Poezie și Muzică. Pe alocuri promițător

De la recuperări la retraduceri

Editura Muzeul Literaturii Române a publicat recent „Scrieri”, o ediție cvasi-completă, îngrijită de Emanuel Modoc în tandem cu Ion Pop și Monique Yaari, a poeziilor, prozelor poetice și publicisticii semnate de Paul Păun, până acum recuperat numai în antologii și tratat ca o figură minoră și oarecum interșanjabilă a avangardei, rămasă în umbra lui Gherasim Luca și a modelului (până la un punct) Geo Bogza. Astăzi, poeziile sale ar putea întreține mai mult interes pe latura whitmaniană și antifascistă decât pe cea pur suprarealistă, însă merită urmărit întregul său parcurs, despre care voi scrie pe larg cu altă ocazie.
Cealaltă recuperare meritorie a momentului este antologia George Vasilievici, scoasă la editura Hyperliteratura de Claudiu Komartin și Andrei Ruse. Autorul „Poemului în care Emilia se povestește” – ce a stârnit multe reacții la începutul anilor 2000 – ajunsese tot mai puțin invocat, inclusiv din neglijența unora ca mine (care urma să pregătesc o reeditare ce nu s-a mai produs). Despre generația din care a făcut parte s-a scris și o carte academică, a Grațielei Benga, în care numele său este menționat pe o singură pagină. Antologia aceasta poate schimba această tăcere.
În colecția „Poezia deceniului I” de la editura Tracus Arte, care urmărește astfel să reintroducă în circulație volumele cele mai importante ale poeziei „generației 2000”, a apărut acum și cea de-a treia ediție a cărții „Amazonul și alte poeme”, cea care îl propune pe Ștefan Manasia ca model poetic, cu o formulă hibridă ce avea să fie respectată și imitată în anii următori, până în prezent: viziuni violente redate stilizat.
Grupul frACTalia vine cu „Like me! (40 de statusuri depresive)”, debutul în versuri al regizorului Robert Bălan, care scrie în siajul Elenei Vlădăreanu, dar din poziția sa de tată feminist, căruia nu îi este frică să-și arate vulnerabilitățile, dar care deopotrivă nu ezită să fie critic la adresa tarelor:

„știu privirea asta.
de om care ar vrea acum să fie oriunde în altă parte
când trebuie să fii acolo cu corpul
când trebuie să împingi leagănul, să scoți sticla de apă, să
ridici balansoarul, să te bucuri, să-i schimbi tricoul, să te
joci, să cumperi pufuleți, acadele, LOL,
să fii fericit,
deși tu nu vrei decât să o freci pe facebook
sau să bei o bere
sau să vorbești
despre femei.”

Tot la frACTalia apare cel de-al doilea volum al lui Bogdan Tiutiu, „Grădinile Neumarkt și alte poeme”, care nu marchează față de debut decât o aprofundare a stilului tehno-bucolic care frizează, mai mult sau mai puțin fericit, manierismul. O decizie frapantă chiar și după precedentul lui Octavian Perpelea: o treime din carte este nimic altceva decât un ciclu de poeme gendai haiku (adică haiku modernist, care nu mai respectă convențiile tradiționale), pe un spectru ce variază între candoare („bulgărelui de zăpadă/ copilul i-a pus/ ace de pin”) și sarcasm („Munții Igniș/ nu am întâlnit lupul/ doar hoții de lemne”).
Editura OMG revine pe piață cu trei volume – o primă antologie din poezia lui Andrei Doboș („Carst”), cea de-a treia carte a poetei și fotografei Gabi Eftimie din Suedia („Sputnik în grădină”) și debutul mult-așteptat al tinerei Deniz Otay („Fotocrom paradis”) –, din care au fost promovate fragmente pe site-urile DLITE Goethe și Scena9. Am aflat prea târziu de unde se pot procura din București (librăria Dispozitiv Books), așa că rămâne poate pe data viitoare sau într-un alt context să le discut în detaliu.
Alte cărți la care nu am ajuns și ar putea stârni interesul unora sau altora: „Civilizații” de Olga Ștefan și „Când ai sufletul plecat” de Alexandru Roșu (ambele la editura Paralela 45), „Mic dejun la Frida” de Angela Baciu (Tracus Arte), „orașul decolorat / glorios în rimă” de Leonard Matei (Eikon), primul volum de poezie al prozatorului Horia Dulvac, „Nimeni nu-mi spunea” (Diacritic), „Tineri poeți din Chișinău” (a doua antologie de acest gen îngrijită recent de Dumitru Crudu, la editura Prut), cele mai noi debuturi din colecția „Numele poetului” a editurii Junimea, „Sarea din pustă” de Ildiko Șerban și „La inaugurarea cimitirului de elefanți” de Vlad Mușat, antologia de autor a poetului șaptezecist Vasile Igna, „Cartea din vis” (Școala Ardeleană)…
Pe lângă acestea, la editura ART au apărut două retraduceri: „Grodek” de Georg Trakl (în selecția lui George State) și „Poetul la New York” al lui Federico García Lorca. Această din urmă traducere, a lui Marin Mălaicu-Hondrari, a stârnit deja controverse între hispaniști și alți filologi… Între timp, mă întreb dacă voi apuca să văd, peste 50 de ani, poezia internațională de acum tradusă sistematic în română – și răsfoiesc din nou o antologie de poezie franceză din perioada comunistă în care figurau și cei mai noi dintre debutanții de atunci, deși ne despărțea o cortină de fier…

Mica lume a muzicii românești

Spațiul românesc nu este extraordinar de divers și de prolific pentru o țară care nu se numără printre cele mai mici din Europa. Astfel aș ține să explic „performanța” prin care, în acest număr, am ajuns să scriu numai despre artiști și formații cu care aveam deja o oarecare familiaritate sau chiar tangențe și legături personale – mică-i lumea! Ceea ce m-ar obliga pe numărul viitor la următorul pariu: oare voi găsi proiecte muzicale interesante de care să nu fi auzit până acum? Țineți aproape…
Poetul, criticul și jurnalistul cultural Ștefan Baghiu a ajuns chiar și în atenția Radio Guerilla cu ultimul său proiect muzical în cheie ironică, Manele Medievale.Este o contribuție autohtonă la o tendință ce a înflorit pe Internet în ultimele două luni, în contextul pandemiei: „bardcore” sau „tavernwave”, în care piese pop contemporane sunt reinterpretate cu instrumentație medievală sau renascentistă (adeseori, sintetizată, ceea ce explică de ce au apărut sute de asemenea interpretări). Poate interesul pentru fenomen se va pierde în timp scurt, dar variantele acestea pseudo-medievale au un farmec al lor și, pentru unii tineri, amintesc de coloanele sonore ale jocurilor video precum Age of Empires…
Pentru o audiție cu acuratețe istorică, în schimb, se poate intra pe pagina de Soundcloud a celor de la publicația The Attic, care au reînviat podcast-ul în engleză cu prezentarea mai multor înregistrări ale pieselor rămase de la Anton Pann (cel care a ajuns să compună muzica de la „Deșteaptă-te, române!” în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, pentru că holera îl alungase din București).
În ceea ce privește puținele albume apărute în ultima vreme și despre care nu am scris deja, o surpriză mi-a oferit-o formația clujeană de metal Descend into Despair, cu „Opium”, un album scos la o casă de discuri din Armenia. Ceea ce este interesant la ei este că, deși încadrându-se ferm în subgenul funeral doom metal, integrează o abordare ușor eclectică, atmosferică și tehnică în cantități egale, pe care unii ar putea chiar s-o considere progresivă. Versurile nu suferă de o estetică prea strâmtă sau umor involuntar. E un album bine lucrat care însă poate va aliena neinițiații și o parte dintre puriști deopotrivă, dacă ambițiile sale vor fi fost privite ca hybris…
Gili Mocanu revine nu cu Somnoroase Păsărele, ci cu un proiect secundar de o factură ușor diferită: Centrul Isteric. Recenta compoziție publicată de către netlabel-ul Mahorka, „KISI”, este un colaj bazat pe secvențe de câteva secunde din deschiderea unor piese muzicale diferite, rezultatul fiind de un aleatoriu cât se poate de controlat, care schițează stări chiar și printr-o asemenea metodă a fragmentării, deși atmosfera este de data aceasta mai greu de definit. Sună promițător, aștept și mai multe experimente în această direcție.
Asociația Image and Sound a lansat la apă – pe Internet, mai exact – rezultatele proiectului „Possible Sounds of Early Cinema” („Sunete posibile ale cinematografiei timpurii”), în care Miron Ghiu, Sillyconductor (Cătălin Matei), Dragoș Mărgineanu, Gili Mocanu și Simina Oprescu au fost însărcinați să conceapă nu coloane sonore convenționale de film, ci „ambianțe sonore” care complementează o serie de șase filme mute din arhivele cinematografiei românești. Ce a ieșit amintește într-un mod plăcut de videoclipurile neoficiale de pe YouTube prin care o muzică devine și mai captivantă însoțită de secvențe, altminteri mult mai puțin interesante în sine, din niște pelicule fără nicio legătură evidentă cu muzica respectivă. Ore întregi de muzică experimentală reușită ce pot fi ascultate la liber: cel puțin pentru mine, este evenimentul muzical notabil al acestei perioade.

Lasă un răspuns