Orașul ascuns (V). Sfioasa Ana (I)

La 5 octombrie, în Bucureștiul anului 1864, Alexandru Ioan Cuza semnează decretul de înfiinţare a Şcolii de Arte Frumoase din Capitală, al cărei prim director devine artistul Theodor Aman. Profesori de pictură ai școlii au fost desemnați Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu, în timp ce catedra de sculptură, iar ceva mai târziu și cea de perspectivă, i-au fost încredințate profesorului Karl Storck.
Primii doi erau recunoscuți ca maeștri. Neamțul Storck sosise pe malurile Dâmboviței cam la un an după Revoluția de la 1848, așadar, pentru bucureșteni, era încă neamțul care făcuse decorațiunile de ipsos de pe pereții spitalului militar, aflat atunci pe strada Știrbey Vodă, iar directorul stabilimentului, savantul medic Carol Davila, fusese foarte încântat de ceea ce se realizase.
În scurtă vreme, generalul medic Davila și profesorul de sculptură de la Arte Frumoase ajung prieteni buni, atât de buni încât Storck îi va ridica la un moment dat ilustrului monumentul de întemeietor al școlii românești de medicină, de admirat și azi în fața corpului central al facultății din cartierul Cotroceni. Tot pe dealul de atunci al Cotrocenilor, aproape de Palat, doctorul Davila avea și casa lui de locuit, cu acareturi și grădină, în fapt, o proprietate adusă în familie de cea de a doua soție, Ana, născută Racoviță și nepoată a lui Dinicu și a Zincăi Golescu.
Cumva, asemănările se țineau lanț: Davila se căsătorise cu Ana în 1861, după ce prima nevastă, franțuzoaică, îi pierise, în timp ce Storck rămăsese văduv chiar în acel an al inaugurării școlii românești de arte. Cu ceva timp înainte, adică în 1862, asistaseră la o altă inaugurare: tânăra boieroaică Racoviță, ajunsă nevastă de general – medic și savant, își luase ca sarcină benevolă și filantropică deschiderea unui orfelinat de fete, în reședința lor de la șosea, și se și instalase cu conștiinciozitate ca director permanent și neplătit al acestui azil. Așezământul se umplu foarte repede cu copile sărace, nu doar orfane, ci și fiice ale unor preoți, învățători și funcționari cu venituri puține, dar „cu drag pentru carte și milă față de cei mai năpăstuiți”.
Așa se face că Elena Cuza, Doamna Țării, dăruiește o mie de galbeni din banii personali orfelinatului condus de Ana Davila, pentru ca fetele să aibă școală nouă, bucătărie, bibliotecă, un salon de muzică și ateliere pentru meșteșuguri specifice domnișoarelor. Oficiul se mută cu totul, câțiva acri mai sus, pe un teren pe care Ana Davila îl deținea ca dar de nuntă de la un unchi, și primește numele de „Azilul Elena Doamna”.
În toamna lui 1866, orfelinatul găzduia deja 330 de copile, crescute și educate cu grijă, iar multe dintre ele cu mâini dăruite să brodeze, să coloreze și să cioplească lemnul, așa încât atunci când regele Carol I și soția sa se așază în palatul de lângă azilul de fete, domnișoarele sunt gata să ajute cu tot ce se va putea la ridicarea capelei pe care Elisabeta, regina poetă, are de gând să o ridice între școala orfanelor și reședința domnească.
Regina Carmen Sylva a cheltuit destul din banii proprii pentru acest așezământ, iar restul, până în 1873, când edificiul a fost gata, a fost dat de numeroși binefăcători pe care îi convingea școala model a priceputei Ana, aristocrată tânără și educată, care a condus orfelinatul 12 ani, fără să pretindă salariu și continuând să rămână smerită și retrasă ca o călugăriță.
Capela Elisabeta Doamna este deosebită de alte lăcaşuri de cult. A fost realizată în stil italian, cu o singură turlă în mijloc, iar în interior tâmplăria din lemn în foiță de aur a fost împodobită cu broderiile prețioase ale orfanelor.
Gheorghe Tattarescu a pictat zidurile şi multe dintre icoane, iar Karl Storck a sculptat porțile monumentale. Regina însăși venea uneori aici să se roage, alături de Ana Davila și de alte femei devotate și culte, de la palat.
În iarna anului următor, mai precis în 13 ianuarie 1874, întemeietorul școlii românești de medicină, generalul-doctor Carol Davila anunța o conferință publică în sala de la spitalul Colței, unde urma să le vorbească celor prezenți despre însemnătatea purității aerului. Edilii Bucureștiului și mulți alții, interesați de noutăți, de sănătatea publică, dar și de ultimele bârfe ale vieții mondene din Regatul României, s-au înghesuit la spital, în încăperea încălzită cu lemne, să îl asculte pe celebrul medic, care era și un neîntrecut orator.
Soția sa, Ana Racoviță-Davila, stăpâna și mama celor trei sute de orfane ale Azilului de fete Elena Doamna, stătea, ca de obicei, în primul rând de scaune și își ducea mâna la frunte din când în când. Ba, cineva chiar a spus, iar ziariștii au și scris după asta, că directoarea orfelinatului „se înfiora tremurând din toți rărunchii, ca și cum ar fi fost îmbolnăvită de friguri.”
Un bărbat, nimeni altul decât farmacistul responsabil al laboratorului de chimie al Spitalului Colței, așezat mai în dreapta, pe al doilea rând, a întrebat-o în șoaptă pe sfioasa Ana dacă are migrenă, iar consoarta doctorului-general a răspuns, tot în șoaptă, că o doare rău capul și simte o răcoare tăioasă, deși înăuntrul sălii se adunaseră câteva sute de oameni, iar focul din sobe ardea.
Tot ce se știe cu exactitate stabilită de martori și s-a și consemnat e că farmacistul galant a părăsit în grabă conferința și a alergat la dulapurile lui de la subsolul spitalului, ca să-i aducă doamnei Davila un gram de chinină.
Restul poveștii va urma în episodul următor. n

Lasă un răspuns