„Teatrele din România nu mizează pe experiențe de tip laborator”

„Cele mai importante probleme pe care le are teatrul românesc sunt supraviețuirea tinerilor artiști și susținerea sectorului independent.”

Interviu cu managerul cultural Cristiana Gavrilă, coordonatorul Programului 9G

Ești unul dintre cei mai talentați oameni care scriu, de fapt, scriau despre teatru și dans. Ai lucrat mult timp la revistele Time Out și BeWhere. Ce anume te-a făcut să renunți la o meserie pentru care aveai o vocație evidentă în favoarea managementului cultural?

Mă flatează enorm ceea ce spui, iar această întrebare mi-a adresat-o mai multă lume și de obicei evit un răspuns, însă nu cred că este vorba despre o schimbare de meserie sau o renunțare la ceva în favoarea a altceva. Mă bucur că ai folosit termenul meserie, în teatru și în tot ceea ce presupune activitatea din jurul unui spectacol s-a pierdut această semnificație a specializărilor, atât de necesară pentru a face lucrurile să funcționeze în beneficiul artiștilor, al spectacolelor și, de ce nu, al publicului. Ca și tine, eu sunt teatrolog de meserie, ceea ce presupune mai multe direcții în care îți poți pune în practică ceea ce se presupune că ai învățat în școală. Scrisul, jurnalismul, secretariatul literar, cercetarea, managementul cultural, impresariatul… fiecare poate fi o variantă și nu cred că una o exclude pe cealaltă. Pe rând, sau intersectat, m-am apropiat de toate aceste zone și recunosc că scrisul a rămas mereu cel mai apropiat și satisfăcător lucru în raportul meu cu profesia. În ultimii ani am scris mai puțin și am publicat și mai puțin (spre deloc), recunosc că mi-e dor să scriu despre teatru și îmi lipsește acel tip de analiză sensibilă și de atenție inteligentă spre care te trimite exercițiul scrisului. Dacă acești ultimi ani la care mă refer s-au suprapus cu existența Programului 9G la TNB, un proiect lipit bine de sufletul meu și al echipei alături de care lucrez, nu este o întâmplare, și da, a fost o opțiune asumată cu entuziasm și aproape cu inconștiență. Mi s-a părut cu mult mai necesar ca 9G să existe la TNB și să reziste în spațiul cultural de la noi, unul nu chiar cel mai confortabil și prietenos din punct de vedere administrativ și instituțional.
Peste aceste lucruri, sau invers, aceste lucruri au venit peste îndoielile mele în legătură cu rolul criticii și al criticului. Cred că sensul criticului de teatru sau… de orice ar fi el… este altul decât cel impus la întâmplare și acceptat cu indiferență astăzi în viața socială și culturală. Poziția critică nu este una distanțată de fenomen prin scaunul comod de spectator atoateștiutor și absent din zona activă a teatrului.

Te-ai ocupat de la început de Programul 9G. Când și cum s-a înființat Programul 9G? Care au fost premisele?

Ideea și dorința unui program în Teatrul Național din București dedicat tinerilor artiști neangajați i-au aparținut domnului Ion Caramitru. Încă din faza de proiect, Sala Mică a fost gândită să găzduiască o astfel de inițiativă. Programul 9G la TNB a fost lansat în cadrul Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, în ianuarie 2014, când Sala Mică a fost terminată și a devenit funcțională, chiar înainte ca șantierul să fie finalizat… uite că în curând facem 7 ani și 7 ediții. Premisele nu erau cele mai încurajatoare, propunerea și regulamentul 9G la care am ajuns împreună cu domnul Caramitru erau total atipice pentru o instituție de tipul TNB. Adică o selecție de proiecte ale tinerilor artiști independenți cu vârsta până în 35 de ani, cărora teatrul le pune la dispoziție spațiu de repetiție, Sala Mică, magazia de costume, depozitul de decoruri, atelierele teatrului, fără a face în primă fază nicio investiție în producție. Doar spectacolele incluse în repertoriu beneficiază de investiții mici în producție, de plata drepturilor de autor, actorii fiind plătiți cu procent din încasări.
În timp, colegi din teatru mi-au povestit că se puneau pariuri că programul va fi închis după primul spectacol. Acum aceste lucruri îmi sună amuzant pentru că atunci nu mi-am pus niciodată problema că 9G s-ar putea închide. Pentru a continua a fost necesar să atragem sponsorizări, finanțări, să ne găsim parteneri. Faptul că un astfel de program era necesar și așteptat la momentul lansării lui o demonstrează zecile de proiecte înscrise la fiecare selecție, sutele de tineri actori, regizori, scenografi, coregrafi, video, sound și light designeri care au lucrat la 9G. Din cunoștințele mele este primul și probabil singurul program de tipul acesta lansat într-o instituție. Există și în alte părți concursuri de proiecte regizorale, diferența pe care o face 9G la TNB este aceea că se adresează echipelor de creație. Inițiatorul unui proiect, care nu trebuie neapărat să fie un regizor, deși ar fi de preferat, vine la pachet cu întreaga echipă a spectacolului, singurele condiții impuse fiind legate de vârstă și de statusul de a nu fi angajat într-un teatru. Din această perspectivă, 9G susține posibilitatea unei experiențe de care tinerii artiști au nevoie și căreia nici în școala prea grăbită de azi nu i se mai acordă atenție: o experiență de echipă, gândită și realizată în condiții de teatru profesionist. Și pentru că vorbesc despre echipe de creație, trebuie să subliniez faptul că și 9G este un program de echipă, alături de mine au fost de la început Ionuț Corpaci și Viorel Florea. În absența unei echipe nici nu văd cum s-ar putea construi ceva într-un teatru.

Care este scopul acestui program?

Deși nu ar trebui să spun asta, este o întrebare grea… Cred că în acești aproape șapte ani scopul s-a definit altfel în funcție de ediție și de etapa în care se afla 9G, în funcție de artiștii pe care i-am avut selecționați și invitați să lucreze la Sala Mică. Evident că 9G la TNB susține activitatea tinerilor artiști, dar acesta este un scop prea măreț și foarte general. Pornind de la această intenție sau misiune a 9G-ului, planurile noastre s-au schimbat și adaptat în funcție de propunerile care au venit de la ei. Poate că necesitatea programului se datorează și acestei conexiuni în continuă transformare pe care am încercat să o păstrăm cu tinerii artiști. Pe lângă concursul de proiecte, tot ca o necesitate, a apărut o colaborare cu UNATC, astfel că de-a lungul ultimelor stagiuni, în urma unor vizionări, am preluat câteva dintre spectacolele de licență și master. Scopul imediat, acela măsurabil, este o stagiune permanentă 9G la Sala Mică care să ofere tinerilor artiști contextul profesionist în care să fie văzuți de spectatori și nu numai.

Din câte știu, în fiecare an organizați un concurs de proiecte pentru tinerii creatori. Cum le selectați pe cele câștigătoare? Există niște criterii anume? Stabiliți priorități în fiecare an ca la AFCN sau criteriile sunt general valabile?

Da, zilele acestea chiar vom lansa o nouă selecție 9G. A șaptea. Am fi început de mult repetițiile la noile proiecte, dar am amânat pentru că lucrurile plutesc într-o incertitudine greu de previzionat, după cum bine știm. Însă uite că și în aceste vremuri incerte, sus pe teatru, la Amfiteatru TNB, a fost o premieră 9G, „M de la Murphy” de Andrea Gavriliu.
De la început am evitat să impunem teme și direcții verificate și am încercat să lăsăm o cât mai mare libertate artiștilor să aleagă ceea ce îi preocupă, ce talent au sau ce li se pare urgent de adus pe scenă. Domnul Caramitru, referindu-se la 9G, folosește expresia experimentul tânăr, cred că și la acest lucru se referă. Nu avem niște criterii puse în excel și diferențiate cu notare de la 1 la 5, dar niște criterii clare evident că există: coerența viziunii, originalitatea, impactul, echipa artistică.

După experiența câștigată în Programul 9G, tinerii creatori au confirmat șansa acordată de TNB?

Eu le urmăresc activitatea cu mare drag și interes. Mă bucur să văd că mulți dintre actori au fost angajați în teatre importante din țară sau chiar la Teatrul Național din București. Sunt câteva proiecte care nu se puteau întâmpla în altă parte decât la 9G și mai cred că ele au cântărit mult în demersul artistic al unor tineri foarte prezenți astăzi în teatrul românesc. Nu știu dacă, în anul 2014, „Distopie. Shakespeare. Remix” al Catincăi Drăgănescu se putea realiza în lipsa unui 9G. Poate că ceea ce reprezintă acum prezența Catincăi Drăgănescu, a lui Andrei Măjeri, Horia Suru, Ștefan Lupu, Radu Iacoban, a Elenei Morar sau Iris Spiridon se datorează și dezbaterii, controversei, spargerii unor bariere instituționale pe care Programul 9G și le-a asumat încă de la lansare. Și lista este lungă… dar nu e momentul să facem un bilanț de acest fel.

Când considerați că un proiect dezvoltat în 9G a fost un succes și când nu?

Știm cu toții cât de relativ este succesul în teatru. Depinde despre ce fel de succes vorbim: un succes este „ActOrchestra” în regia lui Horia Suru, cel mai longeviv spectacol 9G, cu Emilian Mârnea, Petre Ancuța și Florin Călbăjos, trei actori care au fost angajați în TNB, dar și „Distopie. Shakespeare. Remix”, un spectacol curajos, foarte controversat, care a produs reacții și dezbateri în mediul teatral.

Ce se întâmplă cu spectacolele care au succes? Se reiau și în stagiunea următoare sau stabiliți din capul locului un număr fix de reprezentații și pentru ca apoi să iasă din repertoriu?

Regulamentul 9G sună foarte clar: echipele au dreptul să prezinte un număr de trei reprezentații cu public, indiferent dacă spectacolul rămâne sau nu în repertoriul Sălii Mici. Pentru spectacole incluse în repertoriu, traseul este același ca al oricărui spectacol din TNB. Câteva dintre spectacolele realizate în acești ani nu se mai joacă din motive foarte diverse, fie că o actriță a plecat din țară sau un actor a fost angajat în afara Bucureștiului, fie că pur și simplu și-a epuizat publicul, dar avem și multe spectacole care se joacă de ani buni cu succes.

Care este publicul predilect al acestor spectacole? S-a conturat, de-a lungul anilor, un set de preferințe ale acestuia?

Programul și-a găsit publicul lui destul de rapid. Dacă în primul an vânzările noastre erau un motiv de îngrijorare, pentru că era evident că publicul clasic de TNB nu gustă genul acesta de provocare și se ghidează după alte repere în alegerea spectacolelor, de cele mai multe ori după numele actorilor, repertoriul clasic, mai mult genul comedie, acum putem spune că Sala Mică și-a format publicul ei și, în ultimii ani, procentul de ocupare al locurilor este unul satisfăcător. Mai cu seamă că actorii sunt plătiți din încasări. În același timp, este verificat faptul că ceea ce se întâmplă la 9G are legătură directă cu ce se întâmplă în restul teatrului. TNB a început de mult timp o schimbare repertorială și de viziune care începe să se vadă foarte clar, și-a adaptat sistemul de vânzare a biletelor, a lansat anul trecut stagiunea de vară la Amfiteatru TNB, un spațiu absolut superb, în aer liber, sus pe teatru, unde s-au jucat foarte multe spectacole din mediul independent. Aceste lucruri devin măsurabile în timp. Revenind la preferințele publicului, cred că la 9G cel mai bine au fost primite spectacolele puțin neconvenționale, cu teme desprinse din realitatea imediată, cu umor și cu o tușă sensibilă de seriozitate. „(D)efectul placebo”, creație colectivă după un concept de Ștefan Lupu, poate că e cel mai bun exemplu în acest sens. În acest moment îmi dau seama că lucrurile acestea s-ar putea să fie doar la timpul trecut, va trebui să vedem cum se reconfigurează sala de teatru, scena și raportul cu publicul în perioada imediat următoare. Din păcate, este clar că etapa pe care o trăim acum nu va fi scurtă și că nu va trece fără să-și lase amprenta.

Așa cum ai spus, proiectele 9G se fac cu actori tineri care nu sunt angajați ai Teatrului Național. Ce impact are colaborarea cu TNB asupra carierei lor?

În distribuțiile spectacolelor de la 9G sunt tineri neangajați în teatre. Aceasta este una dintre condițiile esențiale ale programului. De la data primului spectacol și până la ora acestui interviu, mulți dintre actori sunt deja angajați în TNB sau fac parte din alte trupe. Mulți dintre ei sunt în teatrele din București. Dar când spun mulți, mă raportez la realitatea noastră teatrală, la posibilitatea pe care o au absolvenții de actorie de a fi angajați într-un teatru. Și dacă la o primă numărătoare îmi vin în minte vreo 15 actori de la 9G care au fost angajați, în raport cu numărul minuscul de angajări care s-au făcut în ultimii ani, înseamnă mult. Măsurând în raport cu numărul halucinant de absolvenți care termină în fiecare an, înseamnă foarte puțin. Din păcate, sistemul de învățământ teatral și sistemul teatral din România funcționează în realități aproape paralele. Mulți actori tineri sunt colaboratori în distribuțiile unor spectacole mari ale Teatrului Național, în câteva cazuri chiar cu roluri importante. Despre impactul acestor colaborări în cariera lor sau despre experiența prezenței lor în producții 9G este nu ar fi pertinent să comentez eu, fiecare dintre ei trebuie să-și aibă răspunsul lui.

Orice teatru național din lume care se respectă are un astfel de program. În cadrul lui se experimentează, se inovează, teatrul viitorului prinde contur. Au existat anumite direcții pe care le-ai constatat în spectacolele dezvoltate în acest program? Există preferințe ale tinerilor creatori pentru anumite teme, anumite subiecte, anumite elemente stilistice?

Cu puține excepții, există o preocupare pentru realitatea imediată, pentru o dramaturgie a temelor cotidiene, cu un mesaj transmis cu o directețe ce sparge orice convenție teatrală. Dar acest lucru plutește în aer de mai mult timp, nu este neapărat o noutate constatată doar la proiectele citite pentru 9G. Regele Lear și voința de putere din Shakespeare pot deveni matricea unui joc de calculator („Distopie. Shakespeare. Remix”), o explozie într-un mall poate fi tratată cu ușurință în termenii parodiei, venind cu un contrapunct grav („Ziua în care nu se cumpără nimic” de Kim Atle Hansen, regia Horia Suru). Virtualul și nevoia de diversitate care ne-au acaparat viața și ne-au închis în niște mici baloane de săpun, unde nu există nici tristețe, nici probleme, ci doar o fericire continuă – „(D)efectul Placebo” (creație colectivă, spectacol coordonat de Ștefan Lupu). Născut din improvizația actorilor care își doreau un text despre problemele generației lor, lucrat pe sistemul work in progress, spectacolul reprezintă o premieră și din punctul de vedere al formulei de lucru. Teatrele din România nu mizează pe experiențe de tip laborator.
O altă tendință vine din nevoia de a experimenta limbaje și expresii nu neapărat noi, dar mai conservator privite și primite în teatrul românesc recent. Corporalitatea, întrepătrunderea cu mijloacele tehnice, montajele rapide ale ideilor, juxtapunerile de limbaje vizuale care nu urmăresc spectaculosul, ci punctează simplitatea și emoția, pot să fie tendințe proaspete, dacă vrei.

Ce îi lipsește teatrului românesc în momentul de față? Ce ar trebui îmbunătățit pentru ca tinerii de care vă ocupați să aibă mai multe șanse?

Trebuie să ne gândim cu maximum de responsabilitate că această criză medicală și planetară, care a oprit brusc orice activitate artistică și care modifică orice mod de funcționare cunoscut de noi până acum, s-a suprapus pe un colaps deja existent în zona independentă. Dacă întotdeauna în România s-a vorbit despre supraviețuirea spațiului independent, iar cei care au făcut fenomenul să supraviețuiască și să dea rezultate performante au fost chiar artiștii independenți, prea puțin susținuți de autorități, în acest moment termenul de supraviețuire se mută între rezistență sau dispariție. Dacă nu se începe rapid din acest punct, cu măsuri concrete, cu bani și sprijin de orice fel ar fi necesar în sectorul cultural independent, foarte viu și necesar, mâine orice dezbatere despre reforma teatrului va deveni inutilă. Vorbesc acum despre problemele independenților pentru că ei sunt artiștii pe care noi îi avem la 9G. În urmă cu șase luni la aceste întrebări ți-aș fi răspuns că sunt necesare niște finanțări multianuale ofertante pentru ca tinerii să poată dezvolta proiecte, că trebuie schimbate niște norme legislative care răspund nevoilor anilor 1990, deși trăim în 2020, că trebuie corelat sistemul de învățământ artistic cu realitatea teatrală de la noi. Astăzi, cred că cele mai importante probleme pe care le are teatrul românesc sunt supraviețuirea tinerilor artiști și susținerea sectorului independent.

Care sunt cele mai mari satisfacții ale coordonatorului programului 9G?

Faptul că 9G la TNB există de 7 ani, că avem un repertoriu stabil și o sală în care putem juca spectacolele, că văd pe afișele teatrelor actori și regizori care au trecut pe la 9G, că sunt mulți tineri artiști care ne întreabă când lansăm următoarea ediție, că am putut scoate o premieră în pandemie, la Amfiteatru TNB, cu actori pe scenă și public în sală – „M de la Murphy”. Și că la Sala Mică s-a format o echipă 9G foarte profesionistă și cu drag de teatru.

Lasă un răspuns