Mass-media în vreme de ciumă

Jurnalismul ca ocupație a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării presei scrise. Multe decenii, pregătirea ziariștilor s-a efectuat în redacții, pe un model de ucenicie la locul de muncă, și fără a se simți nevoia unor certificate sau diplome. Jurnalismul nu a acces niciodată la statutul de profesie, așa cum este el definit de sociologi. Pentru a fi ajuns la acel standard, ar fi trebuit ca meseria de ziarist să fie autentificată și protejată prin instrumente juridice, așa cum se întâmplă în drept sau medicină. Dar presa este direct legată de un principiu fundamental stipulat în cele mai multe din constituțiile lumii: libertatea de expresie. A impune obligativitatea unei licențe sau autorizații pentru cei ce doresc să-și exercite acest drept ar fi un demers riscant și nedemocratic.
Industria media s-a dezvoltat extraordinar în prima jumătate a secolului XX, ziarele – și, mai apoi – canalele de televiziune aducând profituri enorme proprietarilor și managerilor de vârf. O piață a muncii prosperă a atras tot mai muți tineri interesați de o carieră în presă, iar criteriile de selecție au devenit mai riguroase. În acest context, învățământul de jurnalistică s-a dezvoltat și profesionalismul celor din redacții a crescut. Ceea ce a legitimat întotdeauna munca ziariștilor și le-a dat autoritate a fost legătura directă cu instituțiile de presă, rolul lor în a face ca un material cu valoare informativă să vadă lumina tiparului sau să fie distribuit audio-vizual. Creșterea economică și competiția între firme s-a materializat – pentru mass-media – în bugete de reclamă substanțiale, așa încât acest model de autoritate absolută a televiziunii și a presei scrise, în spațiul comunicațional de anvergură, părea să fie de neclintit. La fel era și influența în spațiul public și în sfera politică, fiindcă – se spunea – niciun politician nu a câștigat vreodată un război cu presa. Radioul își păstra și el un rol în societate, mai ales în țările mai puțin dezvoltate, chiar dacă anumite posturi deveneau treptat produse de nișă.
Revoluția tehnologică în comunicare a schimbat paradigma. S-au deschis dintr-o dată noi canale de dialog mediatizat, în care publicul nu mai era un receptor pasiv, ci devenea un participant real în conversație. Cei dornici să răspândească un mesaj nu mai aveau nevoie de aprobarea unui redactor și de sistemele de difuzare ale presei audio-vizuale, ci de un simplu computer conectat la o rețea.
Pentru o prea lungă perioadă, mass-media tradițională a reacționat la această nouă și neașteptată concurență în modul cel mai confortabil: ignorând-o. Evident, presa scrisă a fost cea mai afectată de noile tehnologii de comunicare, iar cei ce decideau destinele ziarelor au făcut greșeală după greșeală. După ce au conchis, inițial, că Internetul e un instrument de comunicare la nivel individual, nu au reacționat nici când unele companii din spațiul online au început să creeze „agregatoare” de știri, oferind audienței alternative gratuite la conținutul periodicelor tipărite. Apoi conducătorii ziarelor nu au reușit să-și domine orgoliul, când li s-a propus să se asocieze și să ofere pachete de știri scurte online în parteneriat, menite să atragă sau să redirecționeze publicul înapoi spre informațiile mai detaliate din paginile periodicelor lor. Erorile nu s-au oprit aici. A urmat oferta de conținut gratuit al ziarelor distribuit pe Internet. A trecut puțin până această strategie s-a dovedit un eșec financiar, iar atunci soluția aleasă a fost solicitarea unei plăți pentru acel produs, respinsă de cititorii deja obișnuiți cu servicii gratuite.
Ca și cum toate acestea nu ar fi fost suficiente pentru o furtună perfectă, a urmat criza economică din 2007. Ea a afectat presa pretutindeni în lume, iar cifrele din Statele Unite – cândva modelul de business mass-media de maxim succes – sunt relevante pentru declinul presei la nivel global. Conform unor rapoarte ale Centrului de Cercetare Pew, veniturile din publicitate pentru periodice au scăzut la jumătate între 2007 și 2009. Peste 50 la sută dintre ziariștii care lucrau în redacțiile ziarelor și-au pierdut locul de muncă și multe posturi de televiziune au redus producțiile proprii, mai ales cele de jurnalism de investigație, care implică investiții de timp și personal. În aceste condiții, presa nu a mai avut resursele de a relata despre evenimente relevante pentru unele comunități (geografice, socio-profesionale, etnice), cu excepția celor cu caracter senzațional. Așa au apărut noile categorii de comunicatori (bloggeri, ziariști comunitari), care au încercat să umple vidul produs de „retragerea” mass mediei tradiționale. La început, aceștia au fost – în majoritate – cei care își pierduseră locurile de muncă din redacții, deci veneau cu experiența în elaborarea materialelor cu caracter informativ și cu principiile deontologice asociate muncii de jurnalist. Exemplul lor a fost urmat însă, la puțină vreme, de indivizi care nu aveau astfel de cunoștințe, dar care fie voiau să facă un serviciu comunităților, fie sperau să ofere un produs care să le aducă profit. (E plin acum Internetul, de pildă, de ghiduri cu metode de a face bloguri lucrative.) Rețelele sociale s-au adăugat și ele la această competitivitate: menirea lor inițială a fost alta, dar există acum studii care arată că mulți tineri își iau „informația” numai pe această cale, ceea ce e mai mult decât îngrijorător.
Toate acestea sugerează că, în spațiul comunicării de masă, s-a produs un fenomen de deprofesionalizare. Chiar și evoluția curriculumului în facultățile de jurnalistică sugerează acest fapt. Pentru a atrage studenți și a nu-și pierde obiectul muncii, ele oferă tot mai multe cursuri care au ca obiect site-uri sau aplicații online care facilitează schimbul de informații și crearea de conținut de către utilizatori, fie că e vorba de text, imagini, audio sau combinații ale acestora.
Pe acest fond, două alte fenomene au început să afecteze profund credibilitatea și, implicit, audiența presei. Cel dintâi a fost identificat în anii 1990 de către cercetătorii Universității Wisconsin, care l-au numit „fenomenul presei ostile”. Experimentele lor au arătat că publicul are uneori tendința de a identifica mai mult partizanat și mai multă manipulare într-un text informațional atribuit unui ziarist decât dacă același mesaj este asociat cu o sursă de altă factură (cum ar fi un student sau un cetățean oarecare). Aceleași studii au demonstrat că un articol venit prin intermediul unui ziar produce adesea – la nivelul publicului – o reacție de respingere sau contestare, față de același material recepționat pe canale mai puțin formale și cu audiență redusă.
Încrederea în presă (aflată întotdeauna la cote joase în sistemele totalitare sau autoritare) a fost – de-a lungul istoriei contemporane – unul dintre pilonii democrațiilor consolidate. Declinul în credibilitatea mass-media, înregistrat în Vest (și nu numai), ar putea deveni o problemă serioasă nu numai pentru comunicarea în masă, ci pentru echilibrul întregii societăți. În ultimii zece ani, în multe țări dezvoltate a avut loc o polarizare a publicului, care reflectă o tendință similară în spațiul politic. E greu de spus dacă mass-media – prin conținutul ei – a stimulat și produs această reacție sau dacă ea doar a răspuns la cererea audienței. Nu e însă niciun dubiu că efectul presei ostile a devenit o realitate.
Al doilea fenomen cu impact profund negativ asupra credibilității mass-media este cel al știrilor fabricate (false). La început, el a luat amploare în spațiul online, unde este aproape imposibilă verificarea autenticității unor mesaje și a surselor acestora. În condițiile în care o mare parte a publicului vrea să citească sau să vadă doar ceea ce corespunde propriilor convingeri sau opțiuni, oferta de informații false a venit pe un fond de așteptare favorabil.
Într-o primă fază, părea că această situație va rămâne în zona Internetului, iar susținătorii presei tradiționale chiar sperau că el va decredibiliza treptat aceste surse alternative de informație și va readuce în atenție și revaloriza profesionalismul ziarelor și al canalelor de televiziune. Nu a fost așa, mai ales datorită apariției și succesului unor lideri populiști în țări cu sisteme democratice consolidate, cu un discurs în care atacurile la adresa presei tradiționale au devenit o temă constantă. Ei nu mai răspund la obiect, punct cu punct, la demersurile investigative ale ziariștilor, ci le califică de la început ca fiind știri fabricate. Această atitudine are potențialul de a genera consecințe negative mai ales în țările în tranziție, unde lideri autoritari începuseră să învețe (datorită presiunilor venite pe canale diplomatice sau economice) că au obligația să dea seama în fața cetățenilor la întrebările legitime venite prin intermediul presei, mai ales în cazul celor referitoare la corupție sau la limitarea dreptului la liberă exprimare. Acum, copiind modelul celor mai puternici decât ei, invocă aprioric falsitatea informațiilor care le sunt incomode. La fel de adevărat e că și mass-media a răspuns uneori acestor acuze în mod agresiv sau partizan, abandonând unele principii de neutralitate și echidistanță și dând astfel apă la moară detractorilor.
În lunile recente, criza COVID-19 a afectat din nou redacțiile. Un raport recent al Institutului Poynter arată că a avut loc un val de concedieri în lunile martie, aprilie și mai. Viitorul presei pare să stea sub semnul îndoielii. O întrebare imediată, produsă de pandemie, este dacă fluxul de informații corecte sau false legate de virus va duce spre o deprofesionalizare și mai intensă în sfera ocupațiilor cu specific informațional sau va stimula o încercare a presei tradiționale de a-și revalida și întări statutul și standardele de profesionalism.
Care sunt deci viitorul și alternativele jurnalismului și ale comunicării de masă? O analiză a relației între mass-media, public, tehnologii și surse sugerează că – într-o eră când mulți își iau informația din social media – modalitățile de păstrare și relegitimare a ocupației de ziarist sunt transparența cu privire la codurile deontologice, producerea unor materiale de presă pe baza unor standarde profesionale înalte și delimitarea de abordările partizane sau cu agenda ascunsă. Este necesară o colaborare mai intensă între industria media, facultățile de jurnalism și centrele de pregătire din afara zonei academice pentru o mai bună educare a publicului larg cu privire la pericolul uriaș pe care declinul presei independente, coroborat cu acceptarea ideii de adevăruri alternative și a știrilor fabricate, îl reprezintă pentru societate.
Un sociolog francez spunea în urmă cu mai bine de trei decenii că industria cărții își va pierde din autoritate nu prin dispariția ei, ci prin excesiva abundență și fragmentare. Poate că la fel se va întâmpla și cu Internetul, ca sursă aproape nelimitată de știri, adesea dubioase, pseudo-informații, zvonuri – de care oamenii se vor satura la un moment dat… Întrebarea este dacă mass-media tradițională va supraviețui până atunci.

 

Tudor Vlad este profesor de jurnalism,
director al Centrului Internațional
James M. Cox Jr. pentru Pregătire
și Cercetare în Comunicarea de Masă,
în cadrul Universității din Georgia, SUA.

Lasă un răspuns