Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Știu că etichetările pot să fie ispititoare, deoarece satisfac nevoia unei cunoașteri fără fisuri

Știu că etichetările pot să fie ispititoare, deoarece satisfac nevoia unei cunoașteri fără fisuri

„Cenaclul Flacăra se refuză, prin chiar complexitatea sa factuală, unei etichetări absolute, indiferent dacă este una elogioasă ori defăimătoare.”

Interviu cu istoricul Alexandru Mamina,
autorul studiului „Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică”

Din ce motiv cercetarea istorică în general, a istoriei recente în particular, trebuie să lase deoparte perspectiva etică, maniheistă, logica binară „ori-ori” sau, în logica anticomunismului autohton, distincția „colaboraționiști” versus „rezistenți”? Ce e greșit în acest mod de a scrie istoria?

Abordarea maniheistă, care-i presupune pe toți exponenții regimului comunist ca fiind „răi”, sau mai corect spus – materializând „răul”, în opoziție cu restul populației situată, în grade variabile, de partea „binelui”, este corelativă cu o altă abordare, și anume aceea care tratează istoria comunismului numai din perspectiva represiunii, ca și cum existența de atunci s-ar fi redus la o confruntare endemică între colaboraționiști și rezistenți, sau între „călăi” și victime. Este indiscutabil că represiunea, frica de Securitate, practica delațiunii au fost prezente mai mult sau mai puțin în toate fazele regimului comunist, însă existența nu s-a limitat la acestea, la fel cum directivele de la vârful puterii nu s-au regăsit întotdeauna riguros aplicate în viața cotidiană. Am mai dat acest exemplu, îl reiau fiindcă mi se pare foarte relevant: celebrele „teze din iulie” 1971, care ar fi trebuit să transforme literatura într-un vast șantier al realismului socialist, au rămas în fapt fără urmări; despre o degradare semnificativă a situației din domeniul literar și artistic se poate vorbi abia din 1982, după „tezele de la Mangalia”. Încă și mai important mi se pare alt aspect: relațiile dintre exponenții regimului și restul oamenilor s-au desfășurat destul de frecvent în termeni de negociere sau de complicitate, nu doar pe bază de forță și amenințare. Se putea negocia inclusiv cu cenzorii și cu secretarii județeni de partid, așa cum reiese din relatările mai multor reprezentanți ai presei studențești din epocă, publicate într-un volum apărut în 2014 sub coordonarea lui Sorin Bocancea. În aceste circumstanțe, a interpreta istoria comunismului numai din perspectiva represiunii, exclusiv ca o confruntare permanentă între „răi” și „buni”, înseamnă să denaturezi realitatea și să falsifici concluziile.

Ați scris un volum despre Cenaclul Flacăra, o mișcare culturală intens prizată înainte de 1989, detestată mai apoi în postcomunism. Ce a fost Cenaclul Flacăra? Imitație a unor mode culturale din Occident, un cenaclu cu voie de la partid, imaginația și grandomania unui singur om – Adrian Păunescu, pe de o parte apărător al cauzei socialiste, pe de altă parte critic al unor disfuncționalități ale regimului? Sau câte puțin din toate?

Știu că etichetările pot să fie ispititoare, deoarece satisfac nevoia unei cunoașteri fără fisuri, totuși simplistă și, ca atare, falsă, în cel mai bun caz înșelătoare. Cenaclul Flacăra se refuză, prin chiar complexitatea sa factuală, unei etichetări absolute, indiferent dacă este una elogioasă ori defăimătoare. A fost un fenomen cultural și social inspirat într-adevăr, la origine, și de experiența lui Adrian Păunescu în Statele Unite ale Americii, unde a asistat la spectacole de muzică folk și rock. Un fenomen care a durat aproape doisprezece ani, care a înregistrat mai multe etape, trecând de la condiția unei forme a sociabilității boeme la faza spectacolului de masă; un fenomen în care s-au regăsit mai multe vocații, așteptări și interese, ale participanților și publicului deopotrivă, nu numai ale inițiatorului și conducătorului, Adrian Păunescu, aflat în rolul principal bineînțeles, dar fără ca mișcarea în ansamblu să fie reductibilă cumva la personalitatea lui, îndeosebi la vanitatea lui exacerbată. Pe parcursul acestei evoluții, libertatea de exprimare și critica socială s-au întrepătruns în mod aproape necesar cu referirile partinice și cu elogiile adresate lui Nicolae Ceaușescu, cele dintâi fiind legitimate într-un fel prin cele din urmă. Nu pot fi negate sau ocultate nici unele, nici celelalte, ceea ce mi-am propus în analiză a fost să le explic, să le găsesc rațiunile contextuale și intenționale, precum și să identific unele efecte ale cenaclului pe durată medie. Cu atât mai mult cu cât cenaclul însuși se înscrie pe linia duratei, într-o istorie a formelor de sociabilitate literar-artistică începând cu boema spontană a lui Anton Pann și Nicolae Filimon, continuând cu Junimea și apoi cu grupul Criterion. Este o abordare pe care nu a mai încercat-o nimeni până acum, dar cu atât mai interesantă, ofertantă inclusiv pe terenul sociologiei culturii.

Ce înseamnă un „spectacol cu două sisteme” și, dacă analiza statistică a celor 2.243 de momente artistice circumscrise cenaclului indică preponderența clară a registrului afectiv-meditativ și nu a celui național-istoric sau partinic, atunci cum se face că lumea îl percepe pe Adrian Păunescu ca pe un poet de curte, iar cenaclul ca pe o mișcare în primul rând propagandistică?

„Un spectacol cu două sisteme”, parafrază după Deng Xiaoping, este sintagma folosită de Ilie Stepan pentru a surprinde ambivalența Cenaclului Flacăra, cu o parte de cultură autentică, inclusiv cu o latură contestatară, și o parte propagandistică, prima fiind totuși preponderentă. Aici intervine și paradoxul surprins în întrebare, cu amendamentul că nu toată lumea, poate nici măcar majoritatea, nu-l percepe azi pe Adrian Păunescu drept un poet de curte și cenaclul ca pe o mișcare în primul rând propagandistică. Este imaginea cultivată din motive de ostilitate personală sau de adversitate ideologică asupra cărora nu mă opresc acum. Are impact public fiindcă se diseminează prin intermediul mijloacelor de informare în masă și devine un fel de lucru de la sine înțeles – o imagine „canonică”, așa cum le place să spună mai ales „revizioniștilor” culturali. Persistă pentru că susținătorii ei insistă exclusiv asupra elementelor partinice și propagandistice de la cenaclu, escamotând aspectele culturale și contestatare autentice; cu alte cuvinte, procedează selectiv, alegând numai ceea ce convine tezei lor. Să comenteze, de pildă, citatele din informările Securității pe care le-am publicat în volum, care avertizau toate împotriva potențialului subversiv al cenaclului! Dacă regimul a socotit într-adevăr cenaclul ca supapă de siguranță pentru a elibera tensiunea socială, dacă l-a conceput într-adevăr ca pe un mijloc prin care să acapareze și să țină sub control „muzica tânără” presupus contestatară, atunci cum se face că „brațul armat” al regimului respectiv înregistra fenomenul Flacăra cu mare îngrijorare? Concluzia care s-ar desprinde ar fi că între partid și Securitate a existat o sciziune intențională și decizională semnificativă, că ar fi funcționat eventual în registre de înțelegere paralele, ceea ce ar contraveni tocmai conceptului de stat totalitar vehiculat în mod comun de criticii moraliști ai Cenaclului Flacăra.

Cum se citește acum, după aproape patru decenii, scrisoarea trimisă în mai 1982 de Adrian Păunescu lui Nicolae Ceaușescu, publicată in extenso în volum?

Fiecare o receptează potrivit experienței și sensibilității sale. Cineva îmi spunea că a resimțit un frison, altcineva că a citit-o cu revoltă, încă cineva că s-a îngrețoșat de slugărnicia lui Adrian Păunescu față de conducătorul suprem, dar că în final a înțeles faptul că numai așa reușea să capteze bunăvoința acestuia. Dincolo de ceea ce poate să apară mai mult sau mai puțin compromițător la adresa lui Adrian Păunescu personal, eu consider scrisoarea simptomatică pentru tipul de relaționare a individului cu puterea sub regimul comunist în general, compromisul și disimularea fiind direct proporționale cu nivelul la care intervenea relaționarea și cu miza aflată în joc. În special atunci când voiai, ca în această scrisoare, să atragi atenția și asupra unor aspecte criticabile.
De ce credeți că, în termeni gramscieni, în România comunismul nu a devenit niciodată hegemonic și nu a câștigat conștiințele?
Cât mai sintetic, aș zice că, deși regimul comunist a înregistrat o serie de progrese pe plan material și educațional, în ceea ce privește câștigarea conștiințelor a eșuat din două considerente. În primul rând, nu a reușit să asigure un nivel de trai comparabil cu acela din Occident. În al doilea rând, sub aspect moral, s-a aflat mereu în deficit față de Occident pentru că a restrâns libertatea individuală, pentru că a procedat prin constrângere și nu prin persuasiune. Desigur, au intervenit și alți factori, mă gândesc la emisiunile corozive ale posturilor Europa Liberă și Vocea Americii, la filmele care circulau pe casete video și care livrau, printre altele, și imaginea seducătoare a „visului american”. Dar campaniile mediatice și proiecția imaginară nu aveau cum să compenseze singure forța de convingere a realității, care se concentra în cele două probleme amintite: nivelul de trai și restrângerea libertății individuale. Din această cauză, și astăzi cei care vor să ascundă ori să minimalizeze deficiențele capitalismului financiar iau ca alibi comunismul. Sistemul actual – spun ei – are părțile sale negative, totuși în comunism era mai rău, ceea ce nu reprezintă altceva decât un sofism, deoarece în zilele noastre alternativa nu este capitalism financiar sau comunism, ci capitalism financiar sau democrație socială.

Și o ultimă întrebare. Aprecierea privitoare la Cenaclul Flacăra ca fiind unul din fermenții morali ce au alimentat căderea de regim din 1989 este, sper să nu mă înșel, unică în peisajul ideatic autohton. Sigur, spuneți că multe alte variabile au contribuit la ceea ce a fost decembrie 1989, dar pe de altă parte, această perspectivă a unei mișcări culturale ce, în contra direcției inițiatorilor ei, își creează (în final) propriul mecanism contestatar, iconoclast, este cât se poate de clar formulată în volum. Puteți detalia?

Într-un interviu nu pot să argumentez suficient această idee care, prin noutatea sa, este susceptibilă să provoace reacții de surprindere sau chiar de contrariere scandalizată (în cazul celor incapabil să priceapă ceva ce nu intră în schemele lor de gândire prestabilite). Ca să rezum totuși, a fost vorba de ceea ce se numește, cu un termen tehnic, „efect pervers”, adică fenomenul a evoluat într-o direcție neurmărită sau chiar contrară intențiilor inițiatorului și conducătorului. Adrian Păunescu nu și-a propus niciodată să submineze regimul comunist, al cărui beneficiar era. La cenaclu însă, resemnificând într-o manieră particulară temele retorice ale regimului, a inoculat, cu deosebire tinerilor, un spirit militant și revendicativ înregistrat de altfel cu mare îngrijorare, cum arătam înainte, în informările Securității. Tocmai spiritul acesta s-a regăsit cu ocazia manifestațiilor din decembrie 1989, când, să nu uităm, pe străzi a izbucnit spontan un cântec de luptă intonat ani la rând la Cenaclul Flacăra de zeci sau poate chiar sute de mii de oameni: „Deșteaptă-te, române!”.

 

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.