Între „noi vă dăm” și abordarea „smart”. Sau de ce Ministerul Culturii nu e nici AFCN, nici MEEMA

Extinderea relațiilor cu operatorii independenți ar aduce un plus de expertiză, competențele și abilitățile lor depășindu-le cu mult pe cele ale unor funcționari din minister.

În acord cu un profil al statului asistențial, schema artistului care cere și a statului mărinimos care dă este una din care politicile publice din România privind susținerea sectoarelor culturale și creative se zbat de câțiva ani buni să iasă. Până acum, alt model de bune practici în afară de AFCN nu a prea apărut.
Dacă trebuia și o dovadă în acest sens, a produs-o însuși ministrul Culturii, în urmă cu câteva luni, afirmând că statul asigură, prin granturile pe care le acordă, „veniturile a peste 4.000 de lucrători culturali”. Acestea fiind spuse, paradigma e definită: Statul hrănește operatori culturali. Punct. Nimic despre rolul proiectelor finanțate. Nimic despre beneficiarii acțiunilor culturale. Nimic despre obiective și valoare adăugată. Nimic despre nevoi accesate și despre rezultate. Pe scurt, nimic despre impactul social. Pentru că – fie că ministrul Culturii cunoaște, fie că nu – programele cu care operatorii culturali candidează pentru granturi sunt doar în parte rezidențe de creație, în care beneficiarul direct este artistul, multe dintre ele fiind programe de educație prin artă și cultură sau diverse alte programe participative, în care beneficiarii direcți pot – și chiar trebuie – să fie cuantificați.
Spațiul public a reacționat la declarația lui Bogdan Gheorghiu, dar, obișnuit cu afirmațiile discutabile ale oficialilor din acest minister, a trecut-o la categoria gafe. În mare, s-a reținut doar un calcul simplu: împărțind bugetul în discuție la beneficiarii indicați, rezultă o valoare puțin peste 1000 de euro pe an, adică sub 100 de euro pe lună, sumă în legătură cu care cu greu se poate folosi verbul „a asigura”, chiar neluând în calcul faptul că granturile se obțin prin concurs de proiecte.
Însă discuția care merită să fie purtată este cea a viziunii manageriale pe care afirmația o conotează: statul dă și operatorii așteaptă/primesc. O viziune care distorsionează însăși filosofia care stă la baza granturilor din fonduri publice. În formula lor firească lucrurile stau cam așa: entitatea finanțatoare – în cazul de față, Ministerul Culturii – are o listă de obiective și un set de priorități ancorate societal pe care le urmărește și le scoate la concurs, iar pentru realizarea și operaționalizarea acestora, diverse entități executante – operatorii culturali – candidează cu propriile scheme de obiective specifice, metode de implementare, acțiuni, bugete de cheltuieli și rezultate previzionate. Totul trebuie să fie specific, măsurabil, abordabil, relevant etc., adică „SMART”. Întregul proces care îi implică pe finanțator și pe organizator se bazează pe o relație de parteneriat în care părțile colaborează pentru atingerea unui obiectiv. Și în care partenerii se respectă, se creditează și se sprijină reciproc. În realitate, o privire la rece arată că mecanismele Ministerului Culturii sunt puțin susceptibile de a se suprapune coordonatelor de mai sus. Cu proceduri și protocoale adoptate cu mulți ani în urmă, în vremea unor guvernări pentru care tot ceea ce era independent, cu atât mai mult în sectorul cultural, nu părea promițător, Ministerul Culturii a încremenit în timp și în practici, dovedindu-se acum una dintre cele mai retrograde instituții autohtone. O comparație cu AFCN – pe criteriul specificului activității – și cu, de exemplu, Ministerul Economiei și Mediului de Afaceri sau Ministerul Muncii – pe criteriul palierului instituțional – trimite Ministerul Culturii într-un hău al timpului și al viziunii manageriale. Presa – foarte rar cea culturală, susceptibilă de a candida și ea la „venituri asigurate”, cum ar zice ministrul Bogdan Gheorghiu – a semnalat situații cel puțin hilare: una dintre condițiile de aplicare pentru granturi destinate publicațiilor electronice este prezentarea unui dosar cu șină care să conțină copii xerox ale paginilor disponibile online. De altfel, concursul de alergare la ghișeu cu dosarele cu șină pline de copii xerox rămâne și în 2020 paradigma culturală impusă de Ministerul Culturii, în timp ce întreaga societate face pași mari în digitalizare. Că ministerul întreg este încremenit în timp – cu toate procedurile, cu lipsa de transparență, cu birocrația excesivă, cu abordarea adeseori nefirească a relației cu publicul, cu refuzul unei informatizări minimale – este foarte greu de justificat. Că o instituție subordonată cum este AFCN reușește de ani buni să aibă o relație eficientă și decentă cu publicul lui prin intermediul unei platforme online și al selecției făcute de evaluatori independenți, iar ministerul nu a învățat nimic din asta – de asemeni. Că a fost devansat la capitolul digitalizare nu doar de primării de sector din capitală, ci și de multe primării de comună – la fel. Însă lipsa pe termen lung a oricărui semn că ceva urmează să se schimbe în gestionarea sectorului cultural, la care vine să se adauge o ignorare totală a problemei de către actualul ministru – membru al unui cabinet care face progrese în direcția digitalizării, coleg cu miniștrii Violeta Alexandru și Virgil Popescu –, plus afirmații ca cea făcută recent, reconfirmă o viziune managerială în spatele căreia nu se conturează nimic bun.

Toxicitatea unei sintagme
Afirmația ministrului Bogdan Gheorghiu nici nu este, în definitiv, atât de importantă, doar relativ surprinzătoare întrucât vine de la reprezentantul unui partid liberal. Miniștrii de la Cultură sunt și ei oameni, mai spun o poezie, mai răspund când sunt întrebați. Altfel, vin și pleacă. Rar, câte unul lasă în urmă ceva memorabil. Poate un Ionuț Vulpescu și un Vlad Alexandrescu, prin câteva inițiative. Afirmația capătă însă o încărcătură toxică pentru că validează un model cultural și o paradigmă organizațională în interiorul sectorului: filosofia alocărilor bugetare pentru artă și cultură este deturnată către ideea de protecție socială a artiștilor sau activiștilor culturali, eludând imperativul rezultatului și impactului social al programelor finanțate, fundamentând, în schimb, o poziție de inferioritate a operatorilor din sectoarele creative față de autoritatea finanțatoare.
Neînscriși „din oficiu” în categoria asistaților social, operatorii s-ar putea afla pe o poziție de pe care să poată pune presiune pe un sistem închistat pentru a-l determina să își rezolve problemele. În statu-quo-ul actual, lipsa de transparență și de profesionalizare din minister, refuzul informatizării, vechile dosare cu șină și teancurile de copii xerox, ca și alte condiții restrictive legate de fluxul de lichidități și de termenele temporale descurajează sau împiedică mulți operatori culturali să participe la apelurile pentru fonduri guvernamentale și, prin urmare, la dezvoltarea și perfecționarea domeniului. Extinderea relațiilor cu operatorii independenți ar aduce un plus de expertiză, competențele și abilitățile lor depășindu-le cu mult pe cele ale unor funcționari din minister. Dar asta se poate întâmpla doar dacă, din spatele afirmației ministrului, aceștia din urmă nu își vor reconfirma o poziție de privilegiu, prin urmare de autosuficiență, în fața partenerilor independenți. Care, până una-alta, sunt singurii care știu din practică ce înseamnă implementarea unui program, în ce constă drumul de la o nevoie din societate la o idee de rezolvare, care sunt metodele prin care se trece de la o idee la un șir coerent de acțiuni. Sunt cei care cunosc cel mai bine configurația optimă a resurselor organizaționale de care dispun, a cofinanțării pe care o solicită și a organizării în timp real a proiectului.

Know-how-ul sectorului îl depășește pe cel al ministerului
Dincolo de finanțarea unor programe, AFCN a funcționat și ca o școală de management pentru mulți operatori culturali. Prin structurarea aplicației în acord cu imperativele „smart”, prin notarea încrucișată realizată de evaluatori independenți și prin consilierea acordată de departamentul de management de proiecte al instituției. Pentru organizațiile prea mici pentru a fi eligibile în diverse linii de finanțare europene, parteneriatul cu AFCN a fundamentat cunoașterea a tot ceea ce înseamnă justificarea și necesitatea inițierii unui program, stabilirea de obiective generale și de obiective specifice, adecvarea acțiunilor la aceste obiective, alocarea și gestionarea unui buget și, nu în ultimul rând, măsurarea rezultatelor în termeni de beneficiari direcți și indirecți și de răspuns la nevoile sociale de la care s-a plecat. Focusând selecția propunerilor pe aceste coordonate, AFCN a trecut în plan secund efortul aplicanților de a produce copii după diversele documente care le atestă personalitatea juridică, practicând stocarea și păstrarea acestora într-un cont online pentru aplicații următoare.
Când despre modelul de propunere de proiect solicitat de minister s-ar putea afirma cu greu că depășește nivelul unei „cereri” în formatul „vă rog să” și când dosarul cu șină plin de copii xerox este dus la ghișeul registraturii la fiecare aplicație, sub sancțiunea neadmiterii în concurs a propunerii de program, e de înțeles de ce mulți operatori evită call-urile lansate de instituție. Sau de ce sunt descalificați din start, fără nicio evaluare calitativă a proiectului, pentru că au omis includerea unui petic de hârtie xeroxată care ar fi putut fi furnizat oricând, ulterior.
Programabilitatea temporală este un alt aspect care pune probleme în cadrul unui parteneriat cu ministerul. Sunt apeluri de proiecte pentru care concursul se desfășoară în august, contractul de finanțare se încheie în septembrie, iar la jumătate lunii noiembrie acesta trebuie finalizat prin depunerea dosarului de decont. E greu de presupus că un program pe care un operator îl gândește în termeni de acțiuni adecvate, de rezultate optime și de cheltuire eficientă a fondurilor se poate desfășura în astfel de condiții. Și, atunci, operatorii care urmăresc performanța nu își pierd timpul cu o astfel de colaborare.
Așa s-a ajuns ca în cultura de grup a operatorilor culturali să se consolideze cutuma că un proiect organizat în parteneriat cu AFCN este un mare plus în portofoliul unei organizații, în timp ce o accesare a programelor ministerului este asumarea participării la tradiționalele șușe.
Oricum, șirul disfuncțiilor, mai mari sau mai mici, identificate de operatori poate continua. Unele țin de stereotipurile de comportament ale funcționarilor, altele de normativitatea legislativă. De exemplu, este dificil de imaginat de ce verificarea unui dosar de decont nu se poate face după depunerea acestuia de către beneficiarul finanțării, cu, eventual, transmiterea de notificări în cazul în care sunt necesare completări (un model care funcționează optim la AFCN), și se face după o rețetă stranie în care beneficiarul trebuie să stea pe un scaun într-un birou al ministerului și să răspundă pe loc, verbal, oricărei nelămuriri incipiente nutrite de funcționarul evaluator. În afară de efectul psihologic nefast al unui astfel de raport de forțe, procedura a și alimentat, de-a lungul timpului, tot felul de suspiciuni de integritate. La capitolul inadecvare a procedurilor, ar fi de reținut insistența celor din minister ca formularistica să fie semnată de un director economic al asociațiilor, în condițiile în care acestea sunt entități cu structură minimală, având doar un manager de proiect și servicii contabile externalizate. În fine, lista e lungă și – anul acesta, cel puțin – se încheie apoteotic cu așa-numita „declarație de minimis”, o bijuterie a necunoașterii domeniului, a folosirii improprii a limbii române și a impunerii unei adaptări de tip Google Translate sub sancțiunea falsului în declarații.
Pe lângă setul de bune practici deprins prin parteneriatele cu AFCN, operatorii au învățat că se poate și la nivel guvernamental. În primăvară, Ministerul Muncii a implementat o procedură simplificată, prin intermediul unei platforme online, destinată accesării unor fonduri de suport pentru perioada pandemiei, ministrul Violeta Alexandru fiind și primul oficial care a vorbit despre practicile suprabirocratizate în termeni de necesitate a renunțării la prezumția că aplicanții ar fi niște infractori care trebuie încărcați excesiv cu sarcina de a furniza documente probatorii. A urmat accesarea granturilor pentru mici întreprinderi, de la ministerul care gestionează mediul de afaceri. Printr-o aplicație care, la simpla introducerea a codului de identificare fiscală, generează automat, interogând bazele de date sectoriale, toate documentele necesare semnării electronice.
Procedurile de mai sus și filosofia din spatele lor au sos ideile de finanțare, co-finanțare sau suport din paradigma umblatului cu căciula în mână pe la porțile instituțiilor statului. O păstrează, însă, Ministerul Culturii. Ca pe o paradigmă culturală națională a nostalgiei pentru trecut și pentru vechile relații de putere. În detrimentul abordărilor „smart”, a strategiilor specifice și a însăși rolului său de facilitator al evoluției mentalităților și comportamentelor sociale.

Carmen Corbu este manager de proiect în sectorul ONG
și mic antreprenor în industriile culturale și creative.

Materialul face parte din dezbaterea „Șansele culturii independente. Relevanța, coerența și mecanismul finanțărilor”

Nicu Ilie – Cultura, domeniul cel mai puțin atins de valul europenizării

Adriana Moca: „Într-o țară cu cea mai mare rată a sărăciei relative persistente, nu poți să privatizezi arta, cultura și educația” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Silvia Vrînceanu-Nichita: „În țara noastră este nevoie de un Minister al Alfabetizării” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Vero Nica: „Câțiva prieteni care au firme au decis să doneze câteva procente din profit” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Andreea Raluca Grecu: „Orice model am adopta, el este deformat de obiceiurile și ritualurile de putere de la noi” – interviu realizat de redacția revistei Cultura

Alina Tudor: „România ocupă un loc de frunte în clasamentul european în ceea ce privește analfabetismul funcțional” – interviu realizat de Diana Tudor

Lasă un răspuns