Presă liberă? Presă independentă?

Este un truism (sau, cel puțin, așa ne învață manualele de politologie) că o democrație autentică nu poate funcționa în absența unei prese libere. Libertatea de expresie și adesea, în mod explicit, lipsa oricărei constrângeri asupra mass-media sunt stipulate în mai toate constitutțile. În ultimii ani, sintagme precum „a patra putere în stat”, „câinele de pază al democrației”, „garanția securității statului” sunt reiterate de ziariști atunci când simt că Internetul și noile media le subminează autoritatea sau legitimitatea. Ei susțin că rolul lor de observatori și raportori autonomi ai realității în menținerea unei societăți sănătoase este incontestabil. Și, în teorie, așa și este. Întrebarea este însă cât de independenți sunt acei jurnaliști și cât de libere sunt instituțiile de presă pentru care lucrează ei.

Există peste 100 de organizații în lume care evaluează gradul de libertate a presei la nivel local, național sau regional. Trei dintre ele (Freedom House, Reporteri fără frontiere și International Research & Exchanges Board) o fac la nivel global, pe baza unor metodologii care au evoluat în timp, adaptându-se întrucâtva la schimbările din peisajul politic și din industria media. De pildă, dacă înainte de 1989 factorul decisiv în măsurarea libertății presei era controlul (sau lipsa acestuia) din partea guvernelor, acum situația din țările în tranziție, ca și efectele discursului populist în unele democrații, au impus o abordare mai nuanțată și instrumente mai complexe de măsură. Există diferențe semnificative între modalitățile de evaluare utilizate de cele trei instituții și ele merită examinate. Freedom House, o organizație non-guvernamentală cu sediul central în capitala Statelor Unite, a fost creată în 1941, cu misiunea de a promova valorile democratice în lume. În 1980 a publicat pentru prima dată raportul anual Libertatea presei: O cercetare globală a independenței mass-media. Anul acesta, raportul se referă la situația presei în 210 țări și teritorii. Pentru a face aceste estimări, Freedom House ia în considerare situația politică, juridică și economică din fiecare țară și felul în care circulația informațiilor mediatizate este încurajată sau restricționată. Analiștii din Washington lucrează împreună cu specialiștii pe care îi au în fiecare zonă geografică și cu experți din lumea academică. În 2011, organizația a creat un nou index al libertății pe Internet, răspunzând astfel criticilor privind neadaptarea la noua realitate a comunicării în masă. Unii cercetători au susținut de-a lungul timpului că există o relație prea strânsă între Freedom House și cei ce promovează valorile conservatoare ale politicii externe americane și că aceste rapoarte de libertate a presei reflectă prea mult acele precepte.
Luând probabil în considerare acest fapt, Reporteri fără frontiere – organizație internațională cu sediul central în Paris – a oferit o alternativă începând din 2002: Raportul anual al libertății presei în lume. În acest an, 180 de țări figurează în aceasta analiză. Pentru evaluare, este folosit un chestionar – de mai multe ori modificat pe parcursul timpului – care solicită date privind jurnaliști (inclusiv bloggeri sau ziariști comunitari) uciși, închiși, obligați să se refugieze din țară, agresați. Este luată, de asemenea, în cosiderare situația instituțiilor de presă cenzurate sau obligate să-și suspende activitatea, intervenția guvernelor sau a altor grupuri de influență în conținutul editorial, dar și transparența surselor de venit. Chestionarul este trimis unei rețele de corespondenți pe care o are organizația și unor ziariști, juriști și activiști în sfera drepturilor omului, iar în baza cuantificării informațiilor se produc rapoartele și indexul.
Cea de-a treia instituție cunoscută pentru acest tip de analiză, IREX, se află în Statele Unite și a fost creată în 1968 de un grup de universități americane care dorea să încurajeze schimburile și dialogul academic cu Uniunea Sovietică și cu statele comuniste din Europa de Est. În timp, organizația s-a dezvoltat și diversificat, coordonând programe menite să sprijine independența presei, parteneriatele internaționale între universități, accesul la Internet și societatea civilă. În 2001, IREX a lansat Indexul sustenabilității media, care măsoară – cum reiese chiar din titlu – un concept diferit față de celelalte două analize ale presei menționate anterior: „sănătatea” sistemului media dintr-o țară – modul în care acesta este sau nu bazat pe principii economice și profesionale de calitate. Cinci criterii (norme juridice și sociale în raport cu libertatea de exprimare și accesul la informație, standardele de calitate în munca ziariștilor, multitudinea și calitatea surselor, managementul instituțiilor de presă și existența unor instituții care să sprijine independența mass-media) sunt discutate cu grupuri de experți – ziariști, reprezentanți ai unor ONG-uri și ai unor asociații profesionale, profesori – în fiecare țară, iar în baza acestora cercetătorii din Washington stabilesc scorurile și ierarhiile finale. În fiecare an, 80 de țări au fost incluse în aceste rapoarte, pe listă – spre deosebire de Freedom House și Reporteri fără frontiere – nefigurând niciunul dintre statele occidentale.
Indexurile create de cele trei organizate sunt departe de a fi perfecte (și mă voi referi mai jos la unele deficiențe de natură metodologică și ideologică). Ele sunt totuși valoroase, poate mai puțin datorită clasamentelor propuse și mai mult prin rapoartele de țară pe care le realizează în fiecare an, care oferă informații bogate și dau o imagine utilă a dinamicii sistemelor media.
Împreună cu un coleg de la Centrul Internațional Cox, am studiat timp de 10 ani metodologiile utilizate de Freedom House, Reporteri fără frontiere și IREX, iar cinci ani am fost consultanți pentru cele două instituții americane. O primă constatare a fost că există dificultăți în definirea libertății presei, iar ele se reflectă în instrumentele de măsurare a acesteia. Freedom House are o abordare instituțională și sistemică, în vreme ce Reporteri fără frontiere se bazează mai mult pe cuantificarea cazurilor individuale de abatere de la normă, iar IREX măsoară ceva diferit. Totuși, lucrul îmbucurător pentru cei interesați de această cercetare este că, de-a lungul deceniului analizat, există o corelare înaltă (.94) între scorurile produse de Freedom House și de Reporteri fără frontiere. Aceasta sugerează că, deși folosesc strategii diferite, ele măsoară același lucru. De asemenea, s-a dovedit că transparența în prezentarea metodelor folosite (după ce, inițial, cele două organizații nu publicau aproape nimic despre felul cum colectau datele și alcătuiau indexurile) a sporit încrederea publicului și a dus la perfecționarea metodologiei.
Chiar dacă și-au mai nuanțat strategiile de evaluare, rapoartele se concentrează prea mult pe presiunile venite dinspre guverne, lăsând în plan secundar alte grupuri de influență, slăbiciunile pieței sau incompetența ziariștilor. Indexul de sustenabilitate reflectă pe larg drepturile și nevoile presei, dar nu analizează sistemul din perspectiva cetățenilor, a accesului acestora la informație. O altă problemă este legată de faptul că toate aceste evaluări iau țara ca unitate de măsură, neținând cont că gradul de libertate a mass-media diferă uneori de la o regiune la alta în interiorul aceluiași stat. Uneori presa regională este mai puțin expusă presiunilor decât cea dintr-o capitală sau invers. De asemenea, diferențele pot să apară între tipuri de media, cu presiuni mai mari pe canalele de televiziune decât pe presa scrisă, considerată a fi în declin și cu public limitat. Elemente comune pentru cele trei organizații sunt faptul că ele reflectă o perspectivă occidentală asupra presei și a relației acesteia cu zona politico-economică și că întâmpină dificultăți metodologice în a-și adapta analiza la schimbările produse de noile tehnologii în comunicarea de masă, care impun o redefinire a jurnalismului și a rolului presei în societate.
În ciuda acestor limite, rapoartele privind libertatea și sustenabilitatea presei produse de cele trei organizații merită parcurse, căci ele au fost folosite adesea de foruri internaționale pentru a estima standardele de democrație în diferite țări. O observație pe care am avut-o este că ele folosesc termenii „libertate” și „independență” (cu referință la mass-media) ca și cum ar fi similari. Din cercetarea efectuată în țări cu democrații de dată recentă, am ajuns la concluzia că adesea presa este relativ liberă, dar nu independentă, iar acest fenomen pare să se manifeste tot mai mult și în state occidentale, unde polarizarea societății duce treptat la abandonarea „neutralității” de către mass-media.

Tudor Vlad este profesor de jurnalism,
director al Centrului Internațional
James M. Cox Jr. pentru Pregătire
și Cercetare în Comunicarea de Masă,
în cadrul Universității din Georgia, SUA.

Lasă un răspuns