Mihaela Nabăr: „Nu știm să recunoaștem formele de abuz, nu știm să le raportăm”

Noi tot întrebăm: dacă am avea o putere magică ce-ai vrea să ți se întâmple și aș putea eu să fac pentru tine? În ultimul timp răspunsul la această întrebare e din ce în ce mai des: educație.

Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu

Doar 3 din 5 copii ar vorbi cu părinții despre abuzul sexual. De ce nu fac părinții parte din cercul de încredere?

În România, abuzul sexual a devenit un tabu. Cu cât comunitatea este mai vulnerabilă, cu atât ea nu poate recunoaște formele de abuz. România este țara cu cele mai multe mame minore. În comunitățile vulnerabile și în cele sărace, cazurile de abuz sunt exponențial mai numeroase. Vedem că 50% din cazurile de abuz sexual se întâmplă în familie. Părintele abuzator într-o zi abuzează copilul și în altă zi îl hrănește și îl protejează. Motiv pentru care copilul are un mix de sentimente. Pentru el deja devine o normalitate și nu o declară. Pe de altă parte, copilului îi este teamă să vorbească. Mai ales dacă ne referim la comunitățile rurale, unde vedem că acel tradiționalism, acel conservatorism al părinților are efecte extrem de nocive asupra copilului. Fetițele din programele noastre, spre exemplu, vorbesc mai mult cu asistenții sociali, cu psihologii și consilierii noștri decât cu mamele lor pentru că ar fi probabil bătute deoarece vina s-ar întoarce asupra lor. 50% dintre părinți spun că își bat copilul din vina copilului. Este halucinant. Pentru a face evident faptul că violența nu educă, derulăm programe precum Școala Părinților sau programe de consiliere pentru părinți, vrem să facem din ei partenerii noștri de discuție.

Care sunt diferențele dintre urban și rural în ceea ce privește situația abuzurilor împotriva minorilor?

Diferența dintre urban și rural este dată de accesul la educație și educația propriu-zisă a părinților. Nu și într-un urban mic, pentru că acolo situația este asemănătoare cu cea din rural când e vorba de abuz. Într-un urban mare avem mai degrabă forme de bullying mult mai frecvente. În rural, copilul și părintele recunosc mai greu tipurile de abuz. În urban sunt școli care își permit să mai aducă oameni care să mai vorbească despre un astfel de subiect, în rural, unde e o altă Românie, uitată, nu se întâmplă așa ceva. În rural există o rezistență mult mai mare, părinții refuză acolo să învețe cum să fie părinți. Acolo copiii vorbesc mai mult cu bunica decât cu mama. Bunica e persoana de referință, care nu a lovit niciodată copilul. Asta e o altă diferență majoră între mediul urban și mediul rural. În rural, persoana care face parte din cercul de siguranță al lui copil și la care copiii ar merge oricând e bunica. Toți copiii ne spun: „Bunica nu mă bate. Mama da, tata da”. Ceea ce nu o să găsim în mediul urban pentru că acolo sunt părinți mai educați. Părinții din urban sunt mai deschiși în a primi informații legate de creșterea copiilor; cu toate că se consideră deja cunoscători, ei se implică în programe din propria inițiativă. În rural nu a venit niciun părinte care să vrea să fie inclus în Școala Părinților, de exemplu. Totuși, e interesant de observat că în studiile pe care le-am făcut nu se diferențiază foarte mult urbanul de rural în ceea ce privește metodele de corecție aplicate copiilor. În ambele medii părinții îi bat la fel pe copii și consideră că o fac pentru educația și binele lor. Mai mult în urban decât în rural, părinții bat copilul pentru că el este de vină.
Noi tot întrebăm: dacă am avea o putere magică, ce-ai vrea să ți se întâmple și aș putea eu să fac pentru tine? În ultimul timp, răspunsul la această întrebare e din ce în ce mai des: educație.

World Vision România a realizat un sondaj în lunile decembrie 2019-ianuarie 2020, cu minori din București, Dolj, Vâlcea, Vaslui, Cluj, Iași, Buzău și Ialomița. Studiul a avut un rezultat tulburător: un minor este victima unui abuz sexual la fiecare 6 ore. Cum ați ajuns la acești copii și cum au reușit ei să colaboreze cu voi, dată fiind profunzimea problemei?

Noi lucrăm cu comunitățile rurale din România de 30 ani. O parte dintre ei ne știu de foarte multă vreme, îi cunoaștem și îi protejăm de când erau foarte mici, facem parte deja din cercul de siguranță al lor. Noi avem un Consiliu Consultativ al Copiilor, care e reprezentativ la nivel național și care e format din 12 copii selectați din comunitățile în care noi lucrăm. E vocea copiilor din programele noastre, fiind ales printr-un vot foarte democratic. Evident că ei sunt formați și acompaniați de colegii mei. Cheia succesului pentru acest chestionar pe care noi l-am făcut și l-am implementat a fost facilitarea lui de către copiii din Consiliul Consultativ. Cifrele studiului ne arată că 20% dintre copii care spun numai prietenilor despre faptul că sunt abuzați, deci sinceritatea lor în cazul acestui studiu a fost cu atât mai mare cu cât ei s-au dezvăluit unor persoane de vârsta lor.

Poate că minorii ar fi putut să recunoască semnalele timpurii, pentru a preveni abuzul sexual, dar cum să facă ei asta dacă educația sexuală (sau orice nume ar purta acest subiect în școli) e un tabu pentru noi?

Noi nu ne putem substitui statului. Noi suntem un ONG, suntem prezenți în 300 de școli și în tot atâtea comunități rurale, dar ar fi extrem de important ca lucrurile acestea să fie instituționalizate. Ar trebui să avem „Educație sexuală” sau „Educație pentru sănătate” în școli, se poate numi oricum până la urmă. Haideți să facem intențional lucrurile și să ne asumăm. Unele lucruri se fac la orele de educație civică, dar aceste subiecte trebuie abordate de către specialiști. Să nu ajungem în cealaltă extremă, să facem mai mult rău decât bine și să ajungem, în stilul nostru caracteristic, ca aceste ore să fie făcute de către profesorul de geografie. Este un subiect extrem de sensibil și el trebuie abordat de către oameni cu pregătirea și expertiza necesare pentru a-l aborda.

Cât de mare amploare crezi că are această problemă?

Datele oficiale sunt mult sub realitate. Știm că 1 din 3 copii nu spune nimănui. Pe lângă faptele nedeclarate, un alt factor care ne determină să credem că acele cifre oficiale sunt mai mari este această perioadă a pandemiei, când toate poveștile pe care le-am cunoscut prin asistența pe care am oferit-o ne-a condus înspre creșterea numărului abuzurilor. Totuși, în această perioadă de pandemie, în mod neașteptat pentru noi, numărul cazurilor raportate de abuz nu a crescut. Deși știm foarte clar din comunitățile în care lucrăm că nu e așa. Oamenii au stat mai mult în familie, în case de 5 metri pătrați câte 7 membrii, e clar că lucrurile au degenerat destul de mult. Una dintre explicații ar fi că DGASPC-urile au avut alte preocupări, nu au monitorizat așa cum ar fi trebuit fenomenul, fiind focusate pe partea sanitară. Apoi vedem o încredere foarte scăzută în autoritățile statului. În comunitățile noastre, noi raportăm cazurile de abuz. Familiile respective vin către noi, dar nu merg către autoritate. Mai mult decât atât, reprezentanții autorităților vin atât de rar încât acele familii nu știu cui să se adreseze. Sunt deci foarte mulți factori care ne determină să credem că aceste cifre sunt mult mai mari. Sunt studii serioase din alte țări care ne spun că în perioada pandemiei cazurile de abuz asupra femeilor și copiilor au crescut cu 30-40%, e clar pentru noi că România nu face notă discordantă, doar că nu știm să recunoaștem formele de abuz, nu știm să le raportăm, iar serviciile abilitate să acționeze în aceste cazuri sunt departe de persoanele afectate.

Faceți lobby pe lângă autoritățile abilitate?

Sigur că da. Nu putem să stăm cu mâinile în sân. La fiecare 6 ore un copil este abuzat. Copiii au o lege în favoarea lor, care sancționează toate formele de abuz, iar World Vision România susține implementarea acestei legi. Avem parteneriate cu ANPDCA, cu DGASPC-urile din zonele în care lucrăm. Susținem ca pe lângă autoritățile publice locale, acele servicii publice, SPAS-urile (Serviciile publice de asistență socială), să aibă personal specializat care să identifice aceste cazuri în teren. Considerăm că SPAS-urile au fost deprofesionalizate, avem asistenți sociali cu specializare de referent agricol, ceea ce nu ne ajută absolut deloc. Sunt copii care nu au fost la timp identificați și au ajuns chiar și la suicid.

În comunitățile în care ați ajuns, profesorii v-au fost parteneri?

Da, profesorii ne-au fost parteneri, mai ales în comunitățile rurale, acolo unde profesorul este încă o persoană de referință în comunitate. Avem copii care merg la școală pentru că la școală este mai bine decât acasă, pentru că acolo au o masă caldă, au cu cine să vorbească. Cei mai mulți sunt așa. În ultimii 3 ani, ne-am dedicat mult timp ca să învățăm profesorii cum să observe semnalele de abuz timpurii. Sunt situații în care profesorii la școală nu recunosc abuzurile asupra copiilor, chiar dacă acei copii încep să lipsească de la ore, să aibă rezultate din ce în ce mai slabe. Profesorii sunt pedagogi, dar nu toți sunt psihologi sau consilieri. De asta rolul unui consilier într-o școală este extrem de important. Dar în România avem un consilier la 800 de copii. În comunitatea rurală consilierul nu ajunge niciodată. De-asta World Vision nu are pedagogi, dar are psihologi și consilieri care completează ceea ce profesorul nu poate să facă.

Dincolo de abuzați, abuzatori și persoanele implicate în programele voastre, cum reacționează comunitatea acolo unde ajungeți?

La nivelul zonelor în care lucrăm avem Comitete Comunitare Consultative. Acele comitete există în legislația de protecție a copilului ca având rol în identificarea cazurilor de copii abuzați, de copii în situații de risc de abandon școlar ș.a.m.d. Ele sunt formate din cineva din partea Primăriei, în general secretarul sau asistentul social, acolo unde există, din profesori ai comunității respective, din preot și lideri informali din comunitate – de exemplu, acolo unde avem comunități de romi, reprezentanții Roma sunt în acest Comitet Comunitar Consultativ. Rolul lor e acela de a referi către personal specializat cazurile vulnerabile. Pentru noi, această structură este extrem de importantă pentru că îndeamnă la dialog, pentru că forțează autoritatea publică locală să se uite la problemă și pentru că e de referință în comunitate, oamenii merg către ei pentru a le comunica cazurile. Aceste structuri ar trebui să existe prin Consiliul Local pe lângă toate primăriile din România. Legea există, dar nu e implementată.

Mihaela Nabăr este directorul executiv al World Vision România. Fundația World Vision România este o organizație neguvernamentală care pune în centrul activităţii sale bunăstarea copilului și lucrează în comunități pentru a oferi copiilor din mediul rural șansa la o viață mai bună. World Vision România are un fond de urgență și a lansat un SMS la 8864 cu textul SPERANȚĂ.

Lasă un răspuns