Teatru. Exerciții de sincronizare

Opt autoare dramatice al căror interes s-a axat pe problematici diferite, pe modalități diferite de abordare a textului, pe forme diferite de spectacol – iată ce a prezentat programul „Focus: dramaturgie contemporană” din cadrul proiectului „Exerciții de sincronizare” al Reactorului de Creație și Experiment, co-finanțat de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca și de Administrația Fondului Cultural Național.
Cum lucrurile se schimbă repede în condițiile de acum, pandemia a impus variante mixte de prezentare. La început spectacolele s-au jucat cu public în sală și au fost difuzate online, apoi s-au jucat în timp real, dar fără public, doar pentru difuzarea online, pentru ca până la urmă publicul să privească exclusiv înregistrările. Fapt este că toate producțiile au fost transmise, cu subtitrări în engleză, și pe platforma Howlround, prilej ca grupul de fani al Reactorului să se îmbogățească și cu public străin, iar creația dramatică românească să câștige vizibilitate internațională.
Căci de admiratori autohtoni nu duce lipsă, așa cum au demonstrat discuțiile pe zoom după fiecare spectacol. Reactor de Creație și Experiment și-a fidelizat un public care îi urmărește cu consecvență producțiile. Comunitatea coagulată în jurul său nu este un noroc picat din cer, ci rezultatul unui efort de construcție de ani și ani. Punct câștigat, mai ales că Reactorul face parte din categoria teatrelor independente care, ca să reziste, trebuie să lupte de zece ori mai mult, cu mijloace de zece ori mai puține decât teatrele instituționalizate. Parte din identitate i-o dă și opțiunea asumată de a dezvolta creația dramatică românească. Cu un program anual de rezidențe, cu numeroase laboratoare de scriere dramatică, Reactor se poate lăuda că este cel mai harnic teatru în susținerea dramaturgiei autohtone. De altfel, și proiectul despre care este vorba aici a inclus un atelier de scriere dramatică și unul de critică. O opțiune de luat în seamă ar fi, poate, să-și „exporte” operele care se scriu în cadrul acestor ateliere, dându-le șansa să permeabilizeze și alte zone ale țării.
Producțiile prezentate în cadrul proiectului au aparținut în cea mai mare parte teatrului-gazdă, dar au existat și două spectacole invitate, cel al trupei Țais, în regia lui Norbert Boda, și cel de la Replika din București, un teatru partener având multe similarități cu Reactorul în ceea ce privește scopul și programul. Cele două producții s-au axat pe o temă de actualitate, bullying-ul. Că autoarele știu să trateze subiectul ales o dovedesc numeroasele montări ale piesei „Avioane de hârtie” de Elise Wilk, cu temă bine dezvoltată, cu personaje cu identitate definită, cu situații rotunde, pe de o parte, sau longevitatea de zece ani (demnă de succesele de public din teatrele de stat) a spectacolului „Copii răi” de Mihaela Michailov. Inspirat după o știre din presa locală, textul a apărut în urma documentării făcute în cadrul atelierelor cu copii; de unde și tonul, nuanțele, limbajul firesc, dar și trecerile dintr-un registru în altul, care au adus plusul de savoare din interpretarea Katiei Pascariu.
Personajele-copii, cu căldura și inocența lor, par să fie de bun augur în creația autoarelor noastre, de vreme ce și „Micul nostru centenar” de Maria Manolescu, regia Dragoș Mușoiu (cu care cititorii Revistei „Cultura” sunt deja familiarizați), poate fi considerat un fel de hit al Reactorului, dacă e să contabilizăm invitațiile în diferite festivaluri.
Un spectacol cu o temă puțin investigată de teatrul nostru și cu atât mai de interes a fost „În sfârșit sfârșitul” de Brândușa Dan, regia Diana Dragoș. Cum reușesc liderii religioși sau cei ai sectelor să convingă și să manipuleze? Care sunt mijloacele prin care pot să deturneze adepții, inițial, bine intenționați? Cum îi folosesc pe aceștia în propriile scopuri? Ce profil are un astfel de personaj? Dar adepții? Cum se conjugă identitatea colectivă cu cea individuală?
Acestea sunt întrebările de la care a pornit autoarea, în urma unei documentări serioase. Masa de manevră a mentoriței persuasive, cea care militează pentru cauze drepte, ecologiste, o constituie un cântăreț (Adonis Tanța, cu perucă blondă și haină cadrilată), un homeless bizar, un pic dus, care nu se desparte de peștele lui din punga cu puțină apă, și o familie de tineri ce așteaptă un copil. Cu o asemenea mixtură de personaje, fiecare cu tipul său de probleme, aerul spectacolului, îmbinând adesea scenele live cu filmarea, se îmbibă de eclectism.
Scene de familie, în care perechea de tineri decenți, civilizați, decide prin jocul cu mâinile care dintre părinți va fi primul dintr-un șir lung de acțiuni cu copilul: cine îi va alege căruciorul, cine îi va găti prima masă când intră la facultate… cine… cine… Evident, sub influența activistei, prietena binefăcătoare, ajung să se contreze. Aparent, argumentele sale sunt pertinente, în favoarea mediului, iar acțiunile ei, umanitare; în realitate, discursul său ascunde dorința de control și de putere asupra celorlalți. Rata sa de succes va consta într-o sinucidere și un avort. „Nu vreau să te trezești de dimineață și să te sufoci, nu vreau să-ți fie rușine de tine, nu vreau să te încalți cu pantofii făcuți din pielea unui animal care a fost despărțit de părinții lui”, își va explica mama opțiunea copilului condamnat. Construite pe muchii fine, argumentele activistei conving, iar publicului îi vine greu să realizeze partea malefică de discurs, poate până la momentul în care, odată vedeta rock convinsă să nu renunțe la muzică, activista îi va induce subliminal faptul că vor scrie muzica împreună.
Un spectacol pe un text generos cu actorii (Raluca Mara, Paula Rotar, Lucian Teodor Rus, Cosmin Stănilă, Adonis Tanța), cu un limbaj dramatic nuanțat, cu lumini ingenioase, cu mișcare scenică bine gândită, cu imagini de videoclip și cu altele în oglindă, cu o coloană sonoră voit angoasantă în anumite momente, „În sfârșit sfârșitul” ar fi avut și mai mult de câștigat în condiții normale, dacă publicul l-ar fi putut urmări live.
Una dintre producțiile cu impactul cel mai puternic din proiect a fost „Îmi place sushi” de Ioana Hogman, regia Raul Coldea. Construit pe tema fricii, spectacolul asimilează valențele poeziei și ale dramaturgiei în aceeași măsură, oferind actorilor posibilitatea să traverseze registre sensibile. Trebuie menționat că cele mai multe dintre autoare au lucrat împreună cu echipa, modificându-și textele și adaptându-le în funcție de viziunea regizorului și de schimbările survenite în timpul repetițiilor. Inițial conceput ca o monodramă, textul Ioanei Hogman a fost despărțit în patru instanțe performative, opțiune care a atras un plus de spectaculos. Îmbrăcați la fel, actorii dau expresie unui adevărat compendiu al fricilor: de moarte, de tragedia medicală, de imagini stranii produse de propria minte, de accidente nucleare, de încălzirea globală și efectele ei etc. Printre scenele cele mai puternice se numără cea a fricilor intra-uterine, cu groaza fătului înainte de a fi expulzat în lume, moment care se asociază instant cu spaima de moarte.
Cu o coloană sonoră sugestivă, cu accente repetitive provenite de la o chitară live, patru bărbați stau pe scaune și, în fața microfoanelor, își exhibă anxietățile recurente. Mai întâi cu fraze lungi, în fragmente de monolog, cu suflu amplu; apoi, în tempo-ul interior al spaimei, replicile se întretaie, propozițiile devin din ce în ce mai scurte, ritmurile alternează până la sacadare. Muzica fluidizează situațiile, după cum alternanța dintre scenele live și cele filmate mărește gradul de stranietate, de poezie, de realitate halucinantă.

 

Cristina Rusiecki
Ultimele postari ale lui Cristina Rusiecki (vezi toate)

Lasă un răspuns