Remember Șerban Cioculescu

| Un material de Ștefan Firică |

Dintre criticii interbelici, cei mai celebrați sunt autorii celor două istorii literare care au fondat canonul literar al secolului XX, Lovinescu și Călinescu. Despre ceilalți intimi ai cenaclului Sburătorul se vorbește mai puțin. Perpessicius, orfevrier de rafinament, Streinu, începător al criticii moderne de poezie (în care se vor ilustra Gh. Grigurcu, Al. Cistelecan sau Dan Cristea), Pompiliu Constantinescu, cronicar prompt și prob, Vianu, cu a lui rigoare pre-structuralistă, aclimatizator în anii 1960, alături de Al. Rosetti și Mihai Pop, al unei școli de analiză textuală de rezonanță națională și mondială (în care s-au format Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Sanda Golopenția ș.a.m.d.) – toți sunt pomeniți mai rar și mai cu seamă la ocazii aniversare.
Ce loc ocupă, între aceștia, Șerban Cioculescu? Fără a fi un „primus inter pares”, el a rămas în istoria literară drept egalul oricăruia dintre ei. Genul discursiv la care a subscris e un amestec de critică biografică și filologică, cu accent pe filiații istorice și excursuri lingvistice, ajutată de o scriitură stenică, aptă să scoată și dintr-o seacă analiză de ediție un spectacol delectabil, dacă nu o comedie a erorilor. Chiar și când cicălește, criticul are umor. Refuzând fetișurile culturale și cuvintele-fetiș, din spectrul epitetului „inefabil”, pe care-l veștejește cu orice ocazie, autorul ratează uneori tocmai inefabilul literaturii (nu doar, la senectute, în poezia lui Nichita Stănescu, dar și, la tinerețe, în cea a lui Arghezi). În schimb, cu o luciditate superioară, Cioculescu demască derapajele iraționaliste, de la ortodoxism până la tracomanie, lansându-se mereu proaspăt în polemici de anduranță, în cadrul cărora își onorează cu brio eticheta de spirit cartezian. Trăsătura distinctivă a cronicarului Cioculescu trebuie căutată în disponibilitatea lui pentru polemică, pe care o sesiza și Lovinescu, notându-i ca unică axă „principiul contradicției”. De tânăr, Cioculescu are stil în arta contrazicerii. Duelurile literare le poartă cu cerbicie, dar și cu un surâs. Dacă stilul e omul, mixajul de maliție și cordialitate e marca lui înregistrată, prin care reușește să nu-și supere nici adversarii.
Polemistul interbelic
La 26 de ani, pe Lovinescu îl taxează pentru câteva idei din „Istoria literaturii române contemporane”, chiar când îi frecventează cenaclul. Cu romanele aceluiași va fi și mai șfichiuitor. Amfitrionul „Sburătorului” îl va încondeia în „Memorii”, dar relațiile se vor normaliza în scurtă vreme. Cu Mircea Eliade poartă o controversă definitorie la 25 de ani, pentru a-l apăra peste un deceniu de acuzele de pornografie care s-ar fi putut solda și cu o arestare. Totuși, în memorabila ședință a Societății Scriitorilor Români din 23 aprilie 1937, nu omite să-i reproșeze lipsa de cavalerism cu care încercase să-și salveze pielea, aruncând oprobriul asupra unor confrați, ca Bogza și Bonciu. Pentru Cioculescu, polemica trebuie să respecte colegialitatea.
Ea face casă bună și cu prietenia. Cu Vladimir Streinu e amic nedespărțit încă de pe băncile facultății și, după absolvire, împarte cancelaria gimnaziului din Găești. Un episod relativ uitat s-a petrecut în 1935, la publicarea studiului lui Tudor Vianu despre poezia lui Ion Barbu. Într-o cronică, Streinu îi reproșează lui Vianu că face exegeză barbiană pornind de la o mărturie privată a autorului: iată cum prietenia nu trebuie instrumentalizată în actul critic! Barbu ripostează virulent, după obicei (cu trei ani înainte, un cronicar lipsit de umor îl provocase la duel). Cioculescu ridică mănușa în locul lui Streinu și urmează un schimb de replici în ziarul „Facla”, în cursul căruia se alege cu porecla ornitologică de „gaie găeșteană”.
Cu totul altfel înțelege cuplul Streinu-Cioculescu să gestioneze raportul prietenie-critică. Când primul își publică volumul de debut, al doilea îi face o recenzie neconcesivă, taxându-l drept impresionist (ceea ce însemna, pentru el, urechist, diletant). Rolurile se inversează peste un an, când Streinu inventariază într-o cronică mult mai dură erorile biografiei „Viața lui I.L. Caragiale”, apreciind, în preambul, că Cioculescu ar putea exclama, ca Aristotel, „mi-e prieten Platon, dar mai prieten adevărul” și conchizând baroc că, drept urmare, n-ar vrea să-i rămână mai puțin prieten decât adevărul. Epilog: peste câteva zile, cei doi sosesc la braț acasă la Lovinescu, spre uluirea gazdei. Și vor rămâne apropiați până la sfârșit, deși uneori se ceartă atât de aprig în intimitate, încât copiii lor se întreabă dacă se vor mai vedea vreodată.
De la Mateiu citire
Un război de uzură va purta, prin 1970-80, în jurul lui Mateiu I. Caragiale, nu pentru a-i sublinia vreun merit, ci pentru a tempera entuziasmul noii generații de „mateolatri”, cum îi numește el într-un rând. Printre alții, se hărțuiește acum cu N. Steinhardt, Alexandru Paleologu și Alexandru George, fini admiratori ai prozatorului decadentist. Or, rămas fidel canonului lovinescian, Cioculescu îl socotește pe Mateiu un stilist „somptuos”, dar nu și un mare scriitor, negăsindu-l apt de proză „obiectivă”, iar mai mult decât romanul „Craii de Curtea-Veche” îi place nuvela „Remember”, ca text cu o mai viguroasă vână epică. Argumentele lui sunau desuet deja în anii 1970: cine ar mai fi pretins superioritatea generică a realismului, într-o epocă a traducerilor din „noul roman francez”, Kafka, Proust, Joyce în ediții de masă? Nu e doar atât. Cioculescu îl judecă pe Mateiu printr-o grilă curat etică (ba chiar moralizatoare), prin prisma jurnalului, agendelor și a unor mărturii orale care-i denunță o sumă de defecte. O atât de rigidă negociere între eul biografic și cel artistic l-ar fi nedumerit și pe un literat interbelic.
Ceea ce îl frapează pe un cititor al polemicii pe teme mateine, purtate simultan pe mai multe fronturi (și incluse parțial în volumul „Caragialiana”), e că, de obicei, Cioculescu nu are dreptate. Verdictul final (acela că Mateiu ar bine-merita o „stimă literară rezonabilă”, dar nu nețărmurită) se mai poate discuta. Numai că piesele de dosar convocate în pledoaria lui sunt azi irelevante.
În schimb, criticul septua- și apoi octogenar excelează în glose și marginalii, în tot felul de chițibușuri filologice care, cu cât sunt mai mitocosite, cu atât ți-l fac mai simpatic. Câtă pedanterie, atâta savoare – iată paradoxul unui discurs care evită paradoxul, preferându-i aprioric ideile clare și distincte. O cronică dedicată unui indice de nume prost întocmit devine un mic festin, cu înțepături, pertractări, concesii și „doubles entendres”, în fine, cu toate deliciile stilului ironic, servite în așa fel încât să nu-i obtureze tranzitivitatea.
Despre plăcerea de a se „certa” cu Cioculescu a scris Alexandru Paleologu, într-un text festiv publicat când criticul sburătorist împlinea 75 de ani. El arăta că cel supranumit de confrați „Șerban cel rău” ar trebui rebotezat „Șerban cel bun”, căci inteligența iscoditoare, dublată de fair-play, e moralmente bună și, în plus, molipsitoare. Același eseist îi va dedica peste cinci ani un nou medalion (în „România literară” din 9 septembrie 1982), în care va evoca primirea unei misterioase scrisori anonime, redactate în latină, semnalându-i o greșeală filologică oarecare comisă de el într-un volum, scrisoare încheiată cu următorul îndemn încifrat: „Quem clanculum inter nos recondiamus locum, a saevissimo rixatore utinam in aeternum ignoraturum Rostrato”. În traducere: „Să tăinuim între noi cu grijă acest pasaj, ca să rămână în veci neștiut de hapsânul cârcotaș Rostratus”. Binevoitorul necunoscut se va dovedi a fi Radu Albala, iar Rostratus – Cioculescu, „rostrum” însemnând „cioc”. Criticul își consolidase brand-ul unui vânător de erori filologice, privit cu teamă și cu afabilitate unanimă în lumea scriitoricească. Să mai spunem că polemiștii Cioculescu și Paleologu, în timp ce-și executau șarjele și eschivele, deveniseră prieteni buni.
Cum îl recitim azi
Cioculescu ne-ar putea interesa azi nu doar prin acribia de istoric literar, dar și prin etica și estetica polemicii sale. Cel care la 20 de ani îl înfrunta pe profesorul său de la Facultatea de Litere Mihail Dragomirescu, la 25 pe „magistrul” Lovinescu și la 70 pe „noii critici” din aceeași barcă „estetică” nu și-a cruțat nici adversarii, dar nici tovarășii de partidă ideologică, atunci când simțul literar l-a îndemnat să intre într-un „battle”. Într-un interviu acordat lui Nicolae Manolescu (în același număr din „România literară” pomenit mai sus), bătrânul critic își exprima tristețea că adevăratul spirit combativ pare să-i fi părăsit pe criticii tineri. Cuvintele lui sună actual și în 2020: „În critica literară de astăzi se disting taberele şi reciprocitățile corespunzătoare, în recunoaştere sau tăgăduire. Politica personală primează prea adeseori. Știi dinainte în ce periodic vei fi elogiat şi, tot astfel, în care vei fi luat la refec.”
Simpatiile ideologice sunt la fel de firești ca și alianțele strategice pentru autopromovare, ele fac parte din jocul cultural, pe care Cioculescu nu-l tăgăduiește. Dar tabloul adeziunilor personale nu trebuie să predetermine o judecată literară. Nu e suficient să îi lauzi pe „ai noștri” și să bați în „ai lor”, trebuie să fii impredictibil, să îți asumi și riscuri, ca să obții credibilitate. În plus, exemplul cronicarului sburătorist arată că o prietenie adevărată nu se strică dintr-o polemică.
Neapreciind metodele tehniciste, dar nici tropismele impresioniste, critica lui ne poate părea datată și, uneori, apteră. Însă ea respiră mereu un aer de normalitate: nu e bunul-simț ca paradox, ci un „common sense” ca numitor comun al tuturor aventurilor lecturii, oricât de specializate sau fanteziste.

Lasă un răspuns