Preţul de sânge al epocilor de aur. Orlando Figes, „Vorbind în şoaptă”

Theodor Mommsen s-a oprit din a scrie o istorie a Imperiului Roman deoarece, după cum recunoştea chiar el, „dacă i-ai putea întreba care a fost cea mai bună perioadă din vremea împăraţilor, anticii romani ţi-ar răspunde: primii ani ai domniei lui Nero”. La fel, cei ce vor să scrie o istorie a imperiului sovietic se confruntă cu faptul că, întrebaţi care au fost cele mai bune vremuri, majoritatea ruşilor din zilele noastre vor răspunde: epoca lui Stalin. În cel mai recent sondaj, 70% din repondenţi au declarat că rolul acestuia în istoria Rusiei a fost pozitiv. O rată de susţinere mai mare chiar decât cea a lui Putin.

Pentru istoria Kremlinului şi a imperiului acestuia, Orlando Figes nu e departe de a fi în vremurile noastre ceea ce Mommsen era acum mai bine de un veac pentru istoria Romei şi a imperiului ei. După ce a scris o istorie a Revoluţiei Ruse ca „tragedie a unui popor”, în „Vorbind în şoaptă” („The Whisperers”, în original) istoricul britanic vrea să explice prin tragedii personale uriaşa contradicţie a stalinismului: un regim al terorii, privit acum ca o epocă de aur de poporul care i-a căzut victimă.
Un singur exemplu, din lunga listă de tragedii ce alcătuiesc cartea lui Figes: economistul Kondratiev, creatorul acelor cicluri lungi în care economiştii nu cred, însă de care bancherii şi investitorii se tem, e arestat în 1930 pentru apartenenţa la un partid ostil Kremlinului – dar, mai ales, imaginar. Ajuns în gulag, de unde, deşi aproape orb, trimite peste 100 de scrisori în care îi descrie fiicei sale lagărul ca pe o tabără în natură, în care descoperă zilnic animale şi plante noi. Ultima sa operă: o poveste ilustrată chiar de el despre călătoria unui pisoi ce caută, împreună cu alte creaturi, tărâmul făgăduinţei – dar pe drum încep să se certe, se rătăcesc şi cad pradă vânătorilor şi crocodililor. „Ascultă de mama ta şi nu o dezamăgi. Aş fi fericit dacă ai putea să nu mă uiţi cu totul nici pe mine, tatăl tău”, îi scrie Kondratiev fiicei lui în 1938. Două săptămâni mai târziu este executat.
La fel ca pisoiul din povestea lui Kondratiev, ruşii din timpul lui Stalin ştiu că se îndreaptă spre un tărâm sovietic al făgăduinţei, dar deseori nu pot înţelege de ce călătoria e atât de grea – de multe ori, chiar fatală. E o poveste care a mai fost spusă; la nivel macro, de pildă, de Inkeles şi Bauer în „The Soviet Citizen” ori, mai recent, de Sheila Fitzpatrick, în „Stalinismul de fiecare zi”, tradusă recent la noi; la nivel micro, de Stephen Kotkin, în „Magnetic Mountain”. Deci, ce e nou?
Paradoxal, ce aduce nou „The Whisperers” este o extraordinară calitate literară, care, în acelaşi timp, e şi un uriaş defect metodologic. Fiindcă, deşi Figes îşi propune să scrie o istorie a vieţii private în Rusia lui Stalin şi consideră că eşantionul său e reprezentativ, în realitate alege doar biografii „pătate” şi tragice, ale celor rupţi între dorinţa de a se integra şi originea nesănătoasă. Figura centrală a cărţii, Constantin Simonov, ar fi un personaj reprezentativ în almanahul de la Gotha, dar nu într-o istorie socială: urmaşul prinţilor rurikizi Obolenski, devenit autor al surogatului rusesc de Lili Marleen. Observaţia a fost făcută chiar de marele rival al lui Figes la coroana „sovietologiei populare”, Robert Service, care a semnalat şi lipsa unei ipoteze de lucru, a unui „focus analitic”; dar criticile lui Service au trecut aproape neobservate în valul de recenzii pozitive, probabil şi din cauza vendetei publice dintre cei doi istorici.
Viciul metodologic se vede în modul în care Figes şi-a selectat eşantionul: supravieţuitori ai stalinismului identificaţi şi intervievaţi prin intermediul ONG-ului rusesc „Memorial”, care a realizat cea mai mare bază de date a victimelor regimului comunist. Victimele, dar nu şi beneficiarii: poveştile celor care au îmbrăţişat cu entuziasm şi fără reţineri stalinismul – şi pentru care personajele lui Figes erau mai degrabă piedici în drumul spre tărâmul făgăduit – nu sunt în această carte. Cei dornici să le afle le găsesc mai degrabă în „Revolution on My Mind” a lui Jochen Hellbeck.
Pe de altă parte, şi viciată metodologic, „The Whisperers” rămâne totuşi o carte splendidă – Andrei Kurkov a declarat-o „la acelaşi nivel cu operele lui Soljeniţîn şi Şalamov” – şi care dezvăluie pentru un public larg experienţa vieţii de zi cu zi sub stalinism. Chiar şi pentru cititorul român trecut prin situaţii aparent similare, unele dintre tragediile descrise Figes ating un paroxism al absurdului şi ororii, de la povestea tâmplarului Mitrofan care ajunge în gulag după ce un vecin invidios îl denunţă că îl ţine ascuns pe însuşi Lev Troţki în subsolul blocului, la cea a tipografei Hava Volovici, care, tânjind după afecţiune, concepe un copil într-un lagăr din Siberia, însă fetiţa îi moare din cauza asistentelor ce o bat şi o ţin în frig în vreme ce Hava e trimisă la muncă forţată în „lagărul de mame”.
Concluzia şocantă a cărţii lui Figes, la care aderă până şi critici ca Service, Hellbeck sau Suny, este că stalinismul a reuşit în planul său de a transforma relaţiile interumane şi a crea „omul nou”, chiar şi în cazul celor cu biografii „pătate”. Familia este singura instituţie care a rezistat acestui război pe care statul stalinist l-a repurtat împotriva vechii societăţi.
Stalin, spune Figes, a creat astfel o societate unde stoicismul şi pasivitatea sunt norme sociale, o societate care privilegiază şoapta ca mod de comunicare – a opiniilor personale, dar şi a denunţurilor –, o societate transparentă, în care viaţa privată e eliminată şi totul trebuie să fie vizibil statului şi agenţilor acestuia. Mecanismele prin care statul stalinist a învins vechile structuri sociale şi a creat acest coşmar merg de la Marea Teroare, la nivelul întregii Uniuni Sovietice, până la învestirea administratorului de bloc ca micro-dictator la firul ierbii.
Primul cincinal ca „Quinquennium Neronis”: cum este posibil ca epoca lui Stalin să fie privită azi de majoritatea ruşilor drept o perioadă de aur, la fel cum romanii considerau că primii 5 ani ai domniei lui Nero au fost cele mai fericite vremuri? Răspunsul lui Figes nu e foarte diferit de cel pe care Kondratiev i-l oferea fiicei sale: ideea unui „ţel sovietic comun” nu a fost doar propagandă, ci le-a oferit chiar şi victimelor regimului posibilitatea de a da un sens vieţii lor: sacrificiile nu au fost în zadar, ci au fost o etapă dureroasă, dar necesară, a drumului spre tărâmul sovietic al făgăduinţei: industrializarea, primul cincinal, victoria asupra invadatorilor nazişti. Până şi printre victime şi apropiaţii acestora, Figes găseşte cu greu exemplul unei bătrâne care se bucură la moartea lui Stalin. „Plâng de fericire, fiindcă mi-a omorât toată familia: pe băieţii mei, pe fraţii mei, pe bărbatu-meu, pe tata. Stalin i-a omorât pe toţi.”
Refuzul de a accepta şi de a ispăşi crimele stalinismului a devenit o piatră de temelie a Rusiei de azi a lui Putin. Figes însuşi recunoaşte că mulţi dintre cei intervievaţi pentru cartea sa au revenit în zilele noastre la obiceiul „vorbitului în şoaptă”. În 2008, la câteva luni după publicarea „The Whisperers”, procurorii de la Moscova au percheziţionat sediul ONG-ului „Memorial” şi au confiscat întreaga arhivă privind represiunea stalinistă. Deoarece a primit finanţări externe – inclusiv pentru interviurile care stau la baza cărţii lui Figes –, „Memorial” este calificat acum de autorităţile ruse drept „agentură străină”, etichetă pe care ONG-ul e obligat prin lege să o folosească pe toate canalele sale de comunicare. Pentru a nu exista dubii, un trecător a scris-o cu un spray cu vopsea şi pe frontispiciul sediului „Memorial” din Moscova.
Încă din 1937, Stalin era sigur că asta se va întâmpla. „Cine o să îşi mai amintească de toate gunoaiele astea în 10-20 de ani? Nimeni! Cine mai ţine minte azi numele boierilor pe care i-a omorât Ivan cel Groaznic?”

Lasă un răspuns