Securitatea, povestea sobră a speciei umane

Omenirea. Ce miracol! Creativitatea, perseverența și capacitatea extraordinară a omului de a se adapta la orice condiții de viață au făcut ca homo sapiens să devină specia dominantă pe Terra. De cele mai multe ori, omul s-a dovedit atât de puternic și, totodată, atât de fragil. În zeci de mii de ani, oamenii au deprins abilități sociale, au creat comunități și au întemeiat habitate de locuit. Creșterea numerică a speciei a determinat apariția de așezări umane pe malurile mărilor și oceanelor, de-a lungul cursurilor apelor, pe întinsul câmpiilor sau pe culmile montane. Peste tot pe unde s-au stabilit, oamenii au intrat în interacțiune directă și profundă cu mediul, pe care l-au modificat, de multe ori ireversibil, pentru satisfacerea exigențelor propriilor vieți. Accesul la resurse și deprinderea unor meșteșuguri, precum prelucrarea lemnului și metalelor, pescuitul, creșterea animalelor sau agricultura, au condus la specializarea indivizilor și comunităților. Îmbunătățirea condițiilor de viață, dezvoltarea practicilor de producție și acumularea continuă de resurse au creat interacțiune între grupurile de oameni în scopul realizării de schimburi de materii prime, bunuri și cunoaștere. Unele comunități s-au specializat în activități de producție, altele de transport, altele de comerț. Toate acestea au facilitat concentrarea de resurse și bunăstare. Au apărut identitățile, conștiința apartenenței la grup și originile culturale. Îmbunătățirea condițiilor de viață a sporit confortul indivizilor și a încurajat consumul. Specia umană începea să înflorească. Diversificarea ofertelor și obiceiurilor de consum a adus progres, dar și competiție pentru influență și control. Accesul la materiile prime, căile de comunicații, fluxurile de producție și piețele de desfacere au devenit obiect de negociere și dispută. Interacțiunea naturală dintre oameni s-a metamorfozat într-un permanent transfer de interese. Extinderea teritoriilor locuite, înmulțirea ariilor exploatate și multiplicarea rutelor comerciale au creat suprapuneri de locuri favorabile vieții. Intersecțiile spațiilor fizice au încurajat comunicarea deschisă și dezvoltarea neîngrădită a cunoașterii. În egală măsură, interacțiunea dintre grupurile umane a devenit tributară scopurilor și motivațiilor tranzacțiilor de interese. Atunci când interesele s-au dovedit a fi opuse, modalitățile pașnice de comunicare, comerț și cooperare au fost înlocuite de tensiune și violență.
Prezența permanentă a pericolelor naturale, precum și a provocărilor de sorginte umană, i-au obligat pe oameni să-și dezvolte instincte de supraviețuire și abilități pentru interpretarea și confruntarea amenințărilor. În cadrul fiecărei comunități a apărut specializarea de rol pentru apărătorii grupului. Instrumentele și tehnicile utilizate de aceștia s-au diversificat continuu. Sofisticarea mijloacelor și metodelor de apărare și recursul la forță au facilitat apariția și coagularea resurselor de putere. Agregarea forței a impulsionat expansiunile teritoriale. Comunitățile puternice au început să domine și să acapareze comunitățile slabe. Limitele spațiului geografic au determinat inevitabil intrarea în interacțiune a sferelor vitale de interese ale comunităților dominante și acaparatoare, de data aceasta la o scară mai mare. Coliziunile mega-comunităților au escaladat de cele mai multe ori pentru a ajunge, în cele din urmă, la violență extremă. De regulă, înfruntările s-au finalizat cu pierderi grele pentru toate părțile aflate în conflict. Cu toate acestea, de fiecare dată au existat învingători. Pentru aceștia pierderile suferite au căpătat justificare și au fost înglobate, uneori epic, în narațiunea legitimantă pentru reîntoarcerea invariabilă la confruntare. Acumularea excesivă de putere a condus la diversificare și ierarhizare de statut la nivel inter-comunitar. Din când în când, super-puterea a creat hegemoni. Societățile hegemonice au devenit încrezătoare că modul lor de viață are valențe universaliste. Mai mult, hegemonii au considerat că au datoria morală de a impune propriul model de organizare socială tuturor, cu sau fără voia acestora. Paradoxal, după perioade mai lungi sau mai scurte de glorie, hegemonii au dispărut unul câte unul sub povara puterii lor uriașe.
De regulă, fărâmițarea structurilor unipolare de putere a creat haos și a condus la competiție pentru influență și control între părțile rezultate. Indiferent de particularitățile socioculturale, aceste părți au recurs la rândul lor la argumentele de forță pentru descurajarea acțiunilor adversarilor și obținerea avantajului competitiv. Accesul la resurse a fost posibil, ca de fiecare dată, prin realizarea de tranzacții de interese, iar atunci când interesele părților au intrat în coliziune a apărut conflictul. Conflictul însoțit de violență a condus la război. Învingătorii au ieșit din fiecare nou război și mai puternici, iar cei slabi au intrat sub dominația celor puternici, până ce aceștia din urmă au colapsat. Ciclul a continuat secol după secol, mileniu după mileniu. Războiul a devenit regula sistemului de interacțiuni dintre centrele de putere mai mici sau mai mari, fie acestea triburile preistorice, cetățile antichității sau statele națiune de astăzi. Într-un final, istoria speciei umane a devenit un lung șir de conflicte și războaie.
Prin urmare, interacțiunile permanente dintre centrele de putere au modelat profund arhitecturile de securitate și au influențat comportamentul și voința grupurilor sociale. Cei capabili să acumuleze resurse de putere au devenit, pe de o parte, furnizori de securitate pentru cei slabi, dacă aceștia le-au acceptat dominația, iar, pe de altă parte, o amenințare pentru cei care nu s-au supus. Tranzacțiile permanente de securitate dintre grupurile umane au condus la delimitarea de arii de influență, la crearea de zone tampon și la apariția unor modalități de plată sau recompensare pentru obținerea sau asigurarea securității. Aceste arhitecturi de securitate și putere există deja de milenii, se manifestă relativ omogen, urmează modele de evoluție, răspund unor stimuli sistemici și caută modalități de autoreglare și conservare. De fiecare dată, echilibrul de putere a dat dovadă de slăbiciuni. Destabilizările au apărut frecvent, în cadența dictată de friabilitatea și insuficiența construcțiilor politice și sociale. Cauza centrală a fragilității sistemelor de securitate a fost omul, cu psihologia și comportamentul său, cu temerile și aspirațiile sale, cu entuziasmul și suspiciunile lui, cu nevoile și așteptările care îi motivează acțiunile în fiecare moment al existenței sale. De cele mai multe ori, omul se dovedește atât de puternic și totodată atât de fragil…

Niculae Iancu este este expert în securitate și apărare,
cu experienţă în domeniul cercetării ştiinţifice militare
și de intelligence.

Lasă un răspuns