Lecții de viață. Interviu cu Otilia Baraboi, director executiv al American Romanian Cultural Society

Primul caz de deces cauzat de COVID-19 anunțat în Statele Unite ale Americii a fost pe 29 februarie, în statul Washington. Consecința a fost închiderea fulgerătoare a universităților și anularea evenimentelor publice în Seattle. Din Seattle a venit însă și primul răspuns rezilient al unei organizații comunitare față de provocarea impusă de distanțarea fizică și de carantină. Comunitatea de români americani din acea metropolă este una dintre cele mai influente și mai eficient organizate comunități, beneficiind de programe culturale implementate profesional de către Societatea Culturală Americano-Română.
Otilia Baraboi, lector universitar la UW, este director executiv al ARCS și co-fondatoare a acestei organizații, împreună cu Ileana Marin. ARCS se bucură de resurse umane substanțiale, urmând standardele cele mai înalte de profesionalism, cu donatori insitituționali și parteneriate de care beneficiază puține alte organizații ale diasporei americane. Excelența și reușita lor instituțională pot reprezenta un model pentru multe alte organizații ale diasporei, cu mai mică vizibilitate, pentru care acest an va fi unul de cumpănă.
Condițiile impuse de distanțarea fizică au înghețat activitățile multor organizații, dar ARCS a găsit resursele și creativitatea necesare pentru a-și adapta programele. Și nu putem decât spera că va evolua către structuri ce pot deservi diaspora la o scară mai largă.
După șapte ani de implementare a unor programe culturale de înaltă calitate și de construire a unei reputații impecabile, ARCS se pregătea în ajun de pandemie de un mare pas: o primă gală al cărei obiectiv era strângerea de fonduri pentru lansarea unui nou proiect. Dar elegantul și costisitorul eveniment a trebuit să fie anulat cu doar două zile înaintea impunerii măsurilor de carantină. Noul proiect viza cercetarea și standardizarea predării limbii materne în spațiul american, iar Otilia și echipa sa își puneau mari speranțe în strângerea de fonduri pentru această inițiativă. Evacuați din spațiul închiriat pentru implementarea cursurilor de limba română, ARCS a migrat rapid toate cursurile online, atât cele pentru copiii româno-americani, cât și cele pentru adulți. „Tuturor ne-a trebuit ceva timp să înțelegem și să acceptăm că izolarea în carantină va fi o transformare cu impact pe termen lung”, mărturisește organizatoarea.
Generozitatea Otiliei Baraboi de a-mi vorbi despre drumul său formativ și transformarea într-un lider al diasporei au condus interviul către aspecte mult mai profunde legate de angajarea personală în aceste eforturi comunitare și necesitatea acestui tip de organizații.
Amintirea copilăriei la Iași nu este una fericită pentru Otilia, ci umbrită de situația tragică a mamei bolnave timp de 22 de ani, captivă în situația izolării sociale impuse de statul totalitar, care promova imaginea societății comuniste sănătoase, fără persoane cu dizabilități. Încă de la vârsta de șase ani, Otilia s-a ocupat mult de mama sa, contemplând ani de zile ce însemna „să fii țintuită, practic, izolată, în propria-ți casă”. Mama sa avusese un accident vascular, urmat de o pareză care o împiedica să vorbească, iar copilul maturizat precoce a preluat rolul de interpret al mamei pentru ceilalți. „A fost cea mai cruntă experiență a inexprimabilului în viața trăită și mă fascinează lucrul acesta în continuare. Am scris o teză pe această temă când am ajuns în Statele Unite, o teză despre poetica și politica intraductibilului, bazată pe Cioran și pe imaginarul limbilor română și franceză”. Între imaginea unei mame „țintuite de boală în propria casă” și imaginea unui copil care își asumă rolul de a face traductibil pentru cei din preajmă inexprimabilul situației nu se află doar suferința unei familii captive în iluzia deschiderii spre lume. Avem de-a face aici cu o ipostaziere a poeticii intraductibilului și a rezilienței individuale, familiale și de grup etnic.
Alegerea profesiunii și a partenerului de viață formează punctele nodale ale existenței noastre. Fiecare întâlnire este un viraj, o perioadă sensibilă de negociere între istoria intimă și discursul social. Evenimentele de viață, căsătoria și nașterea copiilor aduc pe tapet noi provocări și noi răspunsuri. La 24 de ani, Otilia s-a căsătorit și a emigrat în Seattle, unde partenerul de viață este angajat la Microsoft. „Mi s-a părut că plecăm temporar. Ca om de litere, nu poți să-ți părăsești țara niciodată, pentru că nu există nicio șansă să te realizezi profesional într-o limbă străină, decât după o perioadă foarte îndelungată de timp”. Ajunsă în Seattle, a făcut un masterat în literatura franceză la Universitatea Statului Washington, urmat de o altă specializare, în literatura și estetică, la Geneva, și, în final, un doctorat. După primii ani de acomodare, au venit cei doi copii și, odată cu ei, conștientizarea – și, poate, resemnarea – „că trebuie să rămânem aici, că acești copii sunt româno-americani.”
Apariția copiilor aduce în discuție ideea copilăriei trăite în Iași și, cu ea, imaginea unei eventuale reîntoarceri. Otilia mi-a vorbit de „casa bunicilor”, definită ca un „loc sfânt” în Iași, oraș ce reprezintă locusul celei mai „frumoase și exuberante vârste, cu încărcături emoționale, cu cărți citite și prietenii extraordinare”. Este locul în care i s-au oferit afecțiunea și solidaritatea vecinilor „care aveau grijă de mine, pentru că eram prea mică pentru o sarcină atât de grea”, apoi îndrumarea „profesorilor care au crezut în mine” și prieteniile legate, care au subtituit rolul unei familii în formarea sa. Identifică în persoana profesoarei de engleză din școala gimnazială un „tutore de reziliență” și descrie ca esențial evenimentul care a stârnit până la lacrimi admirația acesteia. La cerința profesoarei Rodica Vulcănescu de a redacta o scrisoare, interlocutoarea mea a scris o „scrisoare către soare”, un exercițiu nu doar de exprimare în altă limbă decât cea maternă, ci și de afirmare a unor aspirații înalte, a creativității, talentului și maturității neașteptate. Afecțiunea manifestată de profesoară a orientat-o probabil în alegerea carierei. În liceu a corespondat cu un băiat din Belgia și, prin intermediul acelei corespondențe, a dezvoltat o pasiune specială pentru limba franceză, culminând, de altfel, cu studiile sale din perioada facultății.
Tot în timpul liceului a fost „adoptată” într-un alt lăcaș de suflet pentru ieșeni, „bojdeuca lui Ion Creangă,” unde avea loc un cenaclu literar săptămânal, condus de muzeograful de atunci Constantin Parascan și de soția sa, Oana Lazăr, poetă și realizatoare de programe la TVR Iași. „Ei m-au adoptat cumva. Chiar dacă familia mea nu a putut să îmi ofere afecțiunea și validarea de care aveam nevoie, am găsit-o în altă parte, la profesori, la prietena mea din copilărie și la acești prieteni mult mai în vârstă decât mine și care m-au îndemnat la scris. Am citit în cenaclul Ion Creangă, unde am debutat în clasa a unsprezecea cu proză și de atunci am continuat să scriu”. Aceste prezențe securizante i-au creat impresia că este înțeleasă și ocrotită în demersurile zilnice încărcate de dificultățile cotidianului și i-au sădit atașamentul față de valorile culturale ale orașului. Ascultând-o vorbind despre „bojdeuca adoptivă”, tind să cred că originile ARCS au fost demult sădite în sufletul ei și că la baza eforturilor personale stă această nevoie de a împărtăși cu propriii copii și cu cei formați de ea în Seattle ceva din trăirile acelei apartenențe într-un mediu cultural valorizant.
Prezența acestor tutori literari ca familie spirituală în mediile culturale ale Iașului a conferit Otiliei aspirația de a se împlini ca om al literelor, prin merite personale. A ajuns să îl cunoască pe prozatorul Dan Lungu și să participe la activitatea grupului literar Club 8. În anii nouăzeci, mișcarea a publicat un manifest „împotriva zgurei care a rămas după comunism și a inerției” din instituțiile culturale ale orașului, cât și împotriva „ierarhiei îmbâcsite din mediile culturale și universitare”. Determinarea de a „zgudui și curăța lumea” nu a fost doar un gest literar, ci unul angajat prin voluntariat, în organizații alternative, cu misiuni sociale, și asta cu mult înainte să apară conceptul de organizații cu rol în educarea spiritului civic. Atribuie Iașului „un spirit care a dat nume și valori edificatoare ale literaturii române, un spirit al locului și al timpului de o efervescență creatoare deosebită, din care ne hrăneam ca scriitori”. Acel spirit i-a determinat pe prietenii ei din studenție să stabilească la Iași Festivalul Internațional de Literatură și Traducere FILIT, cel mai mare festival de acest gen din Europa de Est. Implicarea sa în voluntariat și în organizații civice în Iași i-a dovedit că din puține resurse se poate construi trainic, fără a aștepta ceva de la stat, și a aplicat acest ethos și în Seattle, prin înființarea ARCS.
Crede cu tărie că „Dacă societatea nu îți oferă o voce, un loc, un spațiu în care să fii ascultat și auzit, în care să intri în dialog cu ceilalți, atunci este datoria ta să creezi acest spațiu”.
Ajunsă în SUA acum 20 de ani, s-a lovit din nou de un „vid al neputinței de exprimare”, o experiență ce a reactualizat interesul față de lumea necuvântului și a blocajului de a-ți exprima fidel gândurile formulate în limba maternă. „Am învățat cu greu să accept că vin dintr-un neant, pentru că aici nimeni nu știa nimic despre România”. Inițial percepea unele întrebări drept jignitoare, de o ignoranță revoltătoare, și a trebuit să trecă timp pentru a înțelege că, în acest context american, ești forțat să adopți identificarea cu „o anumită categorie a subalternului, care nu are o voce, care nu poate fi pe deplin înțeles, care vorbește limba… barbarilor”. Depășirea granițelor țării transformă individul în interlocutor „cu accent”. Primul obstacol social trăit este neputința de a te exprima plenar, de aici și dificultatea de a avea o carieră de om de litere. Mi-a relatat povestea unor prieteni cu o carieră în lumea literelor în România (Radu Paul Gheo și Alina Radu) care, odată ajunși în Seattle cu un green card câștigat la loteria vizelor, au avut revelația drumului extrem de lung și anevoios pe care ar fi trebuit să-l parcurgă pentru a deveni acceptați ca scriitori în societatea gazdă. Considerând că sacrificiul ar fi prea mare, aceștia s-au întors în Timișoara după un an. Din acest exemplu am remarcat modul rezilient în care Otilia reflectează asupra propriilor competențe, talente și realizări, pe care mi le-a oferit ca părți esențiale din autobiografia narativă. Cariera sa academică, poziția sa universitară și sucesul ARCS sunt structurate cu răbdare pe acel refuz de a fi „țintuită” de societate într-o izolare anonimă, a subalternului, și de nevoia afirmării „plenare”, într-un mediu securizant, nu doar a eului, ci a întregii comunități de suflet căreia încearcă să îi confere autenticul grai în societatea gazdă.
Contemplarea a ceea ce suntem se produce prin prisma sistemului personal de valori achiziționate în familia de origine, dar și prin modul în care suntem percepuți de cei cu care interacționăm într-un spațiu cu valori prestabilite. Ce știu eu despre mine poate fi bulversat uneori de ceea ce se spune despre mine, lucru care, la rândul său, poate fi integrat sau răsturnat de la un moment la altul, în diferite etape ale ciclurilor vieții. Tind să cred că spațiul securizant creat de ARCS are menirea de a afirma pozitiv o identitate valoroasă, aceea de a fi român american, și de a-i oferi acestei identități o istorizare rezilientă.
Societatea americană este o societate hibridă, care absoarbe și se îmbogățește cu bagajul cultural al imigranților, fiind simultan competitivă și selectând doar vocile puternice ale celor care știu să își afirme cu perseverență valorile. Otilia consideră că „este foarte important pentru cea de a doua generație de români americani să se simtă acasă în această identitate hibridă. Trebuie să se simtă validați la nivel local. Să își perceapă multiculturalismul ca pe o valoare. Deseori, dacă nu li se oferă instrumentele necesare pentru a înțelege de unde vin și în ce mod poate fi constructivă acea identitate hibridă, ei o refuză și se lasă asimilați”. Acestea sunt valabile mai ales în cazul copiilor. Programele online de limba română derulate de ARCS crează condițiile acelui spațiu securizant de formare și afirmare, iar platformele virtuale pot fi o oportunitate de adaptare pe termen lung. Pierderea contactului fizic săptămânal cu copiii din comunitatea locală a fost o provocare care a dus la o intensificare a sesiunilor și, surprinzător, la elevarea interesului copiilor. Nu doar copiii sunt mai implicați, dar și părinții devin activi în completarea expunerii culturale. Iar acest lucru a devenit o experiență frumoasă, bogată și benefică pentru copii. Ca profesoară de franceză timp de șaptespreze ani la universitatea statului Washington, Otilia a observat că există o mare diferență între a preda limba unor oameni care nu se identifică emoțional în contextul cultural al limbii și a preda limba unor copii româno-americani (care uneori tind să evite această limbă moștenită în familie). Pentru aceștia, limba română are o încărcătură emoțională puternică, greu de conștientizat și de gestionat fără o îndrumare avizată. Presiunea creată de greșelile copiilor în limba moștenită aduce cu sine sentimentul că nu aparțin cu adevărat comunității lingivistice (deși acele greșeli sunt inadvertențe fără un context cultural care să le dea sensul autentic al cuvintelor). Echipa ARCS a creat în acest sens tabere de limba română care propun o mai mare expunere a bagajului cultural contextualizat, o predare a culturii și a istoriei recente a României. Predarea limbii materne în comunități constituite pe un patrimoniu cultural distinct necesită o abordare specială și Otilia consideră necesară standardizarea unei metodologii de predare, cât și stabilirea unor școli locale laice specializate care să activeze în diferitele centre ale diasporei. Predarea limbii în diaspora cere un limbaj tehnologic actualizat și o metodă bazată pe proiecte cu o relevanță emoțională în plan individual. Contrar așteptărilor și normelor pedagogice din țară, distribuirea unor manuale generice de gramatică a limbii nu îi ajută cu nimic pe acești copii în procesul de învățare și reconectare cu limba moștenită în familie. Mi-a vorbit despre lipsa bunicilor resimțită în familiile din diaspora, despre lipsa de istorizare a familiei, a rădăcinilor ce conferă un context identitar indispensabil copiilor. Dorește să inițieze exerciții de conectare a copiilor cu bătrânii din comunitate, vorbitori nativi ai limbii, și să-i implice pe copii în colectarea unor narațiuni ce ar putea fi publicate într-o carte. Pentru astfel de proiecte nu există încă sprijin financiar, iar în timp de pandemie și criză economică perspectivele unei astfel de alianțe par mult îngreunate.
După șapte ani de colaborare cu Festivalul de Film Internațional de le Seattle (SIFF), cel mai mare festival de acest gen de pe continentul american, ARCS a primit vestea că acesta va fi anulat în timp de pandemie. Șocul a fost prilej de reevaluare și de adaptare pentru a crea sustenabilitate în timp de criză. Echipa ARCS a migrat festivalul de filme românești online și a creat o platformă lărgită sub titlul „Cinemateca Virtuală a Europei de Est”. Conceptul a crescut organic din experiența pozitivă a dialogului cu regizorii filmelelor din sesiunea precedentă a festivalului (care marca 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste). Repoziționarea este inteligent gândită ca vehicul ce ar permite atragerea unui public mult mai larg și o vizibilitate sporită pe întreg continentul american în contextul actual de criză. Otilia mărturisește că soluția și modelul acestei adaptări oportune îi aparțin regizorului Tudor Giurgiu: „El s-a mișcat rapid, este un vizionar”. Noul proiect virtual de la Seattle, dedicat filmului românesc, se va bucura, pe lângă vizionarea online a unor producții prezentate la festival din 2014, și de o componentă socială vitală, organizarea unor sesiuni pe zoom, numite „Filmul la cafeaua de dimineață”. În cadrul acesta virtual, regizori și actori sunt invitați să discute cu publicul, oferind o experiență actualizată, nu doar de retrospectivă.
O alta inițiativa ARCS este blog-ul „Povești de pe zidul carantinei”, cu interviuri acordate de colaboratori locali și prieteni ai asociației din România, centrat pe reflecția asupra experienței și trăirilor din comunitate. Nevoia unui dialog public cu formatori de opinie din lumea culturală a diasporei are menirea de a aduce împreună comunitatea și de a verbaliza trăiri poate negrăite, dar interiorizate de fiecare în această perioadă.
În finalul interviului am provocat-o pe interlocutoarea mea la o apreciere asupra perspectivelor de sustenabilitate a programelor culturale românești în diaspora, tocmai în acest mediu ireal de provocator al pandemiei și al închiderii de programe și servicii comunitare curente. I-am vorbit despre speranța mea: ca această pandemie să catalizeze transformarea expertizei acumulate în mici organizații dispersate pe întreg continentul american într-o capacitate organizațională și operativă comună care să deservească, prin parteneriate, training reciproc și acreditări, profesionalizarea și sustenabilitatea îmbunătățită a serviciilor comunitare, chiar și în comunități mai mici și mai vulnerabile. Ea mi-a vorbit despre speranța ei ca pe termen lung să poată contribui la dezvoltarea unor parteneriate cu o serie de insitutiții autonome ale comunității românești, care, în viziunea ei, ar trebui să funcționeze într-un regim similar cu cel al Alianței Franceze. Mi-a vorbit însă și de nevoia asociativă și de dialog într-un context mai larg al solidarității cu alte comunități din Europa de Est. Percepe ca pe un obstacol „sindromul autoizolării, al excepționalității” de care suferă românii contaminați cu ideea că limba maternă ar fi o „insulă de latinitate” între popoare ce vorbesc alte limbi, slavone sau fino-ugrice. „Noi întotdeauna vorbim despre limba noastră ca fiind intraductibilă, acest lucru arătând o resemnare că nu se traduce suficient din limba română în alte limbi, mai ales în engleză. Da, traducerea întotdeauna este și o pierdere, dar câștigul este atât de mare încât nu ar trebui gândit ca o trădare. Este fascinant cum, la nivel imaginar, al memoriei colective, concepția insulară pe care o avem față de limbă are un impact profund asupra conștiinței colective”.
Experiența vieții în diaspora americană este una a îmbogățirii prin dialog constant cu alte culturi, nu o pierdere a unicității. Complexul insularitații lingvistice între alte populații central și est-europene, dar și cel al insularității în multiple entități mici comunitare hiper-localizate, tinde a nu răspunde nevoilor și intereselor curente. Evoluția diasporei pe continentul american este astfel plasată într-o anonimitate/obscuritate publică intraductibilă într-o societate americană care valorizează abilitățile individului și ale grupurilor de a-și proteja drepturile și valorile prin libertatea de exprimare. Pandemia este o provocare și o șansă a transformării inexprimabilului într-un dialog traductibil ancorat în nevoia de solidaritate.
Lecția de viață a interlocutoarei mele ar putea fi considerată un eveniment traumatic, însă experiența sa ulterioară se distinge ca o componentă fundamentală a unui comportament rezilient și al unui parcurs profesional de mare succes. n

Lasă un răspuns