Pentru că nu putem trăi dincolo de poveste

Ne-am uitat peste umăr. Acum doi ani a fost cam aşa: „Azi o fo clacă de coasă în Prelucă. La Ştefan. În Poniţă. Cum Ştefan o vinit şi în Prihodişte în clacă, amu-s două-tri săptămâni, dară c-am mers şi io. No, tăte faine. Viu de la lucru pă la 4. Pă drumu din Baie, Ştefan sună. Că-i cod, că-s nori, că poate-a veni ploaia. Da’ orişicum deja o pus guiaşu’ pă foc, cum ar veni, îi musai să merem la coasă. Că el o vorovit deja cu oaminii, şi-amu aiştea vin. Mulţi. Cu coasă, cu cositoare, cu furci, cu greble. Ca la răscoală.
Ajung acasă. Îmbuc ceva, Ştefan sună: că-i senin, că deja i-o vinit clăcaşi, că ce fain a hi. No, bine. Io mă bucur. Zic, până ajung în Poniţă, jumătate iarba-i jos. Fain. Sună primarul: hai să merem, la cinci fix. Sună iară Ştefan. Pe unde sunteţi? Zic, pă Valea Arinului, mai facem zece minute şi suntem la tine. Am făcut cam o jumătate de ceas. Mă gândesc că deja-i cosât aproape tot. No, nu te teme.

Ajungem în Poniţă. Primarul, Florin, Adrian, Bogdan şi io. În Poniţă, Ştefan cu un clăcaş, Nicu. La masă. Nici o brazdă cosită. No, fain. Nu-i bai. Ne prezintă Ştefan terenul. Adică, lotul. Adică pe unde ar trebui să cosim noi. Noi ne uităm la lot. Lotul nu se uită la noi. Ne numărăm în gând. Amu nu tare ne-o ieşit socotelile. Că Ştefan îi chiabur, lotu-i mare şi noi suntem mici. Ori puţini. Bun. Oricum ni se face ruşine. Pă masă horincă, plăcinte, pancove, slănină, caş, brânză, castraveţi, porodici. În ceaun, guiaş.
În faţă şi în spate, numai iarbă. Mică, uscată, fâşcoasă, culcată. Tomna cum îi mai bine. Bem un păhar de horincă. Se bat coasele. Cine nu bate coasa mai be un păhar de horincă. Îl întrebăm pe Ştefan câţi clăcaşi mai vin. Api, nu mai vin, zice el. Ne supărăm în gând pe prelucani şi pă mănăştureni. Mintenaş ne trece. Pornim noi către iarbă. Musai să ştiţi c-o fo tomna ca-n poezia lui Alecsandri: „ce simte firul ierbii când coasa e vecină? / Ea pleacă fruntea-n pace…” Numai pân-aici. Cum ar veni, tătă iarba era pă jos. Încâlcită de de câni, miei şi curci, cum v-am spus. Ne-apucăm noi de coasă. Cu privirea-n jos să nu vedem cât hotar avem de cosât.
Dăm o brazdă. Mai dăm o jumătate de brazdă. Vine o maşină. În ea, Oana şi Grigore. Şi-o cositoare. Amu, deja, mare curaj ne-o cuprins. Cositoarea. Pă benzină. Credinţă am că şi de-o lăsa Grigore la hotar, noi tot coseam mai cu putere decât înainte. Tare fain sună coasa-n iarbă, da’ sună fain şi cositoarea. Câteodată. Când suntem mai slabi de înger.
Şi-apoi am pornit cu mare forţă. Mai o brazdă, mai o poveste, mai o horincă. Ca-n clacă. Pân-o vinit ploaia. Codu’. Galben. Am fugit în şură, casă, găbănaş.

O plouat bugăt de mult, şi-ntr-o vreme ne-am regrupat în casă la un blid de guiaş bun. Şi pe când mâncam noi mai cu poftă, s-o oprit ploaia. Şi iară ne-o cuprins ruşinea de guiaşul şi plăcintele cele bune şi de iarba ce multă de-afară. Şi tocmai pe vremea când Brazilia primea al doilea gol, ne-am apropiat din nou de iarbă. Am mai cosât până aproape de doi la unu – pentru Belgique – , cât să-i facem lui Ştefan drum prin iarbă cătă pădure. Bogdan i-o cosât şi nişte morcovi din grădină, să nu se ude la picioare când a mere după ptitoi.
Cam atâta am putut face. Ştefan ne-o laudat. Ne-o dat de mâncare şi de băut. Nouă ni-i cam ruşine, drept să spunem, că nu tare mult am cosât. Amu, Ştefan, ne iartă! Şi mai fă o clacă numai cu scrijele de ptită cu unsoare şi-om bdirui şi iarba ce-o rămas. Că suntem datori pentru toate bucatele ce le-ai pus pe masă şi pentru pregătirile doamnei Ani şi a celorlalte doamne ce au ajutat. Tare mulţămim! Să him sănătoşi şi să ne întânim şi la altă clacă!”. Cam așa a fost acum doi ani.

Noi am avut nevoie de oarece timp să ne reînvățăm poveștile. Să ne reînvățăm ritmul. Nu musai pentru odorul și grădina cosite frumos. Nu pentru fârcitura de fân. Nici măcar pentru groștiorul bio. Nu pentru exercițiile fizice de dimineață, ce ne mai adaugă pe smartphone încă niște pași. Nu pentru horinca băută la capăt de brazdă. Nu pentru arsura din palmă. Nu pentru șuierul coasei. Nu pentru ziua de azi. Nouă ne-a trebuit oarece timp să reînvățăm să povestim despre noi și-ai noștri.
Ne-a trebuit mult timp să avem liniștea și bucuria de a ne asculta pe noi, dincolo de zgomotul cotidian, strident, al televiziunilor. Ne-a trebuit o vreme să reînvățăm că lumea poate din nou să crească de sub picioarele noastre. Am avut nevoie, mai presus de toate, de prieteni… și de poveștile pe care le poartă fiecare în lemnul coasei. De pe toate ulițele satului, vitele au fost demult vândute sau duse la abator. Dar mai rămâne, câteodată, în case, la ceas de seară, gândul priponit într-o secundă: ai muls, ai dat de mâncare la vaci, ai rânit? Aproape ca durerea prelungită a unui invalid în nervii unui picior amputat. Ce doare ca o amintire, dincolo de carne și de ziua de azi. Dar noi punem capul în pământ și cosim mai departe.

Nu pentru vite. Nu pentru o cană de lapte. Nu pentru ziua de azi… Pentru că nu putem trăi dincolo de poveste. Și în toți acești ultimi ani de belșug și bucurie doar asta ne-a înspăimântat – că nu vom putea spune o poveste. Acea poveste în care să ne regăsim cu toții – clăcași – clădind o fârcitură dincolo de baierele cerului, pentru toate vacile ce și-au purtat umbra pe ulițele din sat. Abia în gândul nostru să se sature. Și-apoi să ieșim în fața curții și să privim în lungul drumului către apus…
Ca în fiecare an, de-o vreme încoace, începem clăcile de coasă de la Dan.

 

(Emanuel Luca)

 

 

Florin Pop este consilier în cadrul Centrului Judeţean pentru
Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş
şi cadru didactic asociat la Facultatea de Litere din Baia Mare.
Ca fotograf, folosește semnătura Emanuel Luca.

Lasă un răspuns