fost chinuitoare pentru mine, nu din perspectiva comunicării cu copiii, care s-a dovedit a fi foarte eficientă și care ne-a apropiat foarte mult, ci din perspectiva sarcinilor școlare extrem de multe și de ambigue pe care ei le aveau de realizat și care au fost haotice chiar și pentru mine. A fost o luptă care, din păcate, cred că va continua cel puțin și în primul semestru al noului an școlar.
Dacă ar fi să alegi una dintre preocupările tale, cu care să rămâi și să mergi mai departe peste ani, care ar fi aceea și de ce?
Cred că undeva în mine are valoare ideea de homo universalis. Am multe întrebări pentru care caut răspunsuri, iar acele răspunsuri nu pot proveni deocamdată dintr-o singură direcție. Probabil ca va veni și ziua în care domeniile și proiectele în care mă implic să fie combinate într-o complexă formulă magică. Există un vis acolo, undeva, care va deveni cândva realitate: e vorba de a implementa programe educaționale și culturale pentru copii și adolescenți. Din păcate, acest plan depinde astăzi prea mult de o rețea de oameni care să te investească nu doar cu încredere, ci și cu resurse financiare. Nu am puterea asta până în prezent, sunt abia în faza în care conving oamenii că, dacă sunt tânără, pot fi și capabilă…

Ce i-ai transmite unui tânăr din generația ta care se plânge de plictiseală, care este dependent de calculator și de telefon? Care scrie în limbaj „facebook” cu emoticoane și prescurtări… Cum poate fi el readus din mediul virtual în mediul real?

Sincer, nu îmi aduc aminte să mă fi plictisit vreodată. Nu e o laudă, poate fi chiar un mare defect. Pe acel tânăr l-aș sfătui să lase comparațiile deoparte și să caute în jurul lui persoanele care îl pot ajuta. E nevoie de un restart și nu cred că un tânăr și un om, în general, se poate restarta singur.

Ce faci acum? Și ce urmează?

Acum muncesc cu niște copii frumoși, instituționalizați, dar cu o putere enormă de a crește armonios. Pe această perioadă a pandemiei am suspendat oferta mea de cursuri pentru școli publice și private, dar o îmbunătățesc pentru momentul când voi relua activitatea. Scriu articole de revistă și, pentru arhiva mea personală, strâng materiale cu privire la subiectele care mă interesează. Petrec mai mult timp cu mine, călătoresc din ce în ce mai mult și mai în siguranță.

Lasă un răspuns