Prima linie de apărare a economiilor emergente

 

Criza provocată de pandemie a scos la iveală și accentuat vulnerabilitățile economiilor emergente. Termenul de economii emergente nu trebuie folosit alternativ cu acela de țări emergente, care este un barbarism. Sunt țări care există de secole și milenii, într-o formă sau alta, dar economiile lor au apucat-o relativ recent, la scara istoriei, pe calea economiei de piață – de unde și termenul de economii emergente, cu alte cuvinte economii care acum cresc, se dezvoltă, se integrează în lanțurile internaționale de producție și distribuție, încercând să recupereze decalajele față de economiile dezvoltate. Această cursă de recuperare, care presupune ritmuri mai mari de creștere decât în economiile dezvoltate, se face, inevitabil, în salturi, iar pe parcursul ei se acumulează o serie de vulnerabilități. Atunci când economia crește, riscurile rămân în planul secund, nematerializându-se. Când însă apare un șoc, adeseori extern, problemele structurale latente ies la suprafață cu putere și afectează capacitatea de recuperare rapidă.
O astfel de problemă este dependența excesivă de un singur sector de activitate sau de o materie primă. De exemplu, economiile dependente de turism (unde ponderea încasărilor din turism depășește 10% din PIB) sunt grav afectate de o criză atipică, așa cum este cea provocată de pandemie. Cu cât sunt mai severe restricțiile de călătorie, cu atât mai mult se reduc încasările. Economiile dependente de exportul unei resurse naturale – țițeiul, în primul rând – sunt, la rândul lor, lovite de prăbușirea cererii și, implicit, a prețului. Soluția diversificării economiei este inaplicabilă pe termen scurt; astfel de schimbări durează măcar un deceniu, dacă nu mai mult, și au succes dacă forța de muncă disponibilizată dintr-un sector găsește de lucru în alt sector – ceea ce se întâmplă în perioadele de creștere economică îndelungată.
O altă problemă structurală o reprezintă datoria publică ridicată. Percepția investitorilor diferă de la o țară la alta, dar, în general, piețele internaționale nu tolerează unei economii emergente același nivel de datorie cu cel al unei economii dezvoltate. De aceea, în perioadele de creștere economică este de dorit ca datoria publică să scadă; însă economiile emergente, sub presiunea recuperării decalajelor, acumulează datorii în creștere pentru a finanța necesarul de investiții. În strânsă legătură cu nivelul datoriei publice este dependența de finanțarea externă. Dacă necesarul de finanțare este preponderent acoperit din surse externe, o criză generalizată va afecta în primul rând țările care depind de finanțarea externă. În acest context, criza din prezent ne demonstrează că un grad mai mare de finanțare internă, chiar și prin expunerea băncilor locale la datoria publică internă (prin dețineri masive de titluri de stat), deși rămâne o variantă sub-optimală, nu este o soluție atât de rea cum a fost înfierată în anii de după Marea Recesiune, întrucât aceasta poate contribui la evitarea unei exod brusc al fluxurilor de capital.
Cea mai mare problemă pe care o întâmpină economiile emergente în fața crizei provocate de pandemie este însă lipsa spațiului fiscal pentru măsuri de stimulare a economiei, în paralel cu îngustarea spațiului de manevră al politicii monetare. La prima vedere o problemă ciclică, aceasta rămâne totuși o vulnerabilitate structurală pentru că are resorturi adânci și rezistente la schimbare. În privința politicii fiscale, nivelul veniturilor bugetare este redus în mod cronic; chiar și în perioadele de creștere economică, veniturile bugetare nu cresc ca pondere în PIB, sub pretextul necesității de a stimula procesul de formare a capitalului autohton în vederea ajungerii din urmă a economiilor dezvoltate. Justețea acestui argument este însă eclipsată de necesitatea îmbunătățirii guvernanței fiscale, în sensul eliminării scutirilor și exceptărilor de taxe și a introducerii unui sistem de impozitare care să reflecte realitatea din economiile emergente, marcată de inegalități (diferențe mari de venituri) și informalitate (pondere ridicată a economiei subterane). Fără un nivel crescut al veniturilor bugetare, multe dintre economiile emergente sunt dezarmate în fața unei recesiuni de amploare și, sub spectrul dependenței de finanțarea externă, sunt nevoite să adopte masuri pro-ciclice, de austeritate, exact atunci când economiile dezvoltate adoptă măsuri contra-ciclice, de susținere a economiei. Astfel, decalajele dintre ele cresc și convergența se transformă în divergență. În planul politicii monetare, băncile centrale independente au mai mult spațiu de intervenție (prin reducerea dobânzilor, injecția de lichiditate, chiar achiziția de active), însă acesta este limitat de aspecte structurale care influențează intermedierea bancară și mecanismul de transmisie a politicii monetare – precum marja dintre dobânda la credite și dobânda la depozite, competiția pe piață, accesul restrâns la credit pentru numeroase gospodării cu venituri reduse și pentru firme, de asemenea numeroase, care înregistrează permanent pierderi.
Arhitectura instituțională, buna guvernare, istoricul de politici publice – toate acestea contează și ele în utilizarea spațiului fiscal și monetar aflat la dispoziție, în modul în care se formează și acționează așteptările populației, ale firmelor și ale piețelor internaționale și, finalmente, în capacitatea economiilor emergente de a face față unor șocuri exogene.
Deși criza provocată de pandemie este în plină desfășurare, două concluzii se pot desprinde deja. Economiile emergente sunt principalii perdanți ai pandemiei, fiind cu atât mai afectate cu cât, la începutul anului, cumulau mai multe surse de vulnerabilitate. Însă nu toate sunt afectate în mod egal. Reformele structurale contează – pentru că economiile emergente care au construit rezerve (buffers) în vremurile bune au dovedit că sunt mai bine pregătite să facă față acestei crize decât în trecut; un mix prudent de politici macroeconomice, însoțit de reforme structurale care să întărească reziliența acestor economii la șocuri externe, continuă să fie prima linie de apărare împotriva volatilității pieței.

 

Liviu Voinea este Senior Advisor to the
Executive Director, International Monetary Fund.
Opiniile exprimate sunt ale autorului și
nu reprezintă în mod necesar punctul de vedere al FMI.

Lasă un răspuns