Politică fără alegeri. Reflecții despre apropiatul scrutin electoral local

„În regiunile economic înghețate, votul principial este, în cele mai multe cazuri, un exercițiu superfluu de o supremă inutilitate.”

Sunt alegeri locale în România la sfârșitul lui septembrie 2020. Localitățile s-au umplut de afișe electorale, feluriți candidați grăbindu-se să-și prezinte oferta electorală. „Reușim împreună”, „Despre taxa abuzivă de salubrizare”, „Stradă cu stradă schimbăm România”, „Acum este momentul nostru (Milioane de tineri români răspund provocării lansate generaţiei lor de a recrea ţara în care vor să trăiască)”, iată câteva noi contribuții la istoria sloganurilor electorale din perioada postcomunistă. Ca la un examen cu repetiție, pe lângă partidele mainstream – azi Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Social Democrat (PSD) –, apar nou-veniții care promit că totul se va schimba, premisa fiind că ultimii poftiți la festinul electoral nu au mâinile pătate și nici corupția în sânge. Anul 1996 a fost momentul celor 15.000 de specialiști. După un interludiu PSD (2000-2004), în 2004, fiecare român a fost invitat să se imagineze în chip de Vlad Țepeș și să tragă (simbolic) în țeapă vechea politică murdară sau, dacă trasul în țeapă era cumva prea crud, măcar să-i ardă pe corupți. În 2008-2009, s-a continuat cu „anti-corupția”, pentru ca acum să se ajungă în zona liberă de neo-penali, a ultra-liberalilor de la USR PLUS.

Aceste diverse strategii de campanie pot urca sau pot coborî partide și candidați în preferințele electoratului. Dar ce se întâmplă oare în spatele acestui spectacol de comunicare politică? Cum se desfășoară campania electorală în periferia românească, în județele Călărași, Ialomița, Olt sau Vaslui? Ce miză au alegerile în localitățile rurale Cârna, Măceșu de Jos, Cioroiași, toate cu o populație sub 1.500 locuitori? Ce se poate spera aici? Ce se va întâmpla după alegeri în fostele orașe monoindustriale Anina, Aninoasa, Baia Sprie, Balș, Buhuși, Călan, Petrila, Plopeni, Victoria sau Zlatna? Ce strategii de dezvoltare vor fi aplicate în aceste periferii ale periferiilor? Admițând că aplicarea sârguincioasă a legii va multiplica numărul anahoreților non-coruptibili, iar fenomenul corupției va tinde spre zero, cum va arăta economia în localitățile mai sus menționate? Se vor crea noi locuri de muncă pe ruinele vechilor fabrici, IAS-uri și SMT-uri?
Dezvoltarea este inegală în capitalism, inegalitățile geografice individualizându-se ca vulnerabilități clasice ale creșterii neoliberale (vezi Neil Smith, „Uneven development Nature, capital and the production of space”, Athens: The University of Georgia Press, p. 143). România, ca periferie a capitalismului central, își are și propriile periferii interne; Bucureștiul nu-i totuna cu județul Vaslui, după cum, economic vorbind, județul Cluj nu seamănă mai deloc cu județul Călărași. Diferențele de dezvoltare sunt istoric structurate și perpetuate, inegalitățile dintre regiuni existând și în urmă cu 100 de ani. Nici Bucureștiul nu este monocrom economic, cartierul Cotroceni având prea puține în comun cu Rahova-Ferentari, spre exemplu, chiar dacă ambele sunt în același sector (cinci).

 

Din 1990 până în prezent, numărul salariaților s-a tot diminuat, cele mai afectate fiind județele istoric subdezvoltate. Spre exemplu, dacă în județul Bihor erau angajate 224.021 de persoane în 1990, numărul a scăzut la 162.820 în 2018 – o scădere de 27%. În schimb, în județul Vaslui diminuarea a fost mult mai drastică; 125.724 persoane salariate în 1990 și doar 53.739 în 2018 – o reducere cu 58% (vezi tabelul alăturat).

Înjumătățirea salariaților din județul Vaslui, pe durata unui singur deceniu (vezi Tabelul 1), se suprapune pe intervalul de timp în care s-au aplicat politicile neoliberale post-1996, terapia de șoc, exersată la început în țări ale Europei Centrale (Ungaria, Polonia), poposită mai apoi și în România, ceea ce a adus cu sine restrângerea drastică a creditării, măsuri de austeritate fiscală și reforme structurale (a se vedea capitolul „Revoluția neoliberală vine în România”, în Cornel Ban, „Dependență și dezvoltare: economia politică a capitalismului românesc”, traducere de Ciprian Șiulea, Cluj-Napoca: Tact, pp. 157-198). Cum geografia economică, geografia socială și geografia electorală sunt intrinsec interconectate, toate politicile neoliberale aplicate după triumful Convenției au avut efecte electorale concrete. Astfel, în orașul Vaslui, la alegerile locale și la cele generale, Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) a obținut scoruri electorale modeste:
(i) Primar (1996): Cristea Victor (Uniunea Social Democrată – USD) – 56,03% vs Acatrinei Gheorghe (PDSR) – 15,38%;
(ii) Camera Deputaților (1996): CDR – 32,06% vs PDSR – 24,69%.
De atunci, din perioada post-1996, doar la alegerile locale din 2000 și la cele parlamentare din 2004 a mai câștigat un alt partid decât PSD în orașul Vaslui (pentru alegerile locale vezi figura alăturată).

Ce vreau să spun? Varii contexte locale (pentru contextual effects vezi Ron Johnston, Charles Pattie, „People Who Talk Together Vote Together: An Exploration of Contextual Effects in Great Britain, Annals of the Association of American Geographers” 90 (1): pp. 41-66) pot avea o influență locală și pot schimba geografia votului. În cadrul orașelor (medii și mici) și a satelor românești, tocmai acelea ce suferă de o acută lipsă a locurilor de muncă, geografia economică, geografia capitalismului le influențează decisiv comportamentul politic în general, cel electoral în particular.
S-au făcut analize pe cele 51 de orașe monoindustriale, amplasate pe tot teritoriul țării, din Transilvania (Agnita, Cavnic, Câmpia Turzii), Banat (Bocșa, Reșița), Oltenia (Balș, Brezoi, Motru), Muntenia (Câmpina, Turnu Măgurele) și până în Dobrogea (Năvodari) sau Moldova (Buhuși, Râșnov) (vezi Bianca Dumitrescu, „Orașele monoindustriale din România între industrializare forțată și declin economic”, București: Editura Universitară). Bianca Dumitrescu subliniază că, în intervalul 1990-1994, numărul salariaților industriali din aceste orașe monoindustriale a scăzut de la 460.111 în 1990, la 360.377 în 1994 și 193.567 în 2002 (pp. 156-158) – au mai trecut de atunci 18 ani, câți ori mai fi acum? În categoria orașelor cu declin industrial foarte accentuat (peste 60%) se încadrau, atunci când a fost făcut studiul, peste jumătate din numărul orașelor monoindustriale: Industria de armament (Bumbești-Jiu, Zărnești, Plopeni); Industria ușoară (Buhuși, Cisnădie, Tălmaciu); Industria minieră (Anina, Aninoasa) etc. (p. 158). Prin urmare, aceste orașe (monoindustriale) medii și mici au devenit (cu timpul) tot mai deficitare la ceea ce înseamnă locurile de muncă, industriale sau non-industriale. De altfel, în vremea din urmă, fenomenul a devenit pregnant și în țările capitalismului central. Spre exemplu, în Franța periferiile deprimante, ce includ cele mai multe din orașele mici și medii, sunt acum niște deșerturi post-industriale, aceste areale, ce cuprind peste 60% din populația Franței, incluzând și zonele uitate de la țară – vezi, printre altele, Christophe Guilluy (2019). „How Macron discovered the soft power of the working class”. The Guardian, 15 octombrie (pentru autorul citat, vezi și „Fractures Françaises” sau „La France périphérique”).
Da, capitalul migrează în regiunile unde poate acumula profit (Cindi Katz, „Vagabond capitalism and the Necessity of Social Reproduction”, Antipode, 33 [4], pp. 709-728). La noi fabricile din orașele medii și mici nu s-au închis pentru că ne-ar fi părăsit invesitorii care ar fi migrat în locuri mai prietenoase pentru ei și cu forță de muncă mai ieftină, precum Bangladesh. Nu, la noi vechile fabrici comuniste au fost considerate ineficiente, fier vechi de-a dreptul, și, în consecință, au fost fie „falimentate”, adică devalizate, fie abandonate. În locul lor nu s-a pus nimic, cu excepția unor mall-uri și, acolo unde piața a permis, unor ansambluri rezidențiale, vad bun pentru câțiva dezvoltatori imobiliari extrem de abili, intim conectați cu puterea politică ce le-a creat legislație favorabilă pentru amenajarea distopiilor urbane, ițite tocmai în logica profitului. Din acest punct de vedere, periferiile marilor orașe, exemplul cel mai ilustrativ fiind Bucureștiul, au devenit la propriu niște spații de un urbanism dezgustător, adevărate eșecuri citadine ce generează probleme serioase de poluare și aglomerare a traficului urban.
Să ne întoarcem acum la întrebarea inițială – ce vor aduce nou alegerile în orașele medii, mici și în localitățile rurale? La ce se pot aștepta cetățenii din aceste spații geografice? Din moment ce principala problemă activă în aceste localități o reprezintă lipsa locurilor de muncă, speranțele lor legate de un partid sau altul sunt cât se poate de întemeiate?
Să luăm o localitate oarecare, un oraș mic, Dăbuleni, în sudul Olteniei… La ultimele alegeri locale, micul oraș de la Dunăre, un sat mai mare de câmpie în fond, avea un corp electoral de 10.538 alegători și o populație activă de peste 7.000 de oameni. În această localitate agricolă, locurile de muncă, exceptând agricultura de subzistență, din ce în ce mai restrânsă (o mai practică doar cei cu un anumit capital financiar și cu deschidere către piețele de desfacere), sunt în număr de câteva sute, majoritatea în sectorul administrației și birocrației locale.
Și acum revin la întrebarea inițială. Economic vorbind, ce se va întâmpla la Anina, Aninoasa, Băicoi, Băilești, Cavnic, Dăbuleni, Plopeni sau Segarcea după aceste alegeri? Ce pot face primarii pentru a revitaliza economic aceste așezări? Și este dimensiunea economică parte a atribuțiunilor lor? În mod cert, administrația locală, în funcție de abilitățile și imaginația fiecăreia, poate accesa anumite fonduri europene, poate primi niște resurse de la centru și, drept consecință, poate amenaja un parc, o alee frumoasă sau poate chiar va renova niște școli și va da niște burse de performanță. Dar în termenii geografiei economice ce se va întâmpla? Unde va lucra populația activă, miile de lucrători care acum (i) trăiesc din firavele ajutoare sociale, (ii) migrează la oraș, sezonier sau definitiv, și (iii) în țările din vestul Europei? Se vor deschide noi uzine în orașele mici și medii sau mai degrabă declinul acestora este unul lent și de durată?
Și revenim la politică, la alegeri… Ce înseamnă politica, alegerile în acest imaginar geografic? În aceste „enclave ale sărăciei extreme” (Loïc Wacquant, „The Comparative Structure and Experience of Urban Exclusion: ‘Raceʼ, Class and Space in Chicago and Paris”. În Katherine McFate, Roger Lawson, William Julius Wilson, Eds., „Poverty, Inequality, and the Future of Social Policy”, New York: Russell Sage, pp. 543-570), politica e trambulina oficială, e vehiculul prin intermediul căruia se pot crea forme de rezistență locale. Evident, rețelele clientelare de control al votului au înflorit și vor înflori. Iată de ce, în aceste geografii deraiate, spații dezindustrializate, relația politician (patronul local) versus alegător (clientul patronului) se construiește ca o minimă formă de rezistență în fața dezvoltării inegale. După cum argumentează pertinent Javier Auyero (Javier Auyero, „Poor People’s Politics. Peronist Survival Networks and the Legacy of Evita”, Durham & London: Duke University Press), peronismul clientelar de extracție social-democrată din suburbii (barrios) se individualizează ca o rețea menită să mențină un minim echilibru social – problem-solving networks –, o situație de o perfectă similitudine și la noi în micile orașe economic sărace. În aceste cadre, clientelismul electoral, ca efect al politicilor economice ultra-liberale, nu va părăsi cetatea oricâte partide anti-corupție vor traversa spațiul public și politic. Încurcăm cauzele cu efectele. Corupția nu este o cauză a proastei guvernării, a lipsei de etică și moralitate, este efect al cauzei de fond, i.e. lipsa locurilor de muncă din multele localități ale României. Este o problemă de suprastructură, de mecanică a capitalismului postcomunist. Cine nu înțelege acest mecanism de reproducere politică în aceste arii dezindustrializate din orașele mijlocii, mici și din lumea satului va fi perpetuu deziluzionat și va aștepta partidul/liderul miracol care să (ne) salveze onoarea comunității.
Să analizăm comportamentul electoral în toate aceste 51 de orașe monoindustriale. În 1996, când încă exista o mică speranță, iar prosperitatea postcomunistă trebuia să ajungă și în spațiul românesc, la alegerile parlamentare din 1996 (Camera Deputaților), votul cumulat în toate cele 51 de orașe (vezi lista acestora în nota de subsol de la finalul articolului) dădea următoarea ordine: CDR – 30,65%, PDSR – 16,51%. După patru ani de reforme neoliberale („Wahhington consensus and the structural adjustment policies”), la alegerile generale din 2000, comportamentul electoral a fost complet răsturnat: CDR – 3,2%, PNL – 7,1% vs PDSR – 34,3%, Partidul România Mare (PRM) – 22,4%. Au urmat alți ani de speranțe, alegerile generale din 2004 și 2008, după care a venit iarăși refluxul – alegerile din 2012 și 2016 (vezi tabelul 2). De altfel, alegerile din România se desfășoară în cicluri succesive de entuziasm și intercalații de dezamăgire, după care fenomenul, ca într-un Boléro cu repetiție, își continuă rotația.

Este foarte posibil ca în aceste orașe dezindustrializate geografia votului să fie una imprevizibilă. Clientelismul electoral nu este doar apanajul social-democraților (Aurelian Giugăl, Ion Matei Costinescu (2020). „Small-Time Clientelism: The Rising Fortunes of the Romanian National Liberal Party, 1990–2016”. Communist and Post-Communist Studies, 53 (2), pp. 25-46). Toate partidele ajung, mai devreme sau mai târziu, să funcționeze în regim de baroniadă politică. Problema este că, atunci când se instalează, dominația și reproducerea politică a unui partid cu greu mai pot fi răsturnată dintr-o anume localitate sau, când acest lucru se întâmplă, vedem cum politicienii schimbă doar partidul, numeroase cazuri dinspre PSD spre PNL fiind contabilizate de presă și la aceste alegeri locale. În regiunile economic înghețate, votul principial este, în cele mai multe cazuri, un exercițiu superfluu de o supremă inutilitate. Pentru mulți cetățeni ceea ce este cu adevărat important nu este să triumfe ideologia care, eventual, îi reprezintă, mai important este să câștige partidul care le poate oferi o minimă protecție socială și, dacă Fortuna e acolo și ține cu ei, poate chiar un loc de muncă în cadrul micului păienjeniș birocratic local, o salvare miraculoasă în timpuri economic vitrege.
Categoric, în localitățile României postcomuniste vor apărea multe alte case somptuoase, noile palate obținute via afacerile derivate din politică. Multe beizadele (așa cum îi alintă presa pe copiii noilor îmbogățiți, autohtonii nouveau riche) se vor plimba zeflemitor în automobile luxoase și, încețoșați de tăria alcoolului, vor face (poate) câteva accidente de circulație tulburătoare, unele pe care presa le va prezenta cu multă indignare. Sunt marile evenimente din micile și marile periferii, acolo unde opulența și sărăcia se împletesc, o Indie a shanty town-urilor și disperării. Atâta vreme cât geografia economică rămâne neschimbată sau conservă cadrele de acum, geografia socială și geografia electorală vor răspunde la aceiași stimuli ca și până acum, angrenaj codificat simplu sub denumirea de clientelism electoral. Mulți hipsteri urbani vor fi în continuare dezarmați de votul „știrbilor”, iar anti-corupția și ingineria socială, narativ construite în laboratoare de comunicare politică, vor trebui să tot inventeze tipare de oameni noi, fără teamă și fără prihană. În acest fel se va structura viața polisului și a politicii noastre de zi cu zi.
Ce (ne) rămâne de făcut? Reținem umorul, hazul de necaz, poate că un nou filosof local (suficient de indignat) ne va recomanda, a câta oară?, să revenim la cultură, să re-citim „O scrisoare pierdută”. Sau poate că ne vom lamenta citind A.D. Xenopol („Istoria partidelor politice în România”, București: Librăria Stănciulescu), Marcel Ivan („Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice 1919-1932”, Sibiu: Krafft & Drotleff) sau Matei Dogan („Regimul politic şi clasa politică în România interbelică”, în „Sociologie politică. Opere alese”, București: Alternative), re-descoperind că istoria e mereu repetitivă pe aceste meleaguri? Și, după cum ne e norocul, categoria socială și educația, ne vom individualiza, și vom fi și portretizați, ca: 1. regaliști apărători ai vechii aristocrații de altădată, 2. drept-conservatori cu crucea în mână, 3. comuniști de diferite sortimente, 4. socialiști progresiști, 5. europeniști deziluzionați de mersul lucrurilor sau 6. chiar apărători ai justei anticorupții etc. Nestingherită, în pofida poziționărilor noastre, mecanica economiei capitaliste își va vedea (în continuare) de drumul ei. Ca și până acum, ea va diferenția și mai multe spațiile geografice și va crea noi armate de proletari acolo unde mai ieri agricultura de subzistență încă mai putea însemna ceva. E ca în „The Platform”, minunatul film al lui Galder Gaztelu-Urrutia, de sus, de la etajele superioare, încă mai cade câte ceva. Asta dacă nu ești mult prea jos și platoul vine doar cu farfuriile sparte după cheful și dezmățul de deasupra. Așa că, docili, frumos încolonați, vom merge și acum la alegeri, ușor speriați să nu ratăm și acum această șansă istorică, să nu fim și acum o națiune neisprăvită (D. Drăghicescu) și norocul să ne părăsească iarăși („…fatalul adagiu care îmi pare a fi cheia de boltă a tuturor neizbutirilor noastre: «N-a fost să fie»” /Cioran într-o scrisoare către Vulcănescu, 3 mai 1944). Prin urmare, să fie alegeri! Și, totuși, ce-i de făcut?

Notă:
i Lista completă a acestor orașe monoindustriale: Agnita, Anina, Aninoasa, Baia Sprie, Balș, Băicoi, Bălan, Bicaz, Bocșa, Borsec, Brad, Brezoi, Buhuși, Bumbești-Jiu, Cavnic, Călan, Câmpia Turzii, Câmpina, Cisnădie, Copșa Mică, Cugir, Făgăraș, Hunedoara, Lupeni, Marghita, Mioveni, Moldova Nouă, Moreni, Motru, Năvodari, Nucet, Ocna Mureș, Onești, Oțelu Roșu, Petrila, Plopeni, Râșnov, Reșița, Rovinari, Săcele, Ștei, Tălmaciu, Târnăveni, Turnu Măgurele, Țicleni, Uricani, Victoria, Vlăhița, Vulcan, Zărnești, Zlatna.

Aurelian Giugăl este doctor în științe politice,
cercetător la Centrul Interdisciplinar de
Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale.
Este cadru didactic la Universitatea din București,
Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării,
Departamentul de Antropologie Culturală și Comunicare

Lasă un răspuns