„O lume în care trebuie să fii frumos și pregătit mereu pentru SELFIE”. Interviu cu regizorul Marcel Țop

Despre însingurare, despre cinism, despre degradarea apocaliptică a planetei, dar și a relațiilor umane vorbește ultimul spectacol al regizorului Marcel Țop, „Luna” de Koharu Kisaragi, producție ArtExtract, cu sprijinul ARCUB, în care Marcel Țop apare și pe scenă, într-un rol episodic. Am profitat de ocazie ca să iau pulsul artistic al regizorului care își împarte timpul între București și Atena, unde își face doctoratul.

Care au fost trăsăturile textului „Luna” de Koharu Kisaragi care te-au făcut să vrei să-l montezi?

M-a interesat în acest nou spectacol „Luna” de Kisaragi Koharu, în special problema răului… Răul pur, gratuit, cotidian. Dostoievski spunea „dacă Dumnezeu nu există, totul e permis”. Dumnezeu a fost eliminat de mulți, mai ales de către intelectuali din filosofia și modus vivendi-ul contemporan, a fost eliminat până și din discuții. Dumnezeu nu mai e „la modă”, nu e „în trend-uri”. În trecutul nu foarte îndepărtat, ideea de Dumnezeu, că vrei – nu vrei, dădea un soi de speranță. Undeva înlăuntrul lui, fiecare, inclusiv cel mai sceptic, tresărea la anumite lucruri, în anumite situații. Scânteia asta care provoca o brumă de tresărire în om s-a stins cam de tot… Și-a făcut loc, în schimb, din ce mai mult, Frica. Frica despre care Caligula lui Albert Camus spunea că își are rădăcinile bine înfipte în pântec. Aș spune că mai nou are rădăcini peste tot, în special în creier. De fapt, rădăcinile fricii s-au repoziționat în om, direct în creier, unde face ce știe mai bine, întunecă minți… Iar frica îi face pe oameni pe unii proști și pe alții răi, pe alții, și una, și alta. Și cei răi îi conduc pe cei proști, după cum se știe.

Cam amar pentru un artist care, prin definiție, iubește oamenii! Și pentru un bon viveur, așa cum te știu.

Dacă te uiți pe internet, pe Facebook, de exemplu, și vezi ce deversare de ură, venin, otravă provoacă anumiți inși și anumite lucruri în poporul consumator, ți se strepezește ființa… În special, în zona politicului, dar nu numai… Ce avalanșe de chestiuni schizoide, comentarii, gânduri negative, agresive… Empatia față de cei săraci sau desculți va deveni, treptat, o amintire. Campanii în care se dezlănțuie barbar în tăvăluguri tot ce e mai rău în om…. Tăvăluguri de fiere și de frustrări… O oglindă perfectă a umanității în ziua de azi. Toate vin din Spaimă… Spaima că am rămas singuri și că am fost părăsiți, abandonați de Dumnezeu, de oricine, că nu e nimeni acolo. Așa că suntem singuri, abandonați și ne dăm în cap unul altuia cu râvnă, succes și pasiune, să nu rămânem singuri cu Spaima aceea ultimă și cu gândurile provocate de ea. Despre Spaima și Frica asta vorbește spectacolul meu, „Luna”. Spaima care ne face proști și răi. Despre Spaima, conștientă sau inconștientă, a unor copii abandonați, debusolați: oamenii. Vă aduceți aminte de „Împăratul muștelor”, romanul lui William Golding, parabola copiilor naufragiați pe o insulă? Umanitatea a ajuns exact ca în acea poveste. Și marea problemă e că ne lipsesc oamenii mari. Nu vine nimeni să ne salveze. Trebuie să ne salvăm singuri sau deloc.

Spectacolul vorbește despre apocalipsa planetei, dar mai ales a relațiilor interumane. Urmărește un parcurs al degradării relațiilor de orice tip, filiale, conjugale, sociale, profesionale. Ți se pare chiar atât de sumbră realitatea noastră pe cât reiese din spectacol?

Da, cred că din punct de vedere „metafizic” e cel mai dur spectacol pe care l-am făcut până acum. Apocalipticul și distopicul în această poveste sunt cam așa: în timp ce cade cerul peste noi din cauza poluării și deșeurilor noastre de toate felurile, în timp ce otrăvim lumea în care trăim cu plumb, noxe, plastic și cianuri, otrăvim și relațiile dintre noi in extremis, inclusiv acelea între părinți și copii, frați etc. În spectacol, o bătrână este aruncată la propriu la gunoi, zvârlită într-o pubelă, din greșeală, la plastic, nu la bătrâni. Societatea în care trăim cultivă asta cu cinism, fără milă: copii care își abandonează părinții prin cămine, pubele, de fapt, pentru că în lumea concurențială și egocentrică în care trăim nu mai ești considerat util după 60 de ani. O lume în care trebuie să fii frumos, pregătit mereu pentru SELFIE, noul icon cultural mondial, forever young, activ și veșnic cu un zâmbet bine-dispus pe buze, care dezvelește o dantură ajustată periodic de un stomatolog scump. În raport cu asta m-am gândit de multe ori în ultima vreme că, dacă voi atinge performanța de a ajunge sexagenar, voi săvârși harakiri precum Yukio Mishima. Dar cu mai multă discreție…

Pare oarecum improbabil pentru un om care se bucură de viață ca tine.

Un prieten mi-a spus o poveste cutremurătoare. În urmă cu ceva ani omul, din cauza disperării, sărăciei din România, a săvârșit o infracțiune. Adică a furat. Pentru ca să-și hrănească familia și să le cumpere un acoperiș. După a fugit din țară într-un surghiun cumplit timp de cinci ani. Omul a ajuns și în Nepal… După cinci ani s-a întors în țară la „ai săi”, a intrat în casă, iar familia lui, cei pentru care furase, nu îl băgau în seamă, se comportau cu el ca și cum n-ar fi existat… Vorbea cu ei, ei treceau pe lângă el ca și cum n-ar fi… Toți, între timp se căpătuiseră, iar el reprezenta doar un episod rușinos din viața lor. Acest prieten seamănă leit cu personajul meu Kozo din „Luna”. Ajunsese în ultimul stadiu de pesimism, un fel de Timon al lui Shakespeare, îmi spunea „Marcel, cum de a devenit lumea atât de rea? Cred că vom ajunge să ne omorâm între noi”. I-am răspuns „Stai liniștit, o facem deja… mai cu încetinitorul, mai în ralanti, dar o facem”. Părerea mea e că atunci când Răul se banalizează, când ajunge să fie considerat un act firesc, chiar necesar, precum cel de a merge la toaletă, e grav… Ce urmează după asta? Nu știu și nici nu vreau să știu…

Eu mi-aduc aminte de un cuplu de englezi în vârstă care mi-au spus „Noroc că pe lumea asta sunt mai mulți oameni buni decât răi”.

În Maramureș, unde am copilărit, familiile își îngrijeau bătrânii, tribal, până la moarte. În urbanul nostru grăbit, egocentrist, nu mai e loc de așa ceva. De fapt, s-a mai pierdut ceva foarte important, bătrânii-bunicii care spun povești, care au grijă de nepoți și așa mai departe. Legătura care asigură o continuitate spirituală… Și anume, aceea dintre tineri și bătrâni. Această legătură de tip ancestral s-a distrus. În felul acesta, în viitorul nu foarte îndepărtat, familia va deveni doar un mijloc de producție pentru mâna de lucru. Suntem din ce în ce mai străini unul de altul și mai nepăsători, inclusiv în propriile familii.

Deși textul din „Luna” este o distopie, lumea lui alunecând spre absurd, totuși l-ai tratat în cheie realistă. De ce?

Cred în ceea ce numea Liviu Ciulei „realism magic”. Îmi place formula. Cheia în care am tratat această poveste ar fi un fel de „realism magic” de tipul celui pe care îl întâlnim la David Lynch. Adică mănânci o înghețată și dintr-o dată lângă tine se așază un tip care, întinzându-ți telefonul, îți spune să vorbești cu el pentru că acum e la tine acasă. Întotdeauna m-a interesat cum normalul, realul lumii noastre, devine anormal, ireal, suprareal în anumite situații. De exemplu, moartea. Îmi aduc aminte că ai mei au murit prematur, unul după altul, eram adolescent. Nu puteam înțelege cum lumea merge mai departe, de ce nu stă în loc. Dimpotrivă. Combinația aceasta de „la parter nuntă, la etaj înmormântare” m-a fascinat întotdeauna. Mă interesează să vorbesc în spectacolele mele despre paradoxurile și paroxismul vieții. Despre alternanța continuă a vieții, între ridicol și tragic. Ce trebuie să înțelegi ca regizor de teatru e că atunci când Hamlet spune „Restul e tăcere”, peste drum, la zece metri, e bairam. Fortinbras dă chef și nu numai el. Totul e contrapunctic în viață într-o alternanță de multe ori năucitoare. Arta teatrului trebuie să poată surprinde asta. Dacă nu, e liniară și neinteresantă. Compot de piersici. Deunăzi am văzut o femeie care se plimba goala pușcă prin Gara de Nord. Ba mai mult, femeia s-a oprit la semafor și aștepta cuminte să se facă verde. Oamenii treceau pe lângă ea, prefăcându-se că nu o observă. Dintr-un taxi se auzea Katy Perry cântând „Baby, you’re a firework”. Scenă mai dramatică, mai suprareală n-am văzut în niciun film sau spectacol de teatru. Am văzut în secvența asta alienarea lumii în care trăim.

Ești la a doua întâlnire cu un text japonez. Cum se explică afinitățile tale cu dramaturgia niponă?

De cultura niponă mă leagă în primul și în primul rând Akira Kurosawa, de la primul film pe care l-am vizionat în copilărie, „Cei șapte samurai”, până la „Yume” („Dreams”). Cred despre Kurosawa că a fost un regizor care a influențat puternic tot teatrul și cinema-ul contemporan. Cred că a făcut cele mai bune adaptări pentru ecran ale unor clasici gen Gorki, Shakespeare, Dostoievski. Din cinema-ul și teatrul japonez am învățat că un spațiu, un cadru, scena au energii. Că fiecare tăcere, pas, gest banal, a bea apa, de exemplu, înseamnă ceva sau poate însemna ceva pe scenă. Cred în asta: orice gest și orice fapt scenic înseamnă ceva și pot deveni un semn. Asta e partea metafizică a teatrului, dacă teatrul poate avea așa ceva. Știința de a simți și dirija energiile scenei și ale oamenilor ei, locul în care stă un actor când dă o replică contează, un gest făcut într-un anumit fel sau un monolog pot avea efect mai mare asupra spectatorilor decât o scenografie de 100.000 euro sau mai mult.

Așa că te-ai oprit asupra unei autoare contemporane, care a murit în 2000 în vârstă de 44 de ani.

Vroiam o provocare nouă sau nimic. Teatru japonez contemporan nu se prea face în România. De fapt, dramaturgic și nu numai, nu se întâmplă nimic surprinzător în teatrul romanesc. După știința mea, sunt singurul care a montat teatru japonez contemporan. Prima oară, la Teatrul Act, „Demonul Roșu”, acum „Luna”. Mă întreb de multe ori cum de nu se satură unii regizori să facă aceleași spectacole cu mici modificări. Eu nu pot. Trebuie să mă surprind pe mine în primul rând și în al doilea rând pe ceilalți. Un prieten cunoscut în lumea artistică, Benny-Vama Veche, mi-a spus la un moment dat „Marcel, tu te raportezi la teatru ca la o aventură”. Este foarte viu și necesar să ai capacitatea de a te aventura în artă și de a împărtăși aceste aventuri frumoase cu ceilalți. Altfel, teatrul făcut la rețetă este o meserie ca oricare alta, în care artiștii, denumiți de ceva vreme funcționari publici de către autorități, prestează un serviciu public pentru care sunt remunerați.

De exemplu, acum m-ar interesa să pun în scenă o piesă din teatrul contemporan brazilian sau venezuelean. Poate ceva din Africa, din Congo. Sunt sătul de occidentali, în special dramaturgia occidentală europeană contemporană mi se pare foarte „căutată”, pusă cu mâna, cum s-ar zice. Nu mai au oamenii ce să mai spună și inventează tot felul de bizarerii imediate care nu au de-a face cu realitatea permanentă. În schimb, sunt câțiva dramaturgi balcanici interesanți. Sunt mai vii, vin din viață.

Cum se poziționează opțiunea ta pentru textul japonez în ansamblul pieselor pe care le-ai montat?

Am ales o piesa japoneză („Luna” de Kisaragi Koharu) – să fiu direct și fără mănuși –, dintr-o formă de spleen artistic. Am abordat foarte multe genuri, operă, teatru contemporan, clasic etc., europeni și americani de toate felurile, de la „Amadeus” pus în scenă la Opera Națională București până la spectacolele puse la Teatrul de Comedie, „Nottara”, în țară sau perioada underground de la Teatrul Act, Green Hours, unde am montat niște spectacole „deschizătoare de drumuri”, gen „Natural Born Fuckers” sau „Deformații”. Deschizătoare de drumuri spre un teatru contemporan. Cel care se face acum în România mi se pare struțocămilistic, nicicum. Nimic nou, provocator. Mi se pare că spre deosebire de ce se întâmpla în urmă cu vreo zece ani, teatrul contemporan a suferit un regres la capitolul îndrăzneală, provocare, experiment. Alternativ sau underground nu mai există deloc, oricum și când exista, erau puțini cei care înțelegeau zona. Există acum așa-zisele spații independente în care se fac piese ca la stat sau mai rău, adică nu te lasă sau n-ai pile la stat, faci „independent”. Dar asta nu are nimic de-a face cu ce înseamnă alternativ sau underground, conceptual și nu numai. Dacă se înjură de trei ori pe scenă sau se joacă la fel ca în „Lecții de viață” nu înseamnă că ești underground sau alternativ. În plus, alternativul, underground-ul nu au avut nicio continuitate în teatrul românesc contemporan. Singurul lucru care a avut o continuitate statornică în teatrul românesc, de fapt, este domnul Ion Caramitru. Îmi plac foarte mult serbările dumnealui anuale în care are grijă de zeci de ani să fie pe scenă în față cu „actorimea”. La orice ceremonie – mă refer, în lumea civilizată –, există un host care e invitat să prezinte în fiecare an. Dânsul vrea să fie în prim-plan, e președinte-host-director, secretar general al partidului forever, reales la fiecare congres etc., să se asigure în fiecare an, uitându-se în ochii „actorimii”, personal, că toată lumea a înțeles cine-i Nașul. Cine face și desface. Treaba asta mie îmi aduce aminte de congresele de pe vremea comunismului, singura diferență e că aici congresele sunt presărate cu momente de divertisment.

Ai un rol episodic în spectacol (cred că tot pentru a doua oară) pe care îl joci foarte bine. De ce regizorul Marcel Țop l-a distribuit pe interpretul Marcel Țop?

Gunoierii și prostituatele sunt singurele meserii care se apropie de o formă de „sfințenie” în contemporaneitate. Într-o lume ca a noastră, în care totul este construit pe ego și pe concurență, sunt singurele meserii care presupun o formă de umilință în stare aproape pură. Amândouă categoriile se ocupă cu eliminarea deșeurilor. Deșeuri materiale, fizice, dar și interioare. Prostituata și gunoierul, două categorii care trebuie să ne dea de gândit. M-am autodistribuit din simpatie față de această categorie socială considerată ca fiind cea mai de jos, paria, chestiune care, din punctul meu de vedere, o înnobilează. Să suporți rușinea asta, să fii umil, de fapt, să nu-ți pese, în timp ce lumea se frăsuie în jurul tău în BMW-uri, 4×4, haine de firmă și fițe de tot felul, e tare. Și pentru că îmi place Charles Bukovski. Nu în ultimul rând, de dragul lui „Beckett plus Cioran egal love”.

Ai o replică preferată în spectacol?

„Poate soluția ar fi să ne mutăm pe lună”, spune personajul Gunoierului din „Luna”. Cineva de la terminalul Plecări ar răspunde politicos: „Cu regret vă anunțăm că deocamdată n-avem mijloacele și nici nu se întrevăd curând. Vă urăm așteptare plăcută, folosiți cu încredere automatele de răcoritoare din incinta Terminalului”. Care e soluția atunci? Gunoierul din „Luna”, evocat de dumneavoastră, zice așa: „E plină de mizerie lumea asta, nu? Auziți, știți ce zic eu, hai să facem curat! Încă nu-i târziu sau… Dumnezeu știe”. Sceptic. Și aș mai adăuga ceva foarte puternic spus de domnul Arthur Schopenhauer în urmă cu vreo 150 de ani, dar perfect valabil oricând. Mi-e frică, „lumea e reprezentarea noastră”. De reflectat la asta în continuare, ca artiști. De fapt, atenție!, ca specie în prag de extincție…

 

Cristina Rusiecki
Ultimele postari ale lui Cristina Rusiecki (vezi toate)

Lasă un răspuns