În căutarea responsabililor pentru criza COVID 19

„Autoritatea vine de sus, încrederea vine de jos”, a spus Sieyès. Problema democrațiilor de astăzi este că nu există nici una, nici cealaltă. Este lecția principală din criză, care confirmă un diagnostic de lungă durată. În ceea ce privește încrederea, cetățenii nu prea au legătură cu un stat căruia îi solicită tot mai mult. Statul este plin de neîncredere față de societatea civilă. De partea autorității, aceeași observație alarmantă: este denigrată de jos de îndată ce încearcă să se afirme. „Nimeni nu se supune cuiva care nu crede în dreptul său de a fi responsabil”, scria Raymond Aron.

În acțiunea publică, în timpul crizei Covid-19, din statele democratice am putut vedea neîncrederea între departamente, teroarea responsabilităților, diluarea deciziei. Am văzut-o în ceea ce privește gestionarea testelor, măștilor, limitărilor, relației dintre cercetarea medicală și îngrijirea medicala, un rezumat excepțional al tuturor defecțiunilor, dar și al punctelor tari ale sistemului democratic. Cu toate deficiențele sale, statul democratic nu poate fi responsabil pentru această criză.
În căutarea unui responsabil internațional pentru criză, unii cercetători au susținut posibila responsabilitatea a Chinei în ceea ce privește COVID-19 prin încălcarea reglementărilor internaționale de sănătate, în special prin încălcarea obligațiilor de notificare și a schimbului de informații. Dacă China și-ar fi respectat aceste obligații, astăzi ar exista, probabil, mai puține cazuri de COVID-19, susțin cercetătorii. Cu toate acestea, toți acești cercetători au un lucru în comun: nu reușesc să identifice o bază jurisdicțională pentru ca o instanță sau un tribunal internațional să judece eventual China pentru aceste încălcări. Mari savanți au indicat mecanismul de soluționare a litigiilor din articolul 56 din OMS, dar acest mecanism prevede arbitraj doar în cazul în care China consimte, ceea ce, inutil să spunem, este foarte puțin probabil.
A fost indicată în literatura de specialitate o bază jurisdicțională care a fost trecută cu vederea: articolul 75 din Constituția OMS. Articolul 75 prevede: „Orice întrebare sau dispută referitoare la interpretarea sau aplicarea prezentei Constituții, care nu este soluționată prin negociere sau de către Adunarea Generală, este trimisă Curții Internaționale de Justiție…”. Dar, în cazul în care Curtea interpretează articolul 75 în același mod în care a interpretat articolul 22 din CERD (Ucraina împotriva Rusiei), atunci un stat ar trebui să satisfacă doar condiția de negociere pentru a da în judecată China în fața Curții.
Întrebarea mai dificilă este aceasta: cum poate un stat să-și încadreze plângerea cu privire la comportamentul Chinei ca fiind una privind interpretarea sau aplicarea Constituției OMS? Constituția OMS nu pare să conțină obligații de fond ale dreptului internațional privind sănătatea. Mai degrabă, organismul, așa cum sugerează și numele său, este preocupat în primul rând de stabilirea unui cadru constituțional, care să se ocupe de chestiuni precum statutul de membru și structura instituțională.

Iulia Motoc este judecător
la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Lasă un răspuns