Problema „bunelor relații între stat și culte”

În Franța post-revoluționară și în curs de laicizare, atenția guvernării față de domeniul „cultelor” s-au mutat către „cultură” ca alternativă seculară la monopolul Bisericii Catolice asupra societății. Trecerea de la Culte la Cultură avea sensul de a integra și expresia culturală non-bisericească, dar mai ales efortul de a crea o națiune franceză modernă și incluzivă în care statul dislocă monopolul Bisericii Catolice și-i fixează locul constituțional în zona societății civile pentru a face loc tuturor identităților religioase. Abia în anii 1980, prin vocea Cardinalului Lustiger, Arhiepiscopul Parisului (1981-2005), Biserica Catolică din Franța s-a împăcat cu ideea că autoritatea ei spirituală nu mai are aparența unui quasi-monopol și că vocația ei se va împlini în cadrul societății civile.

Ce sunt Cultele?
În mentalul public, Cultele au devenit sora mai mică a Culturii, fiind un domeniu neglijat și deopotrivă de la distanță supravegheat din cauza potențialului discriminator pe care i-l atribuie doctrinele politice de stânga. Într-o epocă în care spiritul francez era la modă, iar construcția națiunii era urgența fiecărui stat, Al. I. Cuza a redimensionat Biserica Ortodoxă, pe de o parte oferindu-i un cadru nou de funcționare (legislație, birocratizare, salarizare etc.), iar pe de altă parte, naționalizându-i proprietățile și reducându-i drastic atribuțiile sociale și civile. În mod cert, nou-formata Românie nu s-ar fi modernizat în ritm accelerat fără proprietățile bisericești care, în marea lor majoritate, au fost valorificate material pentru punerea bazelor sistemului național de educație. Ceea ce Biserica făcea voluntar pentru membri ei (alfabetizare, îngrijirea bolnavilor, cultură etc.) devenise instrumentul prin care statul anunța că este pregătit să preia monopolul asupra societății. Anterior prezentă în cele mai mărunte detalii ale țesăturii sociale, deposedată și sancționată civil și social peste noapte, Biserica a fost asociată domeniului Educației, iar ulterior celui al Culturii, pe model franțuzesc.
Asocierea postdecembristă dintre Cultură și Culte a avut inițial scopul de a masca lipsa de rigoare democratică a regimului nou instalat care a considerat că libertatea religioasă se reduce la autonomia și reîmproprietărirea Bisericii. Întrebarea era: ce facem cu Cultele și ce loc ocupă ele în logica de guvernare – din moment ce în anii comunismului Departamentul Cultelor a funcționat ca o unitate parțial militarizată de cenzură și control? După căderea comunismului, răspunsuri clare la aceste întrebări au fost grațios evitate, pornindu-se de la premisa că domeniul de guvernare Culte se suprapune în linii mari peste interesele Bisericii Ortodoxe și a celorlalte culte. Alternativa democratică era și este ușor de citit, din moment ce democrația impune ca atât politicile publice, cât și design-ul instituțional să fie proporționale cu puterea infrastructurală a statului de a livra societății bunăstare în primul rând prin accesul la drepturi și libertăți.
Astfel, mandatul Secretariatului de Stat pentru Culte ar fi trebuit clar reformulat în sensul „facilitării exercitării libertății religioase”, caz în care „pentru Culte” din numele instituției trebuie citit „pentru domeniul Cultelor”, nu „pentru interesul Cultelor”. În fapt, enunțarea clară a garantării și facilitării libertății religioase în detrimentul unei logici corporatiste („pentru Culte/Biserică”) este ceea ce diferențiază un regim politic democratic modern de unul medieval.

Când democrația se răzbună
În anul 2013, domeniul guvernării vieții religioase a fost separat de cel al Culturii doar în cadrul guvernului, nu și în comisiile parlamentare sau Administrația Prezidențială. Mariajul confuz dintre Culte și Cultură nu a luat sfârșit în virtutea vreunei strategii politice sofisticate, ci din argumente conjuncturale. Instituția responsabilă de politicile publice în zona libertății religioase, anume Secretariatul de Stat pentru Culte, a fost protejată și potențată cu autonomie și predictibilitate într-un mod în care nu multe instituții din cadrul administrației publice centrale s-ar putea lăuda: buget de circa 200 milioane euro pe an și subordonare directă Cancelariei Prim-Ministrului.
A apărut atunci o oportunitate de conectare a României la standardele politico-administrative occidentale (New Public Management), în sensul autonomizării din ce în ce mai accentuată a domeniilor de guvernare și de conectare a lor în mod direct cu drepturile constituționale corespunzătoare și angajamentele externe ale României. Astfel spus, concursul de împrejurări obliga la… și facilita, și mai mult decât înainte, o democratizare a abordării vieții religioase unde politicile publice să fie rezultatul unui dialog formalizat și instituționalizat între stat, organizațiile religioase, presă și experți independenți, având ca prioritate, mai înainte de orice, supremația principiului libertății religioase.
Dacă în anii 1990 și 2000, dezbaterile publice vizau reconstrucția imaginii publice a Bisericii, o legislație care să garanteze autonomia cultelor, retrocedarea sau compensarea proprietăților confiscate de regimul comunist, așa cum arata Iuliana Conovici, iar statul reușea sau nu să mențină un anumit echilibru în această negociere, în ultimul deceniu, s-a ajuns în situația paradoxală în care (cu precădere) Bisericii Ortodoxe i se impută chestiuni care cad eminamente în responsabilitatea statului.
Pusee publice anti-Biserică precum „impozitarea cultelor” sau „eliminarea orei de religie” vin în mod paradoxal din interiorul guvernului, nu din zona societății civile de orientare secularistă, așa cum ar fi predictibil. Simultan pozițiile radicale precum „vrem spitale, nu catedrale” născute din folclorul anti-clerical urban nu sunt sancționate de guvern cu argumentul libertății religioase. În spațiul public știrile sunt de tipul „Biserica nu plătește impozit” (oricum o temă falsă și neacoperită de realitate), nu că „statul nu impozitează Biserica”, punându-i-se în cârcă Bisericii mandatul statului însuși, în acest caz monopolul fiscalității.
Paradoxurile sunt mult mai profunde și indică o fractură uriașă între stat și Biserică, pentru că statul român a rămas blocat în logica de guvernare de secol XIX, parțial reprodusă și de regimul comunist, considerând că o relație privilegiată cu cultele este totuna cu mandatul său democratic de a garanta libertatea religioasă. Întocmai ca în secolul XIX sau în perioada comunistă, statul își propune să guverneze cultele, nu poporul.

„Bunele relații stat-culte”
Măsurat cu șablonul democrației, regimul stat-culte din țara noastră pare mai degrabă medieval. E centrat nu pe libertate religioasă, ci pe negocieri și măsurări de forță între stat și culte. Acest tip de abordare a fost de multă vreme părăsit în occident tocmai pentru că menține o atmosferă de suspiciune socială și confuzie constituțională și mai ales pentru că sub epiderma „bunelor relații stat-culte”, semnalează OSCE, se nasc voci extremiste, bullying religios, tensiuni între organizațiile religioase, lipsa de uniformitate în rechizitoriile procurorilor și sentințele judecătorilor în privința cazurilor legate de libertate religioasă și multe clivaje sociale.
Însuși triumfalismul „bunelor relații stat-culte” ridică suspiciuni de teologie politică, din moment ce mandatul statului democratic este garantarea libertății religioase care nu se suprapune întotdeauna peste armonia dintre stat și culte. Dimpotrivă, istoria ne arată că de cele mai multe ori statul nu este de fapt fidel vocației misionare a Bisericii. Deopotrivă problematic: dacă Biserica se află „într-o relația bună” cu un stat care-i restricționează arbitrar autonomia, nu înseamnă cumva că-și desconsideră vocația misionară?
Niciun raport sau document internațional, niciun regim democratic occidental nu măsoară calitatea relațiilor stat-culte cu atributele moralității (bun versus rău), pentru că în democrație important este ca statul să reușească să faciliteze exercitarea libertății religioase. La fel, pe nimeni nu interesează dacă statul are o relație bună cu universitățile, ci mai degrabă dacă statul sprijinind activitatea mediului academic reușește să extindă și să faciliteze accesul la cunoaștere și formare profesională.
Momentul trist nu este doar acela că statul s-a deresponsabilizat și deprofesionalizat, ci mai degrabă că din ce în ce mai mult se recurge la tactica de a lasă pe umerii Bisericii responsabilitatea democratică a promovării libertății religioase, așa cum se întâmpla inclusiv în comunismul românesc când Biserica era pusă în situația umilitoare de a ocoli legea prin înțelegeri personale (ex: cazurile de reparații de lăcașuri de cult fără aprobare, dar cu acceptul tacit al autorităților) sau chiar de a-și retrage multe gesturi liturgice în subteran (ex: rugăciuni private în locuințele unor agenți ai regimului, al căror atașament religios nu era tolerabil).

Sunt minoritar, deci contez.
Sunt credincios, deci nu contez.
Complet rupt de dezbaterea și practica europeană, statul român nu are la acest moment vreo strategie multianuală de parteneriat cu organizațiile religioase, vreo platformă de dialog stat-culte sau vreo politică publică de promovare a libertății religioase. Nu pare să fi atras resurse (din mediul internațional, academic, asociativ etc.) care să contribuie măcar la „bunele relații stat-culte”, dacă nu chiar la politici publice concrete în parteneriat cu alte regimuri democratice angajate în promovarea libertății religioase. Paradoxal, într-o Românie în care gesturile antisemite sunt din ce în ce mai numeroase și agresive, în care Islamul este asociat în mod superficial cu medievalismul fundamentalist, în care tensiunile din interiorul și dintre diferite organizații religioase sunt alimentate doctrinar (și nu numai) din afara țării, în care „pupătorii de moaște” sunt subiect de cancan sau bășcălie de prime-time, în care secularismul exacerbat devine noua teologie oficială, politicile publice în domeniul religios lipsesc cu desăvârșire. În mintea decidenților, cultele nu sunt expresia libertății religioase, ci ruda săracă a „Culturii” și se ocupă cu un teatru liturgic plătit la suprapreț de la bugetul de stat.
Prin antiteză, Guvernul României prin Departamentul pentru Relații Interetnice face campanii de awareness prin care încurajează etnicii non-români să-și manifeste identitatea, precum și numeroase alte politici publice concrete. Atrage expertiză externă și fonduri europene, are politici foarte democratice în privința minorităților naționale sub deviza „Sunt minoritar, deci contez”. Dacă politicile în domeniul minorităților naționale s-au diversificat, rafinat și democratizat, cele în domeniul vieții religioase au regresat, s-au osificat în stereotipuri de guvernare simpliste specifice secolului XIX sau naționalismului comunist. Comparând deschiderea guvernelor postdecembriste către promovarea libertății religioase cu cea pentru promovarea drepturilor minorităților etnice, domeniul cultelor pare nu doar înțepenit în timp, ci chiar de-a dreptul subminant la adresa democrației și platforma ideală pentru menținerea acestei stări de tensiune pe care foarte ușor se pot grefa elemente de propagandă anti-democratică dinspre Rusia.

Soluția? Dialogul instituționalizat
Atât președintele Iohannis, cât și patriarhul Daniel deplângeau simultan necesitatea dialogului între stat și culte. O astfel de sentință, venită din partea celor mai vizibile figuri publice din partea statului, respectiv Bisericii, înseamnă că ne aflăm într-un impas. Câteodată, dialogul informal dintre decidenți poate fi soluția temporară pentru depășirea momentelor de tensiune. Însă, în lumea democratică dialogul nu este un schimb nocturn de sms-uri sau o convocare intempestivă în jurul unei cafele, ci un cadru instituționalizat, rutinizat și cât mai ferit de amprentă politică, la care participă toți actorii care au un interes legitim și care pot crea consens. Spre deosebire de regimurile medievale în care corporațiile sociale (biserica, breslele, boierimea etc.) tocmeau binele public prin negociere directă, iar rezultatul devenea literă de lege pentru toată lumea, democrația este un regim politic universalist în care drepturile și libertățile cetățenești trebuie facilitate tuturor și în care consensul se obține în cadre de dialog amenajate instituțional.
Pentru că (încă) ne considerăm stat de drept, dialogul trebuie să pornească de la lege, standarde internaționale și bune practici, respectiv să depășească triumfalismul „bunelor relații între stat și culte”, sintagmă care începe să nu mai acopere nici măcar la nivel de discurs vidul de politici publice pentru promovarea libertății religioase.

Cătălin Raiu este teolog și doctor în științe politice.
Este reprezentantul României în panelul
de experți pe libertate religioasă al OSCE și
președintele FoRB România – Asociație pentru
Promovarea Libertății Religioase.

Lasă un răspuns