Tineri și bătrâni în pandemie. Între capcana discursului populist și proiectul de țară

Sub 65 de ani și peste 65 de ani. Conflictul între generații nu a fost inventat în martie 2020 și nici nu s-a documentat că ar aparține exclusiv spațiului românesc. E un fundal social permanent, cunoscut și asumat. E un joc fără sfârșit, în care participanții doar schimbă locul pe scaunele din jurul mesei.
Conflictul între generații este absolut normal, pentru că normal este ca generațiile să aibă priorități diferite, viziuni diferite asupra unor evenimente, acces la instrumente și soluții diferite pentru rezolvarea unor situații. Pericolul apare când el este instrumentalizat politic, pentru a cumpăra susținerea unei generații sau a alteia, prin crearea unor prăpastii artificiale. Cu regularitate, diversele tipuri de discurs populist au accesat exact acest potențial: excluziunea celuilalt, ca rezultat al atribuirii unor intenții și culpe dacă nu inventate, măcar exacerbate.
Discursul populist centrat pe segregarea populației pe criterii generaționale a mers foarte bine în februarie 2017, de exemplu, când au fost antagonizați artificial părinții care stăteau în casă cu tinerii care protestau în piețe. N-a mai mers la fel de bine în august 2018, când părinții rămași acasă, deși persuadați insistent, s-au concentrat mai mult pe viața și integritatea copiilor lor asaltați de forțele de ordine, decât pe discursul care îi viza. Nu a mers în niciun caz în martie 2020, deși mesajele cu caracter populist veneau pe un fond de emotivitate crescută și instrumentalizau o diferențiere precisă, cu caracter de literă scrisă alb pe negru, extrasă din măsurile autorităților: „sub 65 de ani” și „peste 65 de ani”. S-au precipitat unele voci care să le semnaleze celor sub 65 de ani că, în timp ce ei ies o dată pe săptămână la cumpărături, vârstnicii folosesc cele două ore aprobate de autorități pentru a se „înghesui” zilnic în piețe. Sau că ei și-au pierdut locurile de muncă, iar ceilalți așteaptă creșterea pensiilor din toamnă. Cum s-au inflamat și altele în încercarea de a le semnala celor peste 65 de ani că cei mai tineri îi consideră „periculoși” și vor să îi țină închiși în case, „lăsându-i” la cumpărături doar două ore pe zi. Sau că asta e o pedeapsă pentru cei care ar fi „votanții PSD”. În ciuda acestor discursuri impresionate, care adresau emoții primare în momente în care starea emoțională a tuturor era, oricum, afectată, oamenii au acționat suficient de omogen. Cel puțin raportat la condițiile date. #separațidarîmpreună sau #suntemresponsabili au funcționat cam la fel pentru toate generațiile.
Sunt mulți cei care susțin că românii nu au stat în casă dintr-un ridicat spirit civic sau dintr-o solidă încredere în autorități și că motivul principal a fost teama de sistemul sanitar din România. Comună tinerilor și bătrânilor în egală măsură. Există și date statistice care susțin o astfel de teorie. Lor le putem adăuga, fiecare dintre noi, setul de experiențe personale. Așadar, da, sigur că în România nimeni nu voia să aibă de a face cu sistemul sanitar. Nimeni nu voia să meargă într-un pat de spital plin de bacterii. Și nimeni nu voia să se afle în fața unui halat alb în al cărui buzunar trebuia să pună plicul cu bani.
Dar mai există o perspectivă asupra consimțirii comune generațional: cea a proiectului comun. Un proiect adresat tuturor, nu încredințat unor elite și unor reprezentanți care nu prezintă încredere pentru nimeni. Un proiect în care fiecare a avut un rol și fiecare a fost conștient cu privire la cine este responsabil pentru acțiuni și pentru rezultate. Am ieșit din comunism cu un capital social deteriorat la maximum și am atribuit roluri de elite fie unor oameni care fie proveneau din vechiul regim, fie unora care erau mentorați de aceștia. Sigur că autovalorizarea unui potențial colectiv a lipsit sau a fost repede înfrântă. Cum a lipsit și încrederea și implicarea și căutarea binelui comun. Poate că apelul la izolare a fost tocmai apelul la libertatea – și la demnitatea – umană. Poate rolul primit în acest proiect, accesat și asumat individual, a dus la o masă critică de oameni responsabili. Poate că două luni de izolare au însemnat momentul critic al apariției patriotismului la români. În cea mai viabilă și mai performantă formă a sa, cea a unui proiect comun. A unui proiect de țară: respectarea unei reguli, într-o țară în care, multă vreme, toată lumea a disprețuit regula și norma. Și ar fi foarte frumos ca toate sacrificiile umane și economice pe care le facem în această pandemie să nu fie o pierdere, ci o investiție a noastră în capitalul uman. Un punct de plecare pentru viitor. Pentru că tot se vorbește despre cum lumea nu va mai fi ce a fost. Iar mulți dintre noi nici nu își doresc ca lumea să fie la fel. Mulți vor ca lumea să fie mai bună ca înainte: cu oameni mai conștienți, mai responsabili și mai solidari, cu medici mai umani și mai preocupați de respectarea normelor profesiei, cu profesori mai deschiși și mai onești. Vrem, poate, să ne vindecăm. Să nu ne mai înghesuim în autobuze, să ne ajutăm vecinii mai în vârstă, să nu mai ținem copii departe de tehnologie în școli, să nu mai traversăm pe culoarea roșie a semaforului. Să învățăm să respectăm regulile și să renunțăm la convingerea că „merge și așa”. Indiferent cărei generații îi aparținem.

Materialul este parte a dezbaterii Vârste și generații. Între responsabilitate și conflict.

Vârste și generații. Între responsabilitate și conflict

Lasă un răspuns