Jurnal de teren

Dincolo de titlul pompos, dincolo de legile care-l protejează, monumentul – fie el biserică, obiectiv arhitectural, memorial, de for public, sit arheologic – ne spune o poveste. Rădăcina cuvântului „monument” provine din latinul „monere”, a face atent, a atrage atenţia, a aminti, dar şi a sfătui, a îndemna, a recomanda. Legiuitorul a ales să ne spună asta în cuvinte şi legi sperioase şi sobre, aşa cum se cuvine.

[Stejera, Țara Chioarului
25 septembrie 2019]
Am ajuns în Stejera. Ploaie. Început de toamnă. Ţara Chioarului. Din Şomcuta Mare pe „calea Mireşului” – asfalt, vile mari, case mici, beton, inox, chirpici, cai, mercedes, marmură, audi, căruţe, elevi, câini, bmw, nuci zdrobite în asfalt. Viraj scurt la stânga. Iadăra. Prapori şi prohod într-o curte. La capătul satului se termină lumea şi asfaltul. „E bun drumul până-ntr-un loc” – zice o doamnă din Iadăra. „Noi avem asfalt doar pe hârtie” – ne spune unul dintre cei mai puţin de treizeci de trăitori din Stejera.
Drumul prin pădure se lipeşte ca o cârpă udă de un şanţ de pârâiaş secat. Mici poienițe şi două case de vacanţă. În rest, codrul – frate cu românul. Ne întâlnim cu un tractor leneş pe drumul îngust, strâmt ca o venă ce se îndreaptă spre un organ extirpat. Mergem încet în spatele lui. Grigore, colegul de la volan, caută pitoi lipindu-şi fruntea de parbriz. „Locuri bune – zice el – dar prea puţină ploaie”.
După un sfert de oră, pădurea se deschide şi ne întâmpină un semn convenţional de intrare în localitate cu stema comunei Mireşu Mare şi o staţie de autobuz, pe dreapta, construită din cărămidă mică, puţin crăpată şi cu ierburi crescute până la spărtura ce ţine loc de geam. Cum s-o fi adunat aici într-o vreme prea-plinul satului, revărsându-se spre fabricile şi uzinele oraşului, n-am apucat să ne imaginăm în culori. Am zărit doar cu colţul gândului doi-trei şcolari aşteptând microbuzul galben ce-i duce la şcoala din centrul comunei. Navetişti. De mici. Mai devreme decât se termină bucuria de a fugi până la hotarul satului. După vaci. După ciuperci. După minge. Aiurea. Şi-apoi, până căutăm din priviri turla bisericii, tot îmi rămâne timp să mă gândesc că degeaba facem proiecte şi programe despre satul tradiţional românesc, dacă de la început încărcăm copiii în microbuze pentru a-i duce spre centre ce funcţionează după alte – frumos numite – proceduri. Oare nu ar fi mai bine să facem acest pustiu de bine să investim în copiii satelor acum, lăsându-i să crească în sat, cu şcoală şi biserică alături, nu rupându-i de sat şi reînvățându-i pe urmă, prin programe academice şi bisericeşti, valorile culturii tradiţionale?
Maşina se opreşte lângă un podeţ, lăsând tractorul să treacă pe drumul îngust ce se prelinge printre casele din Stejera. Acesta e avantajul drumurilor înguste, te lasă să te apropii şi de întrebările de care ţi-ar fi cam ruşine să le spui cu voce tare. Pentru că nu sunt toate racordate la zilele noastre şi sunt cam „păşuniste” – paseiste. (Vorba celor de la Taxi – „Câteodată mă-ntreb ce guvernează România: Ipocrizia sau pudibonderia?”). Ajungem la biserica de lemn, trecând pe lângă cea nouă.
E mică, cam de zece paşi, înconjurată de un gard aproape înverzit şi putred. Construcţii noi sunt în imediata ei apropiere şi vechiul gând de funcţionar public se aprinde incandescent în creier, acuzând încălcări ale zonei de protecţie. Clădiri vechi dărâmate fără aviz. Clădiri noi ridicate fără aviz, fără taxă achitată pe metru pătrat. Ne învârtim în strâmta curte a bisericii. Fotografiem. Măsurăm. Facem fişe. Căutăm cheia bisericii. E la a treia casă în dreapta. „Sunt nişte haine la uscat” – ne spune un om de lângă biserică. Vine fătul bisericii. E tânăr pentru acest capăt de lume. Întrebăm de ultimele lucrări la biserică, de învelitoare, de când se desprinde pânza de pe lemn şi plouă prin învelitoare? De ce îs toate ştergarele astea în biserică bătute cu cuie în lemnul pictat? Când s-au construit toate astea lângă biserică? Şi el se retrage din faţa noastră, precum s-a retras bisericuţa de lemn în interiorul ei.
„Oamenii din sat au venit către biserică, femeile din sat au adus ştergare să împodobească biserica, noi le-am pus în biserică cum ne-am priceput. Lucrează la aceste şterguri o iarnă întreagă, se supără dacă nu le punem pe pereţi. Aici se mai face slujbă doar la hram, de «Cuvioasa Paraschiva». Acum suntem mai puţin de 30 de oameni în sat şi nu mergem toţi la biserică. La biserica nouă. Înainte, încăpeam tot satul în biserica asta de lemn. Mulţi oameni. Că era mai mare satul. Îmi amintesc de când eram copil, cum veneam aici de Paşti”.
L-am ascultat şi, cum ne-am adunat cinci oameni în faţa bisericii, am văzut că nu încăpem toţi cinci în pridvor. Am plecat capul şi am întrat pe rând în bisericuţa de lemn. Fătul bisericii înainte. Biserica s-a deschis, aşa cum s-a deschis pădurea când am intrat în Stejera. Spaţiul interior strâmt şi jos al pronaosului s-a făcut drum larg către inima bisericii. Cinci oameni ce nu încăpeam în pridvor, strânși în gândurile noastre, abia ne puteam ajunge cu degetele în naos. Câţi oameni vor fi încăput aici în alte vremuri când satul se aduna de Crăciun să se scuture de noapte şi să creadă într-un alt început de veac? Spatele lor lipit de perete a șters pictura din pronaos cu diavoli şi păcate, aburii respiraţiei lor s-au adunat să înmoaie bolta naosului făcând-o aproape străvezie. Din mica bisericuţă din Stejera or fi privit mulţi din acest capăt de lume către altă Lume. Navetiști – cum s-ar zice…
[Lăpuș, Țara Lăpușului
14 septembrie 2018]
Zilele trecute, așteptând să vină colegii din Baia Mare, am stat la o cafea pe una din terasele din Copalnic-Mănăștur. Cu bagajul după mine, cu aparate de fotografiat, trepied și rucsac, dădeam tocmai bine în figură de excursionist. Pierde-vară pe terasă. Mă întâlnesc cu Ion. Ion, la serviciu. Eu, nu tocmai, încă, la serviciu. Îl chem la o cafea. Vine, după ce se asigură că nu-l cheamă îndatoririle de la muncă. Țigări, cafea, povestim. De agricultură. De iarbă. De porci. De porci mistreți. De mere. Nimeni nu mai vrea să cosească, să crească animale, să crească porci. Chin. Greu. Trebe bani. Cum ar veni, îți trebe bani să cosești, să dai la animale de mâncare, să faci din mere horincă ori suc, să iei gard electric să-ți aperi holda de mistreți. Pentru toate trebe bani. Trebe, trebe. Colegii întârzie. Discuția se prelungește. Cădem noi de acord că banii nu pot veni decât de la serviciu. Adică, trebuie să ții de serviciu, să-ţi faci treaba, și-apoi cu banii ăia mai poți încerca, așa de plăcere, să faci fân, să crești animale, să păzești holda de animale, să faci horincă. Costisitoare plăceri. Cum eu tot trăgeam de cafeaua aia îndelung să-mi ajungă până vin colegii, Ion mă întreabă și de serviciul meu. Cam ce fac, cam cât câștig, cam ce produc… Mi-a trecut prin minte rapid ce răspunde un prieten drag, Danpopdelamuzeu, de fiecare dată când îl întreb ce face. Răspunde hâtru, invariabil, „produc ştiinţă!” şi de la acel ton încolo porneşte discuţia. Bun, acum lui Ion nu-i puteam spune şi eu că „produc ştiinţă”, una la mână pentru că nu tare produc, doi la mână, că Ion m-ar fi întrebat automat de unealta cu care se face producţia asta, cât costă, cum merge. În fine, când vorbeşti cu Ion, trebuie să gândeşti ca la şah: cel puţin două-trei mutări, răspunsuri, înainte. E deştept şi nu acceptă figuri de limbaj şi preumblări metaforice gratuite. Tocmai de aceea, răspunsul lui de final mi-a rămas în minte (însă vi-l spun puţin mai târziu). Îi răspund lui Ion cam ce vrem să facem noi, cum mergem pe teren pe la monumente, pe la oameni, ce fotografiem, ce filmăm, ce scriem, în fine… ce vrem să producem. Şi cu bisericile vechi, şi de ce-s importante şi desenam prin fumul ţigărilor lungi şiruri de care cu boi ce mutau bisericile dintr-un loc în altul – din Dumbrăviţa până în Dobricu Lăpuşului, din Mănăştur până în Dealu Corbului… Cu oameni care-şi prind biserica în braţe şi-o poartă în spate şi-n creier şi învaţă că de sub streaşina ei începe lumea să crească. Vorbim de părinţii ce se odihnesc în umbra bisericii, însă înainte s-au botezat şi s-au cununat în aceste biserici. Oamenii, pe vremuri, erau cu credinţă şi sănătoşi, îmi spune Ion. Nu mâncau prostii. Şi ţineau unii la alţii. Nu era atâta ură-n lume. Şi-apoi se uită peste masa cu cafele şi scrumiera plină de mucuri de ţigări: Io ţi-oi spune ceva, noi nu suntem din lumea asta… Şi-apoi am luat-o de la capăt cu salarii, serviciu, agricultură, fân, porci, porci mistreţi, mere… bani. Mi-a strâns mâna şi-a plecat.
Puțin mai târziu, ajungem la biserica din Lăpuş. Asimetrică, având acoperişul prelungit spre sud ca să acopere „masa moşilor”. Din lemn, caldă sub palmă, masa e o scândură lată ce face parte organic din biserică. Spaţiul sacru începe cu ea şi curge prin pronaos şi naos spre altar. De-o parte şi de alta, picturile scriu povestea lumii de dincolo, cu scenele Raiului şi Iadului, zugrăvite deopotrivă. Roata lumii, roata vieţii, e scrisă în pronaos. Încercând să fac o poză cu toată biserica, cu acoperişul aşezat ca un clop de moroșan peste masa moşilor, sfidând orice simetrie, îmi amintesc de cuvintele lui Ion – noi nu suntem din lumea asta…
Încep Zilele europene ale patrimoniului. Anul 2018 – Anul European al Patrimoniului Cultural, instituit prin Decizia UE 2017/864 a Parlamentului European şi a Consiliului. Suntem refractari la orice propuneri ce vin din alt spaţiu, ca şi cum ar călca în bocanci sfânta noastră tradiţie. Noi cu ale noastre, ei cu ale lor. Poate vă faceţi, totuşi, zilele astea vreme să vizitaţi un monument istoric. Dincolo de titlul pompos, dincolo de legile care-l protejează, monumentul – fie el biserică, obiectiv arhitectural, memorial, de for public, sit arheologic – ne spune o poveste. Rădăcina cuvântului „monument” provine din latinul „monere”, a face atent, a atrage atenţia, a aminti dar şi a sfătui, a îndemna, a recomanda. Legiuitorul a ales să ne spună asta în cuvinte şi legi sperioase şi sobre, aşa cum se cuvine (422/2001, 182/2000, 26/2008, OG 43/2000 etc.). În mare parte, legile ne spun despre ce nu e voie să faci. Rece, impersonal, fără spaţiu şi timp vieţuit. Însă dincolo de aceste prescripţii necesare, să ne închipuim monumentele precum momentele şi spaţiile pe care le avem şi care-au fost investite cu puterea de a face legătura dintre moşi, noi şi lumea ce va să vină. E o scriere lungă şi veche. Legile ne spun doar că nu e voie să ştergem această scriere. Putem scrie mai departe alte pagini, putem face adnotări, putem citi şi re-citi, însă să nu rupem paginile de început. Într-un fel, întreaga noastră zestre materială şi spirituală, ne spune că nu suntem din lumea asta şi nici pentru lumea asta… Vorba lui Ion. Nici de azi, nici de mâine. În trecere.
La biserica din Lăpuş, cineva a lăsat azi la o fereastră dinspre nord un buchet de flori. Pentru soarele care renaşte noaptea, pentru răposaţi, pentru moşi, pentru biserică, pentru Înălţarea Sfintei Cruci, pentru noi, pentru cei ce vor veni…
[Larga, Țara Lăpușului
21 septembrie 2018]
Larga, Ţara Lăpuşului. Zi minunată de toamnă. Satul tăcut şi ars de soare. Biserica de lemn „Sfântul Dumitru” pe un deal mic. Cald în suflet şi în gând. Interior umbros şi tăcut. În pronaos: Roata Vieţii. 25 de ani: Începe a curge lumea… 40 de ani: Cine-i ca mine… 50 de ani: O, cum merg spre moarte… 70 de ani: O, lume cum m-ai înşelat. Merele încă necoapte toate cad peste mormintele din cimitir. Pe uliţe, rar întâlneşti oameni. Bucuroşi de oaspeţi. Lasă lucrul şi vorbesc cu noi. Despre sat, despre biserică, despre viaţă, despre copiii plecaţi la şcoli sau departe în lume. Alţii vor să plece de aici, din capătul lumii. Se despart de lucrurile vechi. Parcă vor să şteargă tot din urmă: O, lume, cum m-ai înşelat…
[Larga, Țara Lăpușului
13 septembrie 2018]
Început timid de toamnă în Țara Lăpușului. Dimineață frumoasă la Drăghia, în livada bisericii. Interiorul umbros miroase a busuioc. Tanti Maria ne aduce struguri dulci. Ne povestește câte știe ea din cei 80 de ani trăiți lângă biserică. Cum se aduna mai demult toată suflarea din sat la mica bisericuță. Cum se cânta la sărbători din turn. Cum respirau oamenii… Cum trăiau și povesteau. Doamna Petronela Radu ne invită acasă. În curtea largă ne vorbește de familia ei. De generații, ei sunt cei care îngrijesc cu drag monumentul. Vorbește despre bisericuță cu atâta dragoste, de simți cum tocmai pe acolo trece osia lumii. Ne omenește cu brânză de capră, pâine și horincă veche. În curte se învârte, ca un mareșal, gâscanul Balzac. În nouă ani de viață, a văzut și el multe în lumea asta. Împărțim pâinea cu el și el ne învață cum curge timpul pe aici… rar, legănat, în tihnă… Brânza de capră e extraordinară – cumpărăm și noi să ne facem provizii de drum și să ducem acasă. Domnul Sorin din Drăghia are patruzeci de capre. Vorbim de pășunat, muls, făcut brânză… Colegul nostru se hidratează cu un pahar de lapte proaspăt de capră… și pornim spre Vălenii Lăpușului. Început timid de toamnă, biserici de lemn și oameni frumoși în Țara Lăpușului…

Florin Pop este cadru didactic asociat la
Facultatea de Litere din Baia Mare.
A fost consilier în cadrul Centrului Judeţean
pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Maramureş.
Ca fotograf, folosește semnătura Emanuel Luca.

 

Lasă un răspuns