SAMFEST JAZZ Satu Mare

Inițial, ediția pe anul în curs a tradiționalului Festival de Jazz Samfest de la Satu Mare păruse condamnată a împărtăși soarta nenumăratelor manifestări culturale sacrificate datorită pandemiei covidiene. Totuși, curajoasa echipă organizatorică a Centrului Cultural G.M. Zamfirescu – Gigi Molnar, director, însoțit de Maria Magdalena Matei, Tatiana Vaida, Ciprian Munteanu, Ionel Bledea, Cserey Csaba, Radu Lup, Robbie Costea – a reușit să depășească toate impedimentele și să ne ofere trei gale memorabile. Performanță cu atât mai remarcabilă, cu cât toți interpreții reprezentau școala autohtonă de jazz. În pofida circumstanțelor constrângătoare, manifestarea sătmăreană a pus în valoare un adevăr oarecum ocultat de festivalurile de jazz ținute în România după 1989: întrucât din program absentau numele unor vedete străine, publicul s-a putut concentra cu mai multă atenție asupra a ceea ce aveau de oferit muzicienii români. Și cred că majoritatea spectatorilor ar fi de acord cu afirmația mea că nivelul valoric al formațiilor din festival era pe deplin compatibil cu standardele actuale de calitate ale jazzului mondial.
Deschiderea evenimentului a aparținut grupului Nadia Trohin & Friends. Protagonista și-a asigurat deja un loc printre valoroasele noastre soliste de jazz, după ce se afirmase de foarte tânără pe scena ultraconcurențială din Chișinău (mai persistă încă ecourile succeselor sale ca membră a formației Millenium). Actualmente, Nadia Trohin este o prezență scenică spectaculoasă, versatilă, ce știe să evite excesele ostentativ-gratuite (de care suferă prea multe cântărețe avide de aclamații mai mult sau mai puțin meritate). O vocalistă inteligentă, combinând abil influențe parvenite pe filiera Aura Urziceanu – Dee Dee Bridgewater – Anca Parghel, cu swing-ul și parafrazele onomatopeice de rigoare, cărora le conferă o pasionalitate proprie; totul filtrat printr-un înnăscut simț al spectacolului, specific basarabean. Am remarcat progresele pianistului Albert Tajti pe direcția unei pianistici dense, într-o neliniștită căutare a esențelor, conformă marilor modele Thelonious Monk sau Ahmad Jamal. Secția ritmică, alcătuită din Gabi Matei (baterist sensibil, cooperant, coerent și totodată liber în exprimare – născut în 1995!) și contrabasistul Răzvan Cojanu, manifestă o precoce abilitate în evidențierea antemenționatului tandem din prim-planul cvartetului.
Bega Blues Band din Timișoara și-a reconfirmat bunul renume, bazat pe colaborarea de lungă durată dintre membrii săi (cărora, după decesul regretatului baterist Lică Dolga, li s-a alăturat Ferenc Szekeres, percuționist trecut prin rigorile Conservatorului). În anii din urmă, liderul trupei – basistul/violonistul/vocalistul Johnny Bota – a imprimat un curs repertorial tot mai exigent, atât în planul diversității componistice, cât și prin textele ironic-combative, concepute de el însuși. Grupul dispune de un „tonus” valoric unitar, din care se desprind scânteietoarele solo-uri ale veteranului Toni Kühn (în special pe orgă, dar și pe alte claviaturi – de la pian până la melodica, dar și la ghitară), precum și cele ale imparabilului poli-instrumentist Lucian Nagy. Unele dintre pasajele de sax tenor ale acestuia din urmă consună cu ceea ce propun actualmente saxofoniștii americani de prim rang. Savuroase sunt și intervențiile vocale ale Mariei Chioran și cele ghitaristice ale lui Mircea Bunea. Din variatul program, am reținut ca o culminație valorică piesa Coma lui Kamo (dedicată fondatorului BBB, Bela Kamocsa), compusă de Kühn, în care Lucian se distinge prin ingenioase intervenții la flaut, ca și prin vocalizările de tip konnakol (specifice artei silabelor percusive ale muzicii carnatice din sudul Indiei), integrate într-o structură melorico-ritmică amintind de You Know, You Know a celebrisimei Mahavishnu Orchestra. Un frumos gest colegial a fost invitarea percuționistului sătmărean Cserei Csaba de a participa la interpretarea a două dintre piesele grupului BBB.
Trio-ul Essential Notes s-a constituit pe baza colaborării dintre keyboardistul Simion Bărnuțiu (originar din Carei, al doilea municipiu al județului Satu Mare) și bateristul sătmărean Robert Kanyadi. Intențiile inițiale ale celor doi nu păreau să aspire dincolo de o onestă reduplicare a fuziunii electroacustice cultivate de jazzmanul norvegian Bugge Wesseltoft. Din fericire, începând din 2018, tandemului i s-a alăturat saxofonistul brașovean Alex Munte, unul dintre cei mai promițători reedsmeni ai noii generații de improvizatori din țara noastră. Indubitabil, liniile melodice plăsmuite de Bărnuțiu – cu contururile lor sculpturale, neted șlefuite – au devenit mai persuasive, mai maleabile, prin dublarea claviaturilor electronice de către saxofonul tenor. Temele – în general evocative, în limite quasi-minimaliste – oferă spații unor surprinzătoare divagații pianistice. Într-o piesă pe tipar ostinato, evocând Bolero-ul ravelian, se distinge un solo „cumulativ” de sax, urmat de o înălțătoare codă (torpilată doar de unele, nejustificate, lungimi). Ca întotdeauna, reascultarea unui muzician de calitatea lui Alex Munte e dătătoare de mari speranțe, cu atât mai mult cu cât a știut să reziste facilelor tentații ale emigrației, rămânând fidel unei culturi de imens potențial cum este cea română. Evidență verificată încă o dată la acest festival strictamente autohton (prin forța împrejurărilor).
Ariditatea vieții concertistice a anului 2020 n-a constituit un impediment pentru afirmarea în continuare a grupului constănțean Balcanamera (inițiat de Corneliu Stroe, mult-regretatul percuționist decedat în 2017). Aparițiile de la Gărâna, Sibiu și Satu Mare au consolidat prestigiul formației. Actualmente, coordonarea muzicală îi revine în principal lui Liviu Mărculescu, cel mai important reprezentant al trombonului din jazzul român al ultimelor decenii. El valorizează plenar resursele expresive ale acestui instrument, prea adeseori neglijat față de rolul major pe care l-a jucat în istoria jazzului. Pe lângă recursul la caracteristice sinuozități, glissando-uri, trucaje de surdină etc., sonoritățile trombonului sunt îmbogățite de către Mărculescu și prin agila integrare a electronismelor intermediate de pedale. De asemenea, muzicianul apelează la efectele multifonice (acorduri ce îngemănează respirația și, simultan, intonația vocală a instrumentistului, sau suprapunerile aceluiași sunet la octave diferite – ca în pasajele interpretate la bass-flugelhorn). Pianista/vocalista Elena Gatcin aduce cu dânsa același serios bagaj muzical însușit la înaltele școli de muzică basarabene (de la care se revendicase și Nadia Trohin), altoit cu propria-i vocație improvizatorică și chiar componistică. Elena excelează în comping-uri suple și în solo-uri concise, directe, funkystoide. Păcat doar că admirabilul ei aport la reușita recitalului a fost subminat de supraamplificarea vocii (ceea ce nu se întâmplase la precedenta evoluție a formației, pe care o aplaudasem la Gărâna). Aprecieri elogioase se cuvin și celorlalți componenți ai cvintetului: Eugen Amarandei/bas, Eugen Toboș/ghitară și Constantin Stavrat/baterie.
Pianistul Sorin Zlat (n. 1985, absolvent de clarinet la Conservatorul din Iași) are deja un palmares invidiabil, incluzând marile premii ale faimoaselor Competiții de Jazz de la Montreux și, respectiv, Jacksonville-Florida, ambele din anul 2015. Dincolo de tehnica sa imbatabilă – în tradiția consacrată de Oscar Peterson –, el demonstrează vaste capacități combinatorii, în plan stilistic, componistic, al stimulării interacțiunii cu partenerii de scenă. Claritatea ideilor sale muzicale se materializează prin epatante decolaje improvizatorice, nu doar pe claviatura clasică, ci și pe sintetizatoare. Ceilalți membri ai cvartetului condus de Zlat sunt tineri de o înaltă ținută artistică: saxofonistul Cătălin Milea s-a înfățișat în deplina înflorire a talentului său, complementată și prin utilizarea unui elegant saxofon tenor alb-auriu, recent achiziționat. La Satu Mare în 2020, am recunoscut același muzician sensibil, cultivat, inventiv, pe care îl apreciasem încă din anii debutului său (pe la începutul secolului XXI), însă care și-a autodepășit o anume timiditate nativă ce-l împiedicase să strălucească pe măsura înzestrării sale muzicale. Binevenita metamorfoză îi permite lui Milea să se evidențieze în solo-uri profunde – impregnate de swing, sau de visătoare tonalități baladești – subsumate unei concepții jazzistice „neoclasice”, pe măsura actualelor acumulări estetice ale acestui gen muzical. La fel de îmbucurător este și progresul continuu marcat de junele baterist Iulian Nicolau. Și în cazul său, avusesem dintru început impresia că se manifesta, încă din adolescență, ca un jazzman încrezător că poate să-și constituie un profil personal; ei bine, cu tenacitate și consecvență, această proces de autoedificare dă rezultate tot mai apreciabile. Pare-se că și fratele său, basistul Florian Nicolau, se află pe aceeași cale. Să sperăm că excelentele premise ale Cvartetului Sorin Zlat vor fi valorificate în continuare, în beneficiul jazzului (nu doar autohton).
Marea revelație a Festivalului Samfest 2020 a fost grupul timișorean Blazzaj. Îi urmărisem cariera, încă de pe la finele anilor 1990, când îi avea în componență pe ghitaristul Horea Silvio Crișovan și pe saxofonistul Edi Neumann. Dar ceea ce realizează actuala formulă de octet depășește orice așteptări. Lungii ani de coabitare creativă s-au convertit într-o versiune muzicală totalmente inedită, cel puțin în peisajul nostru muzical. Spectacolul este epustuflant și-i cucerește pe spectatori nu doar muzicalmente, cu orchestrații frizzante, imparabile, flamboiante, ci și prin plusvaloarea adusă de Octavian Horvath: argint viu, vocalist-poet-coreograf narându-și sardonicele texte într-un permanent deferlaj energetic. Există o multitudine de elemente spontane – chiar și la nivelul enunțurilor verbale – ce amintesc de acțiunea „amestecării cuvintelor” practicată de genialul muzician brazilian Hermeto Pascoal. Prestația instrumentiștilor mixează abilitățile asimilate din sferele jazzului de filieră post-funk cu acțiunea sinergetică a brianților suflători Petre Ionuțescu/trompetă, cornet, keyboards, Lucian Nagy/saxofoane, flaut, caval, fluiere etc., Vlad Faur/trombon, dimpreună cu ingenioșii lor aliați din secția ritmică – Gabriel Almasi/ghitară, Alexandru (Uțu) Pascu/bas, Sergiu Cătană/percuție și Valentin Potra/baterie. Deși savuroasele texte sunt rostite aproape exclusiv în limba română, energia formației Blazzaj reprezintă un tezaur demn de recunoaștere internațională, deși încă prea puțin cunoscut chiar în propria sa țară.
Pe lângă memorabilele recitaluri comentate mai sus, Samfest ne-a oferit încă un punct de referință: comperajul – întotdeauna doct, charismatic și jovial – asigurat de Întâistătătorul jazzologiei române, insubstituibilul Florian Lungu. Avui un sentiment de împlinire constatând coincidența opiniilor noastre laudative referitoare la festival.

Lasă un răspuns