Științe sociale. Istorii trecute sau mai recente

Spațiul publicistic românesc își are propria-i mecanică. Fără prea mult zgomot, în levantinismu-i specific, viața intelectual-culturală își urmează cursul. Se scrie și se publică cu o anumită ritmicitate și în afara lumilor virtual-facebookiste.

A ieșit recent de sub tipar volumul lui Alexandru Mamina despre cenaclul Flacăra (Alexandru Mamina. 2020. „Cenaclul Flacăra. Istorie, cultură, politică”). Mamina este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, în cadrul căruia coordonează „Atelierul pentru studiul ideilor politice contemporane”. În 2019, ca un preambul la prezentul volum, istoricul a publicat (la editura Academiei) „Morfologia protestului cultural. Romantism, avangardă, folk-rock”. După cum ne spune însuși autorul, în lumea dihotomică autohtonă, a scrie (non-clișeistic) despre un cenaclu intens prizat în anii 1970-1980 altfel decât în logică binară, „ori – ori”, fie elogios (cenaclul ar fi fost un cadru de relativă libertate), fie în registru de condamnare (manifestare propagandistică, spațiu de manipulare), aduce mai degrabă a erezie. Pe scurt, tertium non datur! De altfel, într-o astfel de logică îngustă, non-productivă intelectual, volumul nu este distribuit de un lanț de librării, într-un exercițiu de anti-logică a raționalității critice. Dar, după cum bine știm, încurcate sunt căile maniheismului românesc postcomunist…
După cum nimerit se exprimă Mamina, în zona științei, a analizei, ar trebui să discutăm doar despre explicație, cunoaștere, eventual adevăr, nu monocromul alb sau negru, bine și rău. Iată de ce, ne avertizează autorul, subiectivismul întreprinderii istoriografice poate fi depășit printr-o metodologie pertinentă și printr-o corectă încadrare specifică, așa încât parti-pris-uri individuale să poată fi ușor surmontate (p. 36). Așadar, excursul epistemologic trebuie să evite tentația laudelor, preocupat fiind „nu atât de oameni și virtuțile ori slăbiciunile, cât despre substanța unei problematici” (p. 37). În acest cadru, pentru cei interesați de probleme ce vizează istoria comunismului, volumul istoricului Mamina trebuie mai întâi citit, mai apoi criticat sau apreciat, într-un flux al dezbaterilor și polemicilor intelectuale. A-l dezavua sau lăuda avant la lettre este nu doar contraindicat, dar este și trivial.
Au atras atenția și două cărți apărute recent la editura Polirom: Radu Mârza cu „Călători români privind pe fereastra trenului. O încercare de istorie culturală (1830-1930)” și Mirel Bănică cu „Prin România. Carnete de drum”.
„Relații culturale și sociale prin intermediul călătoriilor cu trenul”, așa își prezintă universitarul clujean, Radu Mârza, volumul. Călătoriile cu trenul au fascinat generații. Prin intermediul lor nu doar că ne-am cunoscut țara, contribuind „decisiv la procesul de modernizare în curs de desfășurare”, dar gara, peronul gării, peisajele au însemnat și spații ale melancoliei, sedimentând geologic-afectiv dimensiunea nostalgiilor noastre. Iată de ce nu pot fi decât fascinante reflecțiile (din tren) ale unor călători ca Petrache Poenaru, Ion Ghica, Nicolae Filimon, A. D. Xenopol sau Iosif Vulcan: ce văd ei, „ce vede călătorul de la fereastra trenului? Ce vede călătorul în tren şi pe peronul gării? Ce face în tren, cum se simte, la ce se gândeşte, ce observă şi ce nu bagă în seamă?”. Volumul lui Radu Mârza șerpuiește prin acestă lumea a drumurilor de fier, calea ferată, „drumul cel mai drept cu putință” (Marin Sorescu), ce contribuie și ea la „procesul de luare în stâpânire” a geografiei românești.
În fine, „Prin România. Carnete de drum” e un volum tot de călătorie, dar o peregrinare cu automobilul. Timp de 45 de zile, iulie-august 2019, Mirel Bănică a străbătut țara în lung și-n lat la volanul mașinii sale, autorul fiind animat de redescoperirea țării la 30 de ani de la momentul 1989. A rezultat un volum ce cuprinde reflecții despre reședințele de județ, dar și despre micile orașe sau satele de pe marginea șoselelor. Cum arată România orașelor mici, ce vede Mirel Bănică la Vaslui, Măcin sau Babadag? Cât de mult diferă spațiile geografice din România postcomunistă și ce observații obiective, deseori „colorate de memoria afectivă”, așa cum se spune în prezentarea cărții, se împletesc cu subiectivitatea călător-scriitorului? În contextul abundenței de clișee despre tot felul de Românii mai mult sau mai puțin reale, cartea scrisă de socio-antropologul Mirel Bănică (în 2014, acesta a publicat volumul „Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”), fie ea și una de însemnări de călătorie, nu trebuie să treacă neobservată.

Lasă un răspuns