Nume vechi, nume noi …

Am rămas surprins să văd cât de des și de neașteptat se schimbă la noi denumirile de străzi, de piețe, de instituții, de sate, de orașe, de unități administrative etc. În Paris, sunt străzi care poartă același nume din secolul al XIV-lea încoace. La fel se întâmplă în toate țările așezate.

După căderea comunismului, se revenise, pe bună dreptate, la denumirea consacrată de prefectură, provenită din termenul latin de praefectus, care însemna guvernatorul unui oraș ori al unei provincii. Prefectura era, prin urmare, conducerea unei provincii. De câțiva ani, nu se mai zice prefectură, ci „instituția prefectului”. Ce rațiune va fi condus la această schimbare este greu de spus, în condițiile în care toate organismele similare sunt instituții? După o astfel de logică, ar trebui să-i spunem primăriei „instituția primarului”, rectoratului „instituția rectorului”, comisariatului „instituția comisarului” etc. Rămâne un mister de ce noțiunea de „prefectură” nu era bună.
Termeni precum comună, primărie, pretură, prefectură, gardă financiară, curte de conturi, tribunal, curte constituțională și mulți alții provin dintr-o moștenire, au o tradiție și au intrat într-o obișnuință a limbii noastre romanice. Că regimul comunist, străin de întreaga noastră tradiție, de valorile care-au consacrat-o și de moștenirea europeană, a schimbat aceste denumiri este de înțeles. Acel regim, adus pe tancurile sovietice dinspre Răsărit, avea nevoie de legitimare, de noi simboluri, de crearea unei noi baze. Astfel, județele au devenit regiuni, preturile raioane, primarii prim-secretari, prefecții președinți sau secretari etc. Dar astăzi, după trei decenii de la căderea regimului comunist, de ce schimbăm mereu denumiri de locuri și instituții, într-o frenezie demnă de o cauză mai bună? În 2013, aflam cu mare tam-tam că „Garda Financiară nu mai există, este istorie, fiind înlocuită cu Direcția Generală Antifraudă Fiscală (DGAF)”. De ce va fi fiind mai bun acest nume complicat și necunoscut românilor? Din câte știu, în Italia, „Guardia di Finanza” există de vreo două secole și jumătate și nimănui nu i-a trecut prin cap că denumirea aceasta este perimată. Curtea de Conturi (înființată la 1864) s-a numit multă vreme Curtea Superioară de Control Financiar, revenindu-se la denumirea consacrată abia în 1992. Ministerele își schimbă denumirile aproape anual, încât nu se mai știe dacă ministerul educației este și al cercetării sau nu, dacă educația este națională sau publică, dacă tineretul și sportul au tangență cu educația sau nu. De altminteri, de câțiva ani încoace, școlile nici nu-și mai schimbă firmele ca să se plieze după metamorfozele acestor nume devenite veșnic provizorii. O întreagă tevatură se leagă de antetele acestor ministere fluide, de ștampilele lor, de diplome etc. De-a lungul timpului, am fost campioni și la schimbarea numelor de localități, de unități administrative, de străzi, de piețe etc. Astfel, îmi amintesc de profesorul academician David Prodan, născut în satul Cioara din județul Alba, sat căruia comuniștii i-au dat numele de Săliște. Ajuns spre apusul vieții, profesorul, înainte de moarte (petrecută în 1992), a cerut ca nu cumva – după obicei – cineva să reboteze satul său de naștere după numele lui, cum se întâmplase cu multe localități din România, chemate cu nume de oameni sau cu alte nume năstrușnice (Onești devenise Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ștei devenise Dr. Petru Groza, Ferdinand ajunsese Oțelul Roșu, Căvăran primise numele lui Constantin Daicoviciu etc.). Profesorul ne spusese mai mult, anume că ar vrea ca satul lui să revină la numele istoric de Cioara, în loc de Săliște, ca să înțeleagă lumea de ce călugărul Sofronie, din secolul al XVIII-lea, se chema „din Cioara”. În anii comunismului, un sat din Banat, numit de când exista memorie colectivă Valea Boului, fusese rebotezat, din pudoare prost înțeleasă, Păltiniș, iarăși fără nicio legătură cu tradiția locului. Contra acestei măsuri a protestat – cât se putea pe atunci – academicianul Constantin Daicoviciu, el militând pentru păstrarea denumirii istorice, care ar fi putut să fie o dovadă clară a continuității noastre, din moment ce, pe o celebră hartă veche de peste un mileniu și jumătate, figura în zonă numele de Caput Bovis („Capul boului”). Plin de spirit fiind și cunoscut pentru dezvoltatul simț al umorului, Constantin Daicoviciu le-a spus autorităților că substantivul „bou”, din vechea denumire a satului, nu se referea, când el a fost pus, la oameni, ci la vestitele animale, fără de care viața sătenilor nu avea sens. Între timp – spunea învățatul – și unii oameni au devenit boi, dar că aceasta nu trebuia să compromită în niciun fel numele satului și nici al nobilului animal de tracțiune.
Și străzile au încă la noi nume dintre cele mai ciudate. Schimbarea acestor nume se justifică, după 1989, numai în măsura în care comuniștii le-au botezat, pe unele, după simbolistica proprie, după activiști sovietici de partid, după „eroi” români comuniști, după noțiuni din arsenalul materialismului sau al „socialismului științific” etc. Evident că nume precum „Tânăra Gardă”, „Vladimir Ilici Lenin”, „Vasile Roaită” etc. nu mai aveau de ce să rămână în uz, multe dintre ele fiind înlocuite chiar în anii finali ai dictaturii lui Ceaușescu, care trecuse pe panta naționalismului excesiv. Au mai rămas, însă, multe nume anoste, ciudate, fără sens, precum „Mecanicilor”, „Lemnului”, „Fierului”, „Aluminiului”, „Pâinii”, „Păsărilor”, „Progresului”, „Privighetorii”, „Ciocârliei” etc., puse de comuniști, ca să se facă uitate anumite nume cu semnificații istorice „burgheze”. Evident, s-au produs, din lipsa cunoștințelor de cultură generală, și abuzuri. Astfel, sub un vajnic primar al unui mare oraș, s-a cerut și s-a obținut, după 1989, schimbarea numelui străzii „Feodor/ Fiodor Dostoievski” în „General Vasile Milea”, pe motiv că primul era un „scriitor comunist sovietic”.
Din păcate, noi nu știm să gestionăm nici numele de persoane vii, ceea ce ne face, de multe ori, ridicoli. Pe de o parte, dăm nume de botez inexistente, necuviincioase și chiar scandaloase, iar pe de alta, nu știm – deși ne pretindem popor european – că numele de botez se pune înaintea numelui de familie. Singurul popor european care pune, prin tradiție, numele de familie (clan) înaintea numelui de botez sau numele înaintea prenumelui este poporul maghiar. De altminteri, chiar denumirea românească de „prenume” – venită din latinește – înseamnă „înaintea numelui”. Prin urmare, prenumele se pune cel dintâi. De aceea, nu este corect când citim pe firme de avocatură, de notariat, de cabinete medicale etc. „Popescu Bogdan” sau „Vasilescu Grigore” sau „Popa Sabina”. Nici când ne prezentăm unor persoane străine, nu se cade să ne spunem doar numele de familie. Acesta trebuie precedat oricând de numele de botez. O carte nu se semnează „Ionescu Marin”, ci „Marin Ionescu”. Mulți români cred – din lipsa noțiunilor firești de cultură generală – că numai celebritățile „au voie” să-și pună prenumele înaintea numelui. Nu este așa, fiindcă orice om și, mai ales, orice creștin, are obligația să se cheme pe sine, în primul rând, după numele primit la botez. Nici prohodirea și pomenirea morților nu se face după numele de familie, care este parte a unei convenții târzii, apărute între oameni.
Din păcate, schimbarea deasă a numelor publice și private (de persoane și de instituții) la noi este dublată și de schimbarea deasă a simbolurilor naționale, a obiceiurilor, a tradițiilor. Imnul de stat l-am schimbat de vreo cinci ori în ultimul secol și jumătate, stema și ziua națională cam la fel, steagul era să-l facem doar roșu, cu seceră și ciocan la mijloc. Chiar și azi, sunt mulți oameni – unii de bună credință, dar fără cultură generală temeinică – care cer imperios înlocuirea acestor simboluri, ca și cum ele ar fi gumilastic, ca și cum ar fi ca frunzele care cad toamna. Motivele sunt, de cele mai multe ori, hilare sau inconsistente: imnul vorbește de tirani și azi nu mai sunt tirani; imnul are o linie melodică lentă, care nu este deloc mobilizatoare și nu curge în ritm de marș; la început de decembrie, este prea frig pentru Ziua Națională și românii nu pot să iasă la iarbă verde; pe stemă lipsește simbolul istoric al românilor transilvăneni (simbol care nici nu a existat, fiindcă românii ardeleni nu au fost, în Evul Mediu, un grup privilegiat sau o comunitate participantă la exercitarea puterii; de aceea, nu au avut voie să aibă stemă de grup) etc. Simbolurile naționale nu există în funcție de opiniile noastre, de confortul nostru, de ideile noastre personale. Imnurile, drapelele, stemele, sărbătorile naționale au rosturile lor vechi. Toate vin din trecut și ne îndreaptă spre viitor. Dacă ne-am ghida după judecăți pripite precum cele enumerate mai sus, atunci imnurile Franței și Germaniei ar trebui scoase din uz. Imnul Franței este vestita Marseillaise, care s-a cântat prima oară în vremea Marii Revoluții Franceze, în 1792, și s-a chemat atunci „Cântecul de război pentru Armata Rinului”. Faptic, versurile lui nu mai au nicio legătură cu realitatea, fiindcă Franța nu mai este în război cu Germania, dar nimănui nu-i trece prin minte să-l schimbe. La fel, imnul Germaniei (cu melodia compusă la 1797 și cu versurile scrise la 1841) începe cu formula „Germania, Germania deasupra tuturor, deasupra tuturor în lume”, interpretată în vremea lui Hitler în sensul că „Germania ar trebui să conducă toată lumea”. Și, totuși, imnul acesta nu s-a înlocuit cu altul. Poate să ne placă imnul SUA, care se aude și foarte des, imnul Franței, vestit în toată lumea, imnul Germaniei, fiindcă exprimă gloria unei națiuni, dar noi avem imnul nostru și pe acesta se cuvine să-l prețuim exact așa cum este el.
Schimbarea deasă a numelor și a simbolurilor arată o lume nesigură, fără tradiție și fără puterea statornicirii unei tradiții, o lume aflată în bătaia vântului și supusă celor puternici. Ar fi mult mai bine să cugetăm mai mult și să adaptăm formele fondului și fondul formelor, luând ca modele exemplele de succes și păstrându-ne acel specific național care ne face să fim noi înșine în Europa.

Lasă un răspuns