Ron Johnston în lumea umbrelor

Ron Johnston a plecat, s-a retras discret, așa cum și-a trăit întreaga viață. Cu câteva zile înainte să moară, corecta și revizuia articole, fără ca nimic să prevestească fulgerătoarea lui dispariție. A murit pe 29 mai, la 79 de ani, în urma unui atac cardiac.
L-am cunoscut pe Ron în 2010, în timpul stagiului meu doctoral de la School of Geographical Sciences (University of Bristol). Totdeauna l-am văzut ca pe un om indestructibil, o creatură supranaturală, una pe care nimic și nimeni niciodată nu o poate doborî. Vestea morții lui m-a luat pe nepregătite, întristându-mă teribil. Dar, vai, cât este de adevărat, iar Platonov ne-a repetat asta, „moartea există”! A plecat un mare scholar, un om de o generozitate copleșitoare. Noblețea lui Ron nu era de aici, într-un anumit sens avea ceva nepământean în ea. În lumea noastră perfect egoist-individualistă, circumscrisă sistemului consumerist modern, Ron era ca o oază într-o hamada, emanând altruism prin toți porii ființei lui.
Ron Johnston s-a născut la Swindon în 1941. A studiat geografie la Manchester, acolo unde și-a cunoscut și soția, Rita Brennan, cea cu care a rămas până la moarte, după un mariaj de peste 58 de ani. Într-un interviu mai vechi, Ron povestea că a mers la facultate absolut întâmplător. În acea epocă, mulți dintre colegii săi de generație spuneau că ar vrea să urmeze o facultate. „Dacă unii mai slab pregătiți ca mine fac asta, eu de ce nu aș face-o?”, și-a spus Ron. După licență, căutându-și un loc de muncă, a ajuns la Monash University (Melbourne, Australia), acolo unde și-a făcut și doctoratul. Este perioada de start a revoluției cantitativiste în geografie, în științele sociale în general, iar Ron s-a pliat perfect pe noua direcție. S-a mutat apoi la University of Canterbury în Christchurch, Noua Zeelandă, iar, după alte interludii la Sheffield și Essex, în 1996 a ajuns la University of Bristol. La School of Geographical Sciences exista o școală puternică de geografie umană, un centru cu geografi formidabili, unii încă activi, precum Leslie Hepple, Peter Haggett, Nigel Thrift sau Kelvyn Jones. Ron Johnston a fost unul dintre aceștia.
În geografia umană și geografia politică, Ron a făcut istorie. A publicat peste 50 de volume și peste 1.000 de articole în jurnale de cea mai bună calitate, precum Progress in Human Geography, Political Geography, Demography sau Environment and Planning A. Volumele publicate se disting de altele asemenea prin reperele pe care le-au conturat în geografia umană; edificatoare sunt „On Human Geography” (…some people, in some places are major consumers of profits; others, elsewhere, are major producers. This creates what we know as the geography of development and underdevelopment…), „Geography and Geographers. Anglo-American human geography since 1945”, ajunsă la ediția a VII-a, cu un capitol generos despre geografia radicală, sau „The Dictionary of Human Geography” (împreună cu Derek Gregory, Geraldine Pratt, Michael Watts și Sarah Whatmore), vor supraviețui peste ani. Toate eforturile intelectuale dezvoltate de Ron în cadrul geografiei umane nu au rămas fără ecou: Ron a fost laureat Vautrin Lud Prize, un fel de Nobel pentru geografie, aflându-se și aici într-o companie selectă, alături de David Harvey, John A. Agnew, Edward Soja sau Doreen Massey – ca să amintim doar latura anglo-saxonă, una mai bine cunoscută.
Dar profilul intelectual al lui Ron Johnston ar fi incomplet fără latura-i umană. Dacă realitatea este mereu o realitate emoțională (Domon – fotograful japonez postbelic), atunci poate și propria mea realitate legată de omul Ron Johnston este una emoțională, iar eu mi-o asum așa. Ron m-a primit la Bristol cu brațele deschise, mi-a fost în permanență reazem, ajutându-mă să descâlcesc necunoscutele (pentru mine) ițe ale geografiei politice. Mâna întinsă de Ron a însemnat enorm pentru mine, pentru propria-mi dezvoltare intelectuală. Am simțit în permanență încurajare și susținere. „Aurelian, eu voi fi întotdeauna lângă oamenii care vor să citească, să învețe”, așa mi-a repetat tot timpul Ron. Mi-a fost un om de nădejde, sprijinindu-mă în absolut toate momentele importante ale ultimului meu deceniu, inclusiv în etapele mele delicate. În permanență i-a ajutat pe cei mai tineri, mai neexperimentați. Îl văd în common room-ul de la School of Georaphical Sciences discutând lejer și glumind în permanență cu cine se nimerea: profesori, doctoranzi, cei aflați în stagii de cercetare, femei de serviciu sau tehnicienii de la geografie. Ca o paranteză, spațiul comun al geografiei de la Bristol era loc de reuniune pentru toți angajații facultății, fie ei mari scientiști sau simpli angajați de la curățenie – un common room ca o mică țară a dreptății, acolo unde conta omul și nu funcția lui.
Despre Ron Johnston circulă multe legende. Una spune că după plecarea lui Ron de la birou angajații căutau în coșul de gunoi, poate-poate vor găsi ceva publicabil. Întrebat fiind cum de a putut scrie atât de mult (cu adevărat, a publicat cât alții nu pot citi, producția lui științifică fiind cu adevărat înfricoșător-impresionantă), el a spus că în fiecare zi scria măcar un paragraf. Am lucrat cu Ron Johnston la câteva articole despre sistemul electoral din România, iar Ron s-a implicat total, depunând eforturi impresionante, spre exemplu, pentru înțelegerea sistemului electoral mixt românesc din intervalul 2008-2012. A scris până la final, chiar pe malul Styx-ului anunțându-și prietenii despre ultimul articol ce trebuie să apară. Ultimul volum la care a lucrat, „Representative Democracy?: Geography and the British Electoral System” (împreună cu Charles Pattie și David Rossiter), este estimat să apară în octombrie 2020.
Într-un e-mail din aprilie, ușor agitat și speriat de perspectiva sumbră dată de Covid-19, mi-a scris: „Aurelian, vom mai vedea vreodată marea?” Ron Johnston nu va mai vedea niciodată marea, dar va fi parte din mare, se contopește cu natura, cu spațiul geografic pe care le-a iubit atât de mult. Ron rămâne răspândit în miile de file pe care le-a scris, în inimile oamenilor care l-au cunoscut. Am văzut multă emoție la trecerea lui Ron Johnston – Derek Gregory a scris un sensibil necrolog, „Big Ron”. Da, așa a fost Ron… Dacă Diogene s-ar fi plimbat cu lampa lui prin Britania secolului XXI și l-ar fi întâlnit pe Ron, sunt absolut sigur că ar fi exclamat: Iată un Om!

(Foto: Bristol, 2010, imagine din arhiva personală a autorului) 

Lasă un răspuns