„Starea de fapt de acum reprezintă cumulul multor ani în care nu s-a făcut nimic”

Interviu cu Tudor-Alexandru Panait, Romanian Children’s Board

Cum arată generația ta? Care sunt cele mai mari provocări ale ei?

Ca niște păsări ale căror aripi le sunt tăiate. Mare parte dintre colegii mei au capacități intelectuale foarte ridicate, dar ajung să se plafoneze, atât din cauza mediului școlar, cât și a celui extrașcolar. La școală și în comunitatea din care provin nu li se dă șansa de a evolua, pentru că nu li se spune că pot face mai mult. Dacă le repeți tinerilor că pot face mai bine, atitudinile lor se vor schimba. La nivel general, dacă am adapta educația la ceea ce se cere pe piața forței de muncă și la comunitate, cred că educația nu ar trebui să formeze roboței, cum se întâmplă în momentul de față, ci ar trebui să formeze în primul rând cetățeni. E nevoie de dorința de a învăța și de a evolua, de formarea de oameni care să își cunoască drepturile și obligațiile pe care le au în societatea respectivă, e nevoie de dorința lor de a cunoaște și de a-și dezvolta aptitudinile pentru a-și urma pasiunile pe care le au în mod natural. În momentul de față, după cei opt ani de școală, elevul are de făcut o alegere nedinamică, între profil mate-info și profil filologic sau educație umanistă. Astfel, elevii, chiar dacă optează pentru un profil sau altul, sunt obligați să învețe la mult mai multe materii, chiar dacă ei vor continua să aprofundeze o singură direcție. Noi ne-am dori ca acestă reformă de care se vorbește la nivel de experți și non-experți educaționali să se facă la masă cu toți factorii decizionali și cu toți factorii implicați direct în procesul educațional. E nevoie de o direcție.

Ești președinte al Comisiei pentru integrarea grupurilor vulnerabile și a celor etnice. Care sunt categoriile vulnerabile și cum trec ele peste perioada de acum?

Nu putem vorbi de o reprezentare totală, ci de o prezentare prin majoritate. Avem structuri de la nivel central până la nivel local, care sunt în permanență în dialog cu elevii și care transmit informații de jos în sus. Categoriile vulnerabile de elevi pot fi elevii cu dizabilități, cei care provin din grupuri minoritare, cei din medii monoparentale, din centre de plasament sau alte medii dezavantajate. În ciuda luptelor pe care le-am avut în cadrul Comisiilor de Dialog Social sau în dialog cu Ministerul Educației, aceste categorii ocupă încă ultimul loc. Ele nu primesc sprijin din partea instituțiilor centrale, ci mai degrabă din partea ONG-urilor. Inițiativele guvernamentale – și așa puține – pentru aceste categorii sunt de obicei realizate în parteneriat cu organizații neguvernamentale. E trist să ne gândim că Guvernul nu poate pe cont propriu să acționeze în favoarea acestor copii, ci are nevoie continuu de sprijin extern.

De obicei, ne confruntăm cu judecăți de masă: românii sunt…, tinerii din ziua de azi fac/nu fac…, sistemul e de vină… Crezi că putem vorbi de un tip predominant de elev sau de profesor? Cât de juste sunt aceste etichetări când vorbim despre învățământ?

Cred că etichetările au rolul de a ne găsi scuze pentru anumite minusuri pe care le avem. Nu putem să privim spre viitor. Preferăm constant să ne spunem că trecutul a fost greșit și nu avem ce face. O gândire sănătoasă ar trebui să se concentreze pe cum putem să îmbunătățim experiențele trecute pe viitor. E cumva încastrată în ideologia neamului că e ok ca lucrurile să nu aibă un trend pozitiv. De aceea și tema plecatului în afară e constantă în societatea noastră. Cei din jur ne întreabă încontinuu când emigrăm, nu ne întreabă nimeni ce vrem să construim sau ce putem să îmbunătățim aici, în țară. Eu îmi calc constant pe inimă să nu plec. Nu vreau să plec. E nevoie și de oameni care să rămână și să realizeze ceva aici. E nedrept pentru părinții și străbunicii noștri să plecăm fără să luptăm. Cred foarte mult în schimbarea în lanț, nu în rezolvarea de la sine a lucrurilor.

Care e miza examenelor? Care ar trebui să fie?

Pentru mine, Bac-ul a fost o chestie de orgoliu. Am fost tratați cu spatele în această perioadă, nimeni nu a pus preț pe sănătatea noastră psihică, toată lumea ne-a văzut ca pe niște roboței care trebuie să se focuseze strict pe a învăța, nu pe a nu înnebuni. E o lipsă totală de empatie. Nu am avut niciun sprijin din partea școlii. E imoral să crezi că după trei luni de stat în casă poți susține un examen, că poți avea același randament, e imoral să apară o grămadă de așa-ziși experți educaționali care își dau cu părerea. În loc să fim noi întrebați despre ceea ce ne afectează, au fost întrebați acești oameni care nu au nimic în comun cu sistemul. În general am văzut examenele ca pe o luptă cu sistemul, nu ca pe o luptă cu mine însumi sau ca pe o dorință de a lua notă mare. Sistemul trebuie să afle că un elev nu se dă bătut, că, dacă se ambiționează, prin efort și dăruire, elevul poate să fenteze sistemul luând o notă mare împotriva întregului context. Contextul a făcut ca randamentul să fie unul scăzut. Prin randament înțelegem cât de bine a putut elevul să înțeleagă materia și cât de pregătit se simte cu privire la achiziția de informații. Modul în care informațiile au fost livrate, dar și conținutul livrat au fost greu de adaptat pentru mediul online. Nu avem infrastructura necesară pentru această implementare – mă refer și la resursa umană, dar și la cea tehnologică. Degeaba avem aparatura electronică pentru a ține orele online, dacă prestatorul și beneficiarul nu sunt pregătiți să o folosească.
Copiii au lucrat acasă mai mult ca în timpul orelor de curs. Pentru că au fost speriați, nu au știut ce se va întâmpla, de frica necunoscutului, au „pus burta pe carte”. Dacă ar avea parte de atenția profesorului și la școală, copiii ar lucra la fel. Mulți copii au dorința de a învăța, dar nu au sprijinul pentru a face ceva. Multe pornesc și din modul în care școala comunică cu elevii. Și atitudinea părinților contează foarte mult. Nu de puține ori se întâmplă ca ei să nu raporteze nota la individ, ci la clasă. Sunt copii certați pentru notele proaste, în loc să fie sfătuiți și îndrumați să le îndrepte, să evolueze. Nu e nimic greșit în a greși. Cred că greșit e să ne gândim că elevul trebuie să se adapteze la context. Este normal ca orice copil să merite o șansă.
La nivel declarativ, elevii sunt viitorul, a venit timpul să depășim nivelul declarativ și să fie un status quo faptul că elevii, copiii, nu reprezintă doar viitorul, ei reprezintă și prezentul. Dacă ne gândim la ei doar ca la o masă de viitori angajați, de viitori conducători, de viitori lideri, nu e ok. Trebuie să ne gândim la ei ca la actualii cetățeni, ca la actualii oameni. Atunci îi vom trata cu respect și responsabilitate. Noi, elevii, nu credem că România nu este pregătită de o astfel de alergare de forță. Pe scurt, eu sunt total dezamăgit de lipsa de organizare a guvernului din această perioadă. După toată această perioadă de pandemie, sintagme ca „vom vedea, vom discuta” nu mai sunt justificate.
Noi am propus și propunem constant diferite strategii. Noi facem lobby, dar e greu să facem ceva pe repede înainte. Starea de fapt de acum reprezintă cumulul multor ani în care nu s-a făcut nimic. E greu de crezut că în trei luni reușim să îndreptăm totul, e nevoie de soluții pe termen lung.

Cum poate fi salvată situația sau cum poate fi salvată România? Cu ce și cu cine trebuie început?

În primul rând, totul e corelat cu educația. Dacă nu ai o educație sănătoasă, nu poți să pretinzi că ai orice alt sistem sănătos în societate. Educația nu e un mod prin care ne câștigăm anumite avantaje financiare sau un mod prin care ne rezervăm puterea. Ea e o necesitate la care trebuie să privim cu responsabilitate. Al doilea pas ar fi la nivelul comunităților locale. Să introducem în mentalitatea cetățenilor responsabilitatea socială. Nu înțelegem la nivel de cetățeni cum funcționează comunitatea, de ce e nevoie ca fiecare dintre noi să fie responsabil, iar de foarte multe ori ne enervăm pe ceilalți și pe societate. E nevoie de sentimentul de apartenență la o comunitate. Al treilea pas ar fi și cel mai natural și mai simplu de obținut dacă oamenii politici nu ar fi atât de preocupați de interesele personale. Este necesar ca factorii decizionali să își asume o strategie pe termen lung non-politică. Adică oricine ar veni la conducerea țării nu va altera politicile publice.

Pentru tine, viitorul României e optimist sau pesimist?

Cât pot eu să fac, îmi doresc să fac. Dar nu ține de mine.

Tudor-Alexandru Panait este vicepreședinte al Consiliului Național al Elevilor
și președinte al Comisiei pentru integrarea grupurilor vulnerabile și a celor etnice.
Este membru al Romanian Children’s Board și a fost președintele
Consiliul Municipal al Elevilor București și Ambasador Junior la Uniunea Europeană.

Lasă un răspuns