Proza. Trei tempouri

Puțini sunt autorii care pot scrie, cu note autobiografice, proză în trei acte. Actul 3 ține, nu atât de hotărâre, cât de norocul de a fi longeviv. Dar, întâi de toate, întregul demers e condiționat de puterea de a vedea actul 2 cu detașare, de a trăi alteritatea punctului culminant privit cu seninătate din paginile tot mai slab imprimate ale epilogului.

Anunțat la începutul anului și strecurat, în fragmente, prin publicații și pe site-uri literare, romanul „Hipodrom” al Norei Iuga a ajuns, în sfârșit, în standurile de la Polirom. Urmează și ebook, cât de curând. „E prima mea carte lucrată”, declarase autoarea născută în 1931, precizând că zecile de volume anterioare, proză, poezie sau memorii, sunt toate tributare dicteului. Adevărul, totuși, e undeva la mijloc. Structura limpede, premodernă, a celor trei capitole este permanent sabotată de firul sinuos, postmodern, aluvionar, al masei textuale. Principiile formaliste ale poeticii prozei sunt subminate de o poetică propriu-zisă și de o contaminare reciprocă permanentă între amintiri și cuvinte.
Născută în București și stabilită (predominant) în București, Nora Iuga preferă să se reconstituie din întâlnirile sale cu Sibiul, sau Hermannstadt, cum preferă germanista să-l amintească. Cele trei tempouri ale cărții corespund celor trei momente din viață, povestită ca o cursă de hipodrom: copilăria la o școală catolică din cetatea veche, tinerețea unei profesoare de germană repartizată pe Cibin (evocată, totuși, într-un andante tranquillo) și o revenire târzie, a unei bătrâne confuze, care alunecă printre case și locuri care înmagazinează, fără vreo ordine aparentă, amintiri factuale și virtuale de pe o spirală a timpului prăbușită sub propria greutate. Biografic și potențial biografic, indecidabil.

„Poate că locul e cel care-şi aminteşte. Timpul, cel care uită. Locul te-ntoarce, timpul te duce… într-o noapte, nu mai ştiu, a doua, a patra de Advent, la Ursuline, aveam 12 ani şi o farfurioară cu Keks-uri în faţă. Purtam uniforma de marinar, şepcuţa neagră cu fireturi aurii pe cap şi insigna Ordinului. Mater Margareta la armoniu 186 şi noi în cor cântam «O, Du Fröhliche, O, Du Selige…». Am auzit vocea – Hier bist du Zuhause! (Aici ești acasă!) şi de-atunci – Hermannstadtul.”

Editura Cartier propune, sub semnătura lui Ghenadie Postolache, romanul „Canon”. Ecourile formaliste au aici un plan b constituit nu dintr-un oraș, cum era Sibiul, ci din prototipia unui mit antic, filtrat printr-o bucată muzicală celebră, „Orfeu și Euridice” de Christoph Gluck. Întâmplător sau nu, structura romanului e aceeași, în trei acte. Întâmplător sau nu, și aici, ca și la Nora Iuga, există o concurență a timpului cu spațiul. Masa textuală este însă acut contemporană: migrația, de la Chișinău la București în acest caz, cu sincopele ei emoționale și culturale – prezumtiv inerente pentru autor – și o întoarcere nu neapărat târzie, cât tardivă. O fiică își reconstituie tatăl nu din propriile amintiri, ci din fragmentele păstrate în casa și în mediul în care acesta și-a trăit ultimii ani din viață. Dincolo de viziunea conservatoare, abilitatea autorului de a conota mituri esențiale într-o poveste acută, narată totuși destul de alb, dă cărții substanță și deschidere. Pivotată fără ostentativitate, pilda Fiului rătăcitor poate deveni un catabasis, o călătorie în tenebrele propriei ființe, iar Euridice poate fi, în anii noștri, Orfeu. Înainte să devină roman, tema a fost dezvoltată de Ghenadie Postolache ca scenariu pentru un scurt-metraj realizat de Igor Sadovski la Moldova Film.
Printre prozatorii momentului, după triumful din 2019 cu romanul „Cartea numerilor”, Florina Ilis contribuie, cu primul ei volum de povestiri, „Pandemia veselă și tristă”, la uriașul efort online/offline de a salva (literar și artistic) ceva din dramatismul/nemaivăzutul zilelor noastre. Cuvinte ca „epidemie” și „carantină” au lovit din plin și în viteză o societate narcisistă/hedonistă. Inițiativele artistice individuale sau colective dedicate pandemiei, animate de un elan documentar mai mult decât de o transfigurare artistică propriu-zisă, pentru care încă nu este nici timp, nici loc, au produs deja sute de opere, iar scriitorii, aprioric obișnuiți cu izolarea, au fost printre cei mai productivi artiști. Prozele Florinei Ilis, în ediție broșată și ebook la Polirom, reconstituie, vivace, secvențele din spatele titlurilor seci de pe burtierele jurnalelor de știri: cazuri zero, cadre medicale, familii. Efectul e de Soderbergh, prin tăietura alertă, aproape stroboscopică, și notația nimicurilor.

„[…] abia ce se lumina de ziuă că dimineața se și preschimba, cât ai clipi, în seară și întunericul înghițea toată lumina de la geam, făcându-se noapte și iar dimineață. Mama și bunica veneau să-i dea de mâncare pe rând. Mânca puțin și, în general, bea apă și înghițea un fel de zeamă de legume sau supă cremă. În clipele de conștiență se întreba de ce nu-i trecea oboseala drumului și de ce nu și-a revenit încă. Ar fi trebuit, după un somn bun, să se refacă. La patul ei se perindau mama, tata, bunica cu cărțile de rugăciuni, apoi numai mama. Care era medic și nu se mai dezlipi de la căpătâiul fetei. Îi luase sânge, secreții din gât. Îi administra medicamente și, o dată, i-a făcut o injecție. Îi lua mereu temperatura și tensiunea.”

Foto: Coperta volumului „Hipodrom” de Nora Iuga (detaliu)

Lasă un răspuns