Proză. Complezență și conspirații

E-book-ul a fost o cochetărie de vreme rea, a se citi lock-down, iar acum editurile s-au întors furibund în tipografii. Oricum, prețul cărții digitale e la fel de mare sau de mic, depinde de unde privești, ca al cărții tipărite, iar ce-i în mână nu-i minciună. Poate tabletele distribuite gratuit elevilor vor restarta, într-un final, piața cărții, dar asta nu se va petrece peste noapte, fie ea și noaptea de Halloween. În așteptarea revoluției e-book, putem răsfoi scan-urile oferite de librării și edituri în timp ce ținem în carantină cărțile comandate on-line.

Dublul roman al Simonei Sora, „Complezență. Înălțarea la Ortopedie / Musafir pe viață”, este o propunere editorială cu o structură remarcabilă. Personajului principal i se trasează două universuri distincte (nu le numesc „paralele” pentru că ar trimite spre SF și nu este cazul) în care trebuie să înfrunte aceleași probleme etice și tipuri diferite de totalitarism, vertical și orizontal. În prima variantă („ipoteză” o numește marketingul de la Polirom), eroina este cadru medical într-un spital comunist implicat în anchetarea unui avort. În cea de a doua variantă, e vorba de un spital ultracatolic din Occident, în aceeași perioadă. Ipoteza fugii din țară nu schimbă, între cele două variante, lucrurile esențiale și liniile dure de contact cu societatea. Scriitura, excesiv introspectivă, punctează fluid și personal de la cele mai neînsemnate impresii la mari conflicte sociale, toate puse în aceeași metrică:

„Cum să fii singură? Cum să n-ai pe nimeni? De unde ți-a venit prostia asta? Cine trimite copii singuri la dentist? Cum să fii singură când suntem toți împreună? Cum să fii singură când noapte de noapte visezi că te joci cu o întreagă șleahtă de puradei care nu stau nici în Dacia, nici în Gojdu, nici în centru, ci stau cu tine, pe lângă tine și-n capul tău toată ziua? Mai știi când m-ai pus să le scriu numele, să nu-i uiți, şi ți-ai vârât foaia sub pernă? Când ajungem acasă, a zis Rozina, smucind-o pe Maia, care o urmărea cu gura căscată, te pun la peretele ăla pe care ai desenat fluierătura de adunat gașca: do re mi do re do sol sol do. Aşa era? Ca să nu mai zici că ești singură…”

Alt roman: „Zilele astea s-a făcut jumătate de secol de când cineva nota evenimentele lui 1939, făcând bilanțul ultimului an normal, înainte de năvălirea vremilor anormale. Nimeni nu-și închipuia că, peste doar câțiva ani, teribilul an 1939, în care începuse războiul, avea să fie socotit cel mai frumos din istoria noastră recentă.” Mihai Zamfir este cunoscut mai mult ca istoric literar și memorialist, dar a ajuns deja la al cincilea roman. „În așteptare” jonglează cu naturalețe și maturitate prin istoria recentă a României. Focusul este, ca și în cazul cărții semnate de Simona Sora, același deceniu 9 de dinaintea căderii comunismului. Arhitectura romanului copiază arhitectura unei case în care permanenta oscilație pe verticală, între mansardă și parter, marchează stări sociale și evoluții ale acestora, din anii 1930 și ascensiunea legionarismului până în 1990.

„Anton, fără să facă mai nimic, se comporta ca un prinț consort iritabil, pentru că, atunci când se îmbăta, o şi pălmuia pe Mărioara. Nimeni nu găsea ceva anormal în asta, până şi tata, când îi povesteam, dădea din umeri («Ce să-i facem?»). Pe mine, șocul încercat atunci în liceu mă urmăreşte şi azi, după ce toți actorii acelor scene la care am asistat s-au dus de multă vreme, după ce au avut loc războaie, prăbușiri politice, schimbări care au răvășit lumea. Însă raportul dintre soţ şi soţie, dintre bărbaţi şi femei a rămas la noi același; Anton şi Mărioara adolescenței mele s-au multiplicat în milioane de exemplare şi nimic nu le poate împiedica proliferarea. Toată viața ei, Mărioara nu s-a gândit nici măcar o singură dată să protesteze; a suportat totul fără să crâcnească şi l-a iubit pe parazitul ei doar pentru că era cu câțiva ani mai în vârstă decât ea şi pentru că era de la oraş, bucureștean (individul se născuse undeva prin Giuleşti). El, de câte ori se îmbăta, îi căuta pricină şi o făcea «țărancă tâmpită». Cred că Anton îşi programa atent bețiile şi palmele administrate Mărioarei: nu se îmbăta foarte des şi se înfuria cu măsură, doar aşa, să știe cine e șeful.”

Aflată la a doua tinerețe, Ema Stere a obținut premii pentru debut cu romanul „Copiii lui Marcel”. Cu o bogată experiență în adaptări radiofonice, Ema Stere a produs timp de nouă ani, cu multă cafea, după cum mărturisește, și cu pixul pe hârtie, un roman proaspăt, cu un umor discret, care mi l-a evocat pe Vlad Mușatescu, dar cu tematici actuale și relevante social: comunități utopice, mirajul vieții eco, conspiraționiști, rock, hipstereală, case self-made, agricultură organică. Autoironia minează permanent tot acest fundamentalism bio, făcându-l nu doar pasabil, ci și agreabil.

„– Consolidăm casa veche cum putem. Am vorbit cu niște oameni. Opt stâlpi de beton cu fundaţie subzidită şi o centură care să lege stâlpii. Ar trebui cel puţin şaişpe, dar noi punem opt. Nu mă întrerupe. Lucrăm noaptea. Pentru părțile noi: fundaţie de beton armat, cum am zis, în care încastrăm bulumaci sau cum se cheamă. Pot fi de lemn, dar eu mă gândesc la metal, sincer mă gândesc la metal. Știi de ce?
– Nu.
– Dinule, știi de ce mă gândesc la metal? Mă urmărești?
– Da.
– Fiindcă metalul e rezistent. De aia. Nu mă pricep, dar mă gândesc că metalul o să țină. Adică frământăm lut cu picioarele, îți aduc paie, ce vrei tu, dar eu am nevoie de ceva solid. Altfel lucrăm cu plastilină. Mă asculți?
– Da.
– Știi că n-avem autorizație de construcţie, nu?
– Da.
– Știi cât durează s-o obții?
– Nu.
– Patru luni. Pe puţin.
– N-are cum!
– Ba exact așa. O lună e certificatul de urbanism. Două luni să iei autorizații, acorduri, avize şi alte tâmpenii. O lună autorizația de construcţie în sine. Patru luni.
– Da, dar noi modificăm o structură veche care…
– Eu zic de structura nouă! Şi e totul pe film! Ne dă la televizor că facem construcţie şi noi n-avem autorizația scoasă! Un chioșc în piaţă dacă-ți faci, tot îți trebuie autorizație. Şi-atunci știi ce fac? Vin la tine și-ți spun: Dinule, dă-mi bani din bugetul de emisiune, jumătate, poate mai mult, să antedatăm niște hârtii. Asta fac!”

Din cărți cărțile se fac

„Lumea cărții” e o sintagmă intens-televizată la un moment dat, care poate stârni repulsie prin dulcegăria discursului în care, de regulă, este amestecată. Și totuși, cărțile, mai ales cele de proză, au o lume a lor, din ce în ce mai distinctă de lumea străzii, a piețelor (simbolice și alimentare), a transportului în comun și a blocajelor din trafic. Ecouri ale acestora, ca elemente cronotopiale – ancore și măști care să disimuleze autonomia livrescului –, apar cu metodă și frecvență, dar cărțile negociază mai degrabă între ele instrumentarul, grilele valorice și chiar universurile. Noutățile editoriale ale momentului transpun, mai ales când e cazul unor literați aflați la primele romane, ideea că, dintr-un unghi anume, cărțile din cărți se fac.
Există o scriitură specifică poeților care trec bariera romanului. Nu în toate cazurile, dar caracteristică. O construcție din interior spre exterior, din frază către arhitectura narativă, care – ea, arhitectura – rezultă din aglomerarea modulelor poetice, în vortexul liberei asocieri, mai pregnant decât din masterplanul pe care orice romancier îl accesează la un moment dat. La debutul său în proză (încă umblăm cu un canon școlăresc în care proza scurtă și romanul pot fi așezate pe aceleași rafturi, dar nu și filmul, ca artă epică), poetul Ștefan Manasia propune, prin „Cronovizorul”, un roman care poate fi considerat transmedia: o trecere a unui mesaj sau a unui motiv dintr-o artă în alta, dintr-un limbaj artistic în altul. Cotidianul – al nostru, plin de nume proprii, de locuri și de oameni care pot fi pozați – servește ca suport pentru o „distopie cu accente eco”/„narațiune paranoidă”, cum spune, în coperta 4, Alex Goldiș. În termeni de design, narativul rezultă din juxtapunerea pe axe multiple a unor module poetice. Cusătura, pe care Manasia o lasă la vedere, este livrescul și transculturalul: personajele nu au contururi proprii, iar limitele lor sunt date de foarfeca șablonului cultural. Ca un fir împletit, lecturile, filmele văzute, mass-media creează o realitate globală, una pe care personajele sunt agățate fără a o influența. Dar tensiunile (tensorii) din aceasta influențează viețile tuturor:

„Ieri eram Dl & Dra Literatură, astăzi îmi biciuiesc muşchii, ard caloriile cot la cot cu tinerii durdulii şi puștoaicele cu căști pe urechi, oarbe ca statuile egiptene, lovind banda de jogging, mecanic. 50, 50.2, 50.4, 50.7, 51, 52, 55, 54 km/h afişează computerul cu LED-uri multicolore. Marc apasă STOP şi coboară din șaua lată a bicicletei, ia sticla cu apă din suport şi bea o gură zdravănă. Apa e rece, plasticul recipientului – aburit. Unul din tipii pe care îi vede de fiecare dată la sală are picioarele epilate la sânge. Dreptul i-acoperit în întregime cu un poem şi vinietele aferente, cu Decalogul sau imnul unei echipe de fotbal, îşi spune, urcând pe platforma stepperului apropiat.”

„Monștri cu bot de catifea”, Simona Poclid, are o copertă explicită, cu o prelucrare, via Michelangelo, după Ispitirea Sf. Anton a lui Martin Schön. Știm din start cine sunt monștrii – atractivitatea lumescului, distracțiile, ceilalți, tot ce ne împiedică să aspirăm la divin sau, în variantă existențialistă, la sine; rămâne în discuție „botul de catifea”. Dincolo de discursul hieratic și de apăsarea aforismelor omniprezente, este de notat un autor cu o proză abstractă și simbolică, quasi-lirică, în marginile a ceea ce pe vremuri se numea „absurd”.
O mențiune specială trebuie făcută pentru romanul „Maria și Machiavelli” al Iuliei Motoc. Judecătoare la CEDO, autoare a zeci de studii de drept internațional și drept comparat, colaborator al secțiunii „Câmpuri de expertiză” din Cultura, Iulia Motoc a publicat, din timp în timp, poezie și proză în periodicele literare. Propune acum publicului, prin intermediul editurii Tracus Arte, un roman cu ecouri dintr-o lume (suspendată, să sperăm, nu dispărută) globalizată și cosmopolită, în care intriga, iubirile, trădările, carierele, divertismentul trec de la un meridian la altul cu ușurința cu care cititorul întoarce paginile cărții. Universul romanului semnat de Iulia Motoc este un canvas dens al referințelor culturale, pe alocuri neacoperit cu masă narativă, care nu se lasă dominat de personaje; mai degrabă acestea se strecoară în interstițiile spațiului livresc. Eșecul și însingurarea sunt, astfel, mereu aproape. Între un Est și un Vest, nu la fel de abuzive, dar deopotrivă de acaparatoare, între cultură și subculturi, în multitudinea de valori concurente, spațiul personal se desenează cu greu și ia forma unui „străin”, a unei lipse de aderență, a unui deficit.

Lasă un răspuns