Încântări jazzistice în metropola Baku (II)

Foto sus: Secvență din recitalul audio/video al Trio-ului condus de saxofonistul Rain Sultanov.

Trio-ul pianistului Ercument Orkut a confirmat din plin opiniile elogioase ale jazzologului italian Francesco Martinelli, referitoare la progresul continuu al secenei jazzistice din Turcia. Opțiunea predominantă e aceea meditativă, subliniată prin raportarea sunetelor, dispersat-rarefiate, la tăcere. Multe dintre aceste compoziții cameral-intelectualiste se subsumează esteticii promovate de producătorul Manfred Eicher la casa sa de discuri, ECM. Există și pasaje mai pregnante, asemănătoare oarecum grupului suedez E.S.T., sau chiar variantei mai sofisticate, cultivate − tot în Suedia − de către Per Henrik Wallin Trio. Punctul vulnerabil al trio-ului turc mi s-a părut prestația oarecum mai stângace a contrabasistului (accentuată și prin solo-uri prea lungi). În schimb, interludiile ritmate (din păcate mai puține) ne dezvăluiau un Orkut agil și de-a dreptul atașant.

Luni 21 octombrie 2019 avui onoarea de a susține o prelegere de jazzologie într-una din sălile de conferințe adiacente Jazz Clubului Rotunda. Alte elemente onorante: alocuțiunea introductivă susținută de Rain Sultanov, sufletul întregului Festival, de la înființare (2005) până în prezent. De asemenea, am constatat cu deosebită plăcere, interesul manifestat de E.S. Dan Iancu, ambasadorul României în Republica Azerbaidjan, față de prelegerea mea, la care a asistat fără să schițeze vreun gest de retragere. În treacăt fie zis, la fel procedase și la vernisajul expoziției fotografice a lui Mircea Sorin Albuțiu. Tema conferinței mele s-a centrat pe formidabila reușită a lui Francesco Martinelli: editarea volumului de referință The History of European Jazz (în cadrul căruia, printre capitolele consacrate fenomenului jazzistic în 40 de țări, cele despre Azerbaidjan și despre România sunt semnate de Sultanov și, respectiv, Mihaiu). Judecând după felicitările deloc circumstanțiale primite la final, aș zice că-mi dusei cu bine la capăt ceea ce-mi propusesem.

Apropo: în dimineața aceleiași zile fusesem invitat la emisiunea matinală a Televiziunii Publice din Azerbaidjan (Ictimai Televiziya / ITV), de către realizatoarea Jala Ismayili. O cunoscusem acum vreo trei ani, cu ocazia Zilelor Clujului, unde prezenta standul Azerbaidjanului. Întrucât venise în România cu scopul de a elabora o lucrare despre relațiile culturale româno-azere, nu putea rămâne insensibilă la eseurile pe care i le dedicasem lui Vagif Mustafazade în presa culturală română a anilor 1980-90, precum și la capitolul din Cutia de rezonanță, amintit la începutul prezentei cronici. Totul s-a soldat cu un amplu interviu pe care i l-am acordat, în 2016, pentru rubrica de cultură Kulis a portalului de știri Lent.az din Baku. Când am ajuns în patria ei, Jala a binevoit să-mi faciliteze vizitarea impresionantei Case memoriale Vagif Mustafazade din centrul capitalei azerbaidjene, precum și să mă însoțească într-un interesantisim tur prin metropola de la Caspica.

Virgil Mihaiu conferențiind la Jazz Rotonda Baku despre Istoria Jazzului European editată de Francesco Martinelli.

În gala festivalieră a aceleiași seri l-am revăzut − într-un recital solo − pe pianistul polonez Krzysztof Kobylinski, după ce cu doar o lună în urmă îl prezentasem pe scena Filarmonicii din Chișinău, cu ocazia Festivalului Ethno Jazz organizat de Anatol Ștefăneț. Ținând cont că însăși mult-apreciata școală jazzistică polonă nu poate face abstracție de tutela lui Chopin, raportarea la acesta nu ne putea surprinde. Cu atât mai mult cu cât inestimabilul compozitor-pianist din secolul XIX era un improvizator înnăscut, anticipând astfel însăși trăsătura de bază a viitoarei muzici (inițial) afro-americane. Configurația compozițiilor lui Kobylinski, precum și maniera de a le articula pe pian stau sub semnul aspirației spre frumusețe și armonie. Piese suav șlefuite, asemenea unor sculpturi sonore. Predomină tempo-ul moderato și un aer baladesc, predispunând la reverie, în timp ce unele ostinato-uri amintesc de prima fază de creație a sud-africanului Dollar Brand. Nu e de mirare că muzica lui Kobylinski reușește să atingă coarda sensibilă a jazz-fanilor de oriunde − fie ei din Chișinău, Seoul, sau Baku. Pe lângă colaborările scenice cu importanți muzicieni (de la Paolo Fresu sau Richard Galliano, la Renaud Garcia-Fons și Erik Truffaz), Kobylinski are meritul de a coordona unul dintre cele mai ample festivaluri de jazz din Polonia, la Gliwice.

Alte două reprezentații de înalt profesionalism au furnizat, în aceeași seară, Yuri Honing Quartet din Olanda și Aron Talas din Ungaria. Honing este actualmente referința numărul unu în materie de sax tenor și sopran pe supraaglomerata scenă neerlandeză, ceea ce nu e de mirare având în vedere că printre antecedentele sale se numără o strânsă colaborare cu magistralul Paul Bley. Talas, la rândul său, vine cu o reevaluare din propria-i perspectivă, preponderent lirică, a patrimoniului ideatic bartokian, de la care se revendică atât direcțiile avangardistice ale lui Ligeti sau Kurtag, cât și o bună parte a jazzului ungar actual. De menționat că muzicienii olandezi au avut privilegiul de a cânta pe scena magnificei săli de la International Mugham Center, a cărui răpitoare arhitectură (un edificiu având forma instrumentului tar, tipic pentru interpretarea mugham-ului) poate rivaliza cu unele dintre capodoperele brazilianului Oscar Niemayer.

Saxofonistul siberian Andrey Konstantinov, laureat al Concursului I Am Jazzman la Festivalul de la Baku.

Tot la Mugham Center a avut loc și concertul ocazionat de decernarea premiilor pentru competiția tinerelor talente, intitulată I Am Jazzman. Marele premiu a revenit junelui saxofonist Andrey Konstantinov din Novosibirsk/Rusia. Valoarea sa a ieșit în evidență nu doar pe scena concursului, ci și la nivelul (foarte înalt) al jamsession-urilor nocturne ce urmau galelor propriu-zise. De asemenea, l-am admirat și ca oaspete al excelentului Trio de școală azeră condus de pianistul Elmed Mammadzadeh, din care mai fac parte Ruslan Huseynov/bas și Elvin Bashirov/baterie. Konstantinov cucerește de la primele măsuri prin sonoritatea plenară, corpolentă, și limbajul de factură post-bop articulat în suple „imprinturi auditive”. Calități ce trimit la categoria all-round, în care principala referință din Rusia rămâne Igor Butman. Însă „conexiunea siberiană” se face simțită din plin, cu atât mai mult cu cât saxofonistul se recomandă el însuși drept discipol al lui Vladimir Tolcatchev‒ neuitatul corifeu al avangardei siberiene din anii 1980 (o „enclavă” jazzistică promovată internaționalmente prin albume editate de Leo Records).

Sala de concerte din cadrul complexului Mugham International Centre Baku.

M-a bucurat, de asemenea, că unul dintre premiile de debut a fost acordat vocalistului/poliinstrumentistului Araz Humbatli, cu care mă întreținusem cordial (pe franțuzește!) la finele antemenționatei mele prelegeri. Prestația sa în duet cu talentatul violinist RashidAliyev mi s-a părut remarcabilă.

Încă o ocazie de a cunoaște sursele efervescenței muzicale azere mi-a oferit-o invitația la Conservatorul Național al Azerbaidjanului. Edificiul are alura unei impozante universități. Amfitrionul matinalei sesiuni muzicale, axate în special pe ethno-jazz cu o pronunțată coloratură autohtonă, fu însuși rectorul instituției, Siyavush Kerimi. Virtuoz al oud-ului, numele său figurează, de asemenea, și în istoriile jazzului azer pe care le consultasem. Spectacolul a fost dominat de doi virtuozi ai aceluiași instrument: tar. Atât Arslan Novrasli, cât și Shahriyar Imanov reușesc să-i valorizeze inflexiunile specific orientale, în contextul unor grooves susținute de ireproșabile secții ritmice.

Unul dintre punctele culminante ale Festivalului a fost programat la Teatrul Muzical Academic de Stat ‒ bijuterie arhitecturală datând din 1883. De fapt, e vorba despre încă o prioritate a acestei metropole: întâia clădire teatrală din Orientul Mijlociu. Într-o asemenea ambianță, implicit sărbătorească, asistarăm la programul interpretat de RainSultanov/sax sopran, sax tenor (Azerbaidjan), Can Cankaya/pian (Turcia) & Nils Ölmedal/contrabas (Suedia). Un proiect-unicat, conceput de inepuizabilul jazzman a cărui biografie se confundă cu însăși istoria Festivalului de la Baku. Pe lângă tehnica sa impecabilă, Sultanov știe să adauge o dimensiune reflexivă tuturor aparițiilor sale. Dacă la București el crease ‒ împreună cu compatriotul său, pianistul Isfar Sarbaski ‒ o muzică înălțătoare, în consens cu însăși simbolistica pacifică a spațiului eclesiastic (în speță, Biserica Lutherană, cu arhitectura ei neogotică), pe scena de la Baku Sultanov a evocat, într-o succesiune de poeme sonore, personalități ale jazzului universal cărora li se simte afectiv și efectiv îndatorat. De mare impact au fost inserturile filmate avându-i ca protagoniști pe cei evocați (aceștia, surprinși fie în momente confesive, fie în acțiune muzicală): Dexter Gordon; Miles Davis; celebrități precum Herbie Hancock, John McLaughlin și Tony Williams într-o secvență de junețe la clubul Blue Note al anilor 1960; Jaco Pastorius; Kenny Wheeler; Joe Zawinul… Cu alte cuvinte, un joc de „intertextualități” raportat la derularea marii istorii a muzicii de jazz. Sultanov le dedică piese concepute într-o tonalitate de reculegere evlavioasă. Deși replicile lui Cankaya erau cu un strop mai puțin mlădioase decât cele ale lui Sarabski (aflat la ora respectivului recital într-un stagiu în Brazilia), impresia generală a fost aceea anvizajată de protagonist: expresie a emoției pure, în care și-a convertit sentimentele de gratitudine față de antecesorii săi. Perfect integrat în conceptul spectacolului a fost mesajul transmis de genialul Joe Zawinul lui Rain Sultanov. Textul, proiectat pe marele ecran din fundal, concorda cu sentimentele pe care orice oaspete sensibil le resimte când participă la un Festival atât de special precum cel de la Baku: „Hello Rain, I wanted to get in touch with you for a long time but was much away or real busy; First I want to thank you, your charming wife, your brothers and all the people working at the BAKU JAZZ FESTIVAL for the great generosity to make our time in your country an unforgettable experience. Never will I forget the nice simple things we all did there, and the last evening with the beautiful music and the incredible food and the company. Rain, I had also had a chance to listen to your CD with The Last Moment, the song for your father; it is a very fine piece of music played with a deep feeling. I enjoyed it very much. Stay as you are. You are great musician my friend. Best wishes and greetings. Joe Zawinul”. Întrucât mesajul e conceput într-un limbaj internaționalmente accesibil (și nu doar fanilor de jazz), îmi permit licența de a-l lăsa fără traducere.

Articol precedent: Încântări jazzistice în metropola Baku (I)

Articol următor: Încântări jazzistice în metropola Baku (III)

Lasă un răspuns