Interviul de față face parte din seria profilelor publice ale membrilor diasporei româno-americane și este tributar contextului politic – polarizant într-un an electoral, atât în Statele Unite ale Americii, cât și în Romania. Deși puțin cunoscută, implicarea civică a diasporei românești în viața publică americană are o istorie aparte. De aceea, am considerat că povestea de viață a interlocutorului meu poate aduce în discuție anumite repere legate de atitudinile diasporei față de exercițiul de afirmare civică.
Avocatul Emil Hirsch are o experiență profesională de peste patruzeci și trei ani în zona metropolitană a capitalei americane și este recunoscut în baroul districtului Columbia pe lista avocaților de vârf ai orașului. A trăit peste cincizeci și cinci de ani în Baltimore și Washington DC și a avut interacțiuni cu valuri succesive ale migrației locale. Am realizat acest interviu solicitându-i să vorbească despre experiența personală a emigrării și a integrării cu succes în SUA. A acceptat, remarcând în glumă că el vorbește „un dialect ardelenesc, care seamănă cu limba română” și care speră „să fie bine înțeles”. Limba maternă este un liant identitar puternic, dar, fără o circulație într-un spațiu public, ea devine doar un vehicul discret al nostalgiei.
Întrebat ce anume din bagajul cultural specific societății în care s-a născut a jucat un rol important în integrarea sa profesională și socială în comunitatea gazdă, Emil Hirsch mi-a povestit despre copilăria trăită la Bistrița, într-o perioadă când acel oraș avea o populație de doar douăzeci și trei de mii de locuitori. „Relațiile dintre oameni erau strânse, oamenii se cunoșteau foarte bine. Tatăl meu era în sectorul comercial, bine integrat în toate comunitățile (etnice). Cu toții îl știau, se duceau la magazinul mare de textile de pe strada principală. Era o comunitate multietnică de multe secole. În relațiile cotidiene interetnice dintre români, maghiari, sași și evrei, în anii 1950 și 1960 nu existau tulburări. Oamenii se înțelegeau. Părinții mei aveau prieteni și erau bine văzuți în toate aceste comunități.” Mama sa, originară din Gherla, primise o educație în limba română și îi plăcea să citească romane clasice în această limbă. Emil a urmat primele șapte clase în România, la școala în limba germană. Mulți dintre colegii sași au plecat din țară înaintea sa, iar o și mai mare parte a celor rămași au emigrat mai târziu, în anii 1970, în Germania. „Într-un oraș atât de divers etnic prima «cultura muncii», o etică personală a perseverenței și respectul pentru oameni care vin din comunități cu obiceiuri și limbi diferite.” Tocmai acest respect pentru bogăția oferită de diversitatea culturală din jurul său a determinat și o anumită deschidere lingvistică. Emil Hirsch vorbește fluent engleza, germana, maghiara, româna și alte limbi însușite mai târziu. În perioada emigrării a învățat limba italiană (tranzitând cu părinții, ca emigranți, Italia). Limba ebraică modernă nu a învățat-o decât târziu, odată ajuns în Israel, la începutul anilor 1970.
Limba folosită în intimitatea familiei fusese cea română, creând un bagaj emoțional ce nu se disipează pe întreg parcursul vieții și care îi determină azi sentimentul de apartenență la cultura română. O observație în acest sens, al asimilării lingvistice evreiești în România, apare și în cartea „Jurnal de București”, recent publicată de Alfred Moses, fostul ambasador al Statelor Unite în România. Rezumând impresiile primei sale vizite în 1976 în România, el deplânge nivelul de asimilare culturală al evreilor rămași: doar puțini dintre bătrânii comunității mai puteau citi sau vorbi fie in idiș, fie în ebraică, iar recitarea rugăciunilor se făcea mecanic, fără o înțelegere reală a textelor.
Părinții lui Emil plănuiau emigrarea în Statele Unite încă de pe când Emil avea 13 ani, dar obținerea pașapoartelor a fost anevoioasă. Cu mai bine de un an înaintea plecării, au insistat ca Emil să învețe limba engleză. „Găsiseră o profesoară în Bistrița, doamna Sima, o învățătoare pensionată ce vorbea perfect limba pentru că își petrecuse copilăria în Detroit, Michigan.” Era descendentă a primului val istoric al emigrării românilor în SUA, cel de la începutul secolului trecut. Acel prim val, dominat de emigranți din provinciile austro-ungare, în special din Banat și Transilvania, a creat legături umane care au conturat un orizont de mari așteptări proiectate asupra societății americane. Istoriile orale legate de acel prim val sunt bine oglindite în documentarul „Mia și drumul”, în care descendenții din zona statului Minnesota povestesc azi despre rolul românilor în industrializarea Americii și despre intenția clară a primilor emigranți de a strânge bani în State și de a se reîntoarce în țară. Părinții doamnei Sima, spune Emil Hirsch, „lucraseră acolo în fabrici de automobile, alegând apoi repatrierea în România. Ea nu își pierduse accentul de american din Midwest” și chiar l-a transferat tânărului său student. Această istorie a zecilor de mii de imigranți transilvăneni ajunși in inima industrială a Statelor Unite, în state precum Michigan, Ohio sau Illinois, a rămas o notă discretă a istoriei, umbrită de tăvălugul marilor conflagrații mondiale.
Au urmat șase luni petrecute în Italia, așteptând viza de intrare în SUA, când întreaga familie Hirsch a urmat cursuri de limba engleză. Emil era mândru că, datorită eforturilor doamnei Sima, era în clasa cea mai avansată dintre cele se organizau pentru toți migranții care se aflau la Roma în acea perioadă. În decembrie 1965 au ajuns la Baltimore, un oraș în apropierea capitalei americane, unde părinții săi au primit slujbe în fabrici de manufactură a hainelor. Aceste fabrici erau însă relicvele industrializării americane. Transformările pieței muncii aveau să ducă la transformări structurale în relațiile interetnice și inter-rasiale. „Nu după mulți ani, aceste fabrici au falimentat, manufacturarea mutându-se in Taiwan.” Ca tânăr emigrant, Emil Hirsch prinsese însă o ultimă imagine a prosperei societăți americane de la jumătatea secolului 20, în care munca asiduă asigura un nivel de echitate a șanselor și a bunăstării. „Situația economică era mult mai ușoară decât este acum”, spune Emil Hirsch, „costul traiului era relativ ieftin, chiar pentru o familie în care adulții câștigau salariul minim”.
Întrebat despre depășirea obstacolelor întâlnite în procesul integrării, Emil Hirsch a vorbit despre șansa de a avea acces la învățământul din Statele Unite. „Am avut avantajul că atunci când am sosit în SUA vorbeam, citeam și scriam deja bine în limba engleză. Programa școlară era mult mai ușoară decât cea din România.” Un obstacol mult mai dificil avea să fie relaționarea cu tinerii americani. „În Italia fusesem înconjurat de copii imigranți din România sau din celelalte țări comuniste, refugiați ca mine, dar despre colegii de școală americani nu știam nimic.” Sosit în Baltimore, nu regăsea, în mozaicul de etnicități, acel respect și acea interdependență pe care le văzuse în orașul natal. Topografia neoficială a orașului făcea ca fiecare grup etnic să trăiască în semi-izolare, în zone bine definite ale orașului. Așa cum până în prezent în Baltimore există o „mică Italie” sau o zonă predominant grecească, în trecut exista o zonă mare populată tradițional de comunitatea evreiască, unde familia Hirsch locuia în chirie. În Baltimore nu erau mulți români, cei dispersați în suburbii nu erau de vârsta lui și nu avea cu ei o interacțiune constantă. 1966-1967 avea să aducă o implozie a acestui mozaic disfuncțional și la tulburări rasiale, în urma cărora populația african-americană a fost recunoscută ca principal grup demografic. În anii 1970 se restabilise în oraș o nouă hartă, cu noi granițe informale și aceste sechele ale diviziunii sociale perpetuate sunt perceptibile, ca reverberație, până în prezent.
Atât evoluția polarizantă a societății adoptive, cât și experiența copilăriei, în perioada regimului comunist din România, au determinat opțiunea sa pentru specializare în drept. „În primul rând, proveneam dintr-o țară care era sub un regim în care nu mai exista o independență reală a justiției. Atmosfera opresivă a României în anii 1960 nu am uitat-o până în ziua de astăzi. Eram foarte conștient, copil fiind, că nu e o țară de drept, că totul era arbitrar, că regimul patronează și controlează toate aspectele vieții, inoculând percepția că oamenii nu au drepturi.” Al doilea factor care a contat în alegerea carierei a fost izbucnirea scandalului Watergate, în 1972, „în care președintele Nixon, cel mai puternic om al lumii libere, avea să fie investigat de procuratură și de autorități pentru crime săvârșite în funcția sa de președinte”. A devenit fascinat de contrastul dintre funcționarea și structura puterii în cele două lumi în care trăise. „Puteam compara ce se întâmpla aici cu experiența din România, în care ar fi fost de neconceput ca un Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu să fie realmente investigați pentru abuz de putere sau pentru crime. Decizia de a urma dreptul avea la bază această încredere că, în pofida oricăror lacune care se pot atribui Statelor Unite, aici actul justiției are reguli clare, impersonale, și nu este un show public dirijat politic.”
Odată devenit membru al baroului, în 1976, a ajuns să cunoască mai mulți refugiați politici fugiți din țară și să descopere existența unui flux constant de români care ajungeau în zona capitalei americane, dar care optau să rămână rezervați, suspicioși, reticenți în a-și afirma identitatea culturală. „Între 1977 și 1982 am cunoscut mulți azilanți politici și am avut privilegiul să reprezint unele familii de români în audierile de cerere a azilului. Era nevoie să dovedim un singur lucru: că persoana nu se poate întoarce în România fiindcă, dacă ar fi fost forțată să o facă, ar fi fost supusă persecuției etnice, politice sau religioase. Dovada era ușor de obținut. Codul penal al României avea atunci în mod oficial pedepse aspre de închisoare pentru cei ce au «dezertat».” Emil Hirsch a tradus în limba engleză părțile codului penal care prevedeau aceste pedepse și cu aceste dovezi simple a câștigat în fiecare caz.
Ca tânăr avocat a avut ocazia nu doar să ajute mulți imigranți proaspăt ajunși din România, dar și să influențeze opinia multor americani din zona capitalei, care aveau preconcepții eronate despre România. Mulți dintre colegii săi „știau prea puțin despre regimul lui Ceaușescu, alții păreau destul de sofisticați în înțelegerea naturii regimului, dar, în majoritatea cazurilor, chiar și în rândul celor citiți și bine educați, orice discuție legată de România era umbrită de încadrarea în blocul sovietic. Inclusiv în discuții legate de figuri marcante ale culturii românești, interlocutorii gravitau inevitabil către aprecieri legate de contribuția literaturii clasice rusești sau influența baletului rusesc pe scena mondială”. România, o țară prea mică și îndepărtată de Washington, dispăruse sub „cortina de fier” nu doar ca entitate statală, dar și ca entitate culturală, fiind inexistentă în harta referințelor celor din cercurile sociale și potențial decizionale ale capitalei americane. Cei educați în studierea regiunii erau inevitabil sovietologi, specializați în limbi slave. Spre deosebire de alte mari centre urbane, unde exista o prezență sesizabilă a diasporei românești, în zona Washington DC, Emil Hirsch a simțit, de-a lungul decadelor, lipsa unei prezențe vizibile și susținute a diasporei românești. „Nu am avut senzația că ar exista o comunitate compactă, cu o prezență publică recognoscibilă. Nu știu dacă este adevărat, dar am impresia că româno-americanii din zonă sunt mai dispersați, rezervați sau mai profund asimilați în cultura americană decât în alte centre urbane, unde, poate, există o implicare comunitară și civică mai activă.”
Emil Hirsch apreciază că „de la mijlocul anilor optzeci până la căderea «cortinei de fier» au ajuns la Washington oameni ce aparțin unui alt val, mai mic, dar distinct. Majoritatea aveau profesii, ingineri, tehnicieni, oameni educați care au intrat cu ușurință în viața americană. S-au integrat rapid, găsind locuri de muncă, iar copiii lor au mers la școală. Însă au optat pentru anonimat și izolare”. Acel nou flux migrațional, restrâns, al perioadei era reprezentat de oameni cu comportamente sociale distincte, cu un apetit asociativ diminuat, cu nevoi și aspirații la reprezentare civică reprimate. Într-o societate democratică în care dialogul public și articularea intereselor personale sau de grup este primul mecanism de direcționare a resurselor, diaspora românească din acea perioadă nu pare să se fi putut structura ca o voce reprezentativă.
Emil Hirsch nu a dorit să își exprime opinia despre valul de români care a ajuns în zona metropolitană după căderea regimului comunist, nici despre valurile din ultimele trei decade. Odată ajunși legal, aceștia nu mai aveau nevoie de serviciile unui avocat, iar Emil Hirsch a avut contact cu aceștia doar ocazional, în cercuri sociale, și foarte rar în viața profesională. Consideră însă că cei ajunși după anul 2000 se constituie ca un val distinct, cu o altă mentalitate, mai puțin tributară traumelor regimului totalitar. „Am o părere subiectivă, pe care s-ar putea ca statistica să o infirme”, spune Emil Hirsch. „Senzația mea este că generația care a crescut total în perioada lui Ceaușescu este o generație substanțial diferită, până și față de cea formată în perioada lui Gheorghiu-Dej. Eu sunt o relicvă din perioada de dinaintea lui Ceaușescu și am sentimentul că regimul lui, în 24 de ani și jumătate, a distrus viața civilă, multe din structurile de sprijin informal și relațiile dintre oameni, pentru că regimul a fost atât de aspru și inuman.” Întrebat în ce fel transformările societății sub Ceaușescu s-au resimțit în relațiile sociale ale membrilor diasporei din zona capitalei, Emil Hirsch a ales să vorbească despre diminuarea gradului de respect în relațiile cotidiene. „Sentimentul este că oamenii formați înaintea experimentului totalitar se ajutau mai mult, erau mai atenți față de nevoile celuilalt, nu doar preocupați să își îndese propriile buzunare. Acești ani ai regimului Ceaușescu au dus la multă tragedie și suferință umană, dar, pe termen lung, cea mai nocivă moștenire a fost această erodare a solidarității bazate pe respect între oameni.”
Întrebat ce sfaturi ar oferi celor care iau în calcul stabilirea în Statele Unite, Emil Hirsch a revenit la importanța continuă a valorilor de bază, la acea „cultură a muncii” care conferă demnitate individului și care este uneori abandonată deoarece societatea americană vinde iluzia unor soluții rapide de îmbogățire. „Cei care au avut cel mai mare succes în societatea americană au fost cei care și-au exercitat talentul și au muncit și s-au dedicat carierei”, crede el. „Cealaltă valoare importantă este menținerea integrității și a compasului etic, chiar dacă societatea americană pare a oferi stimulente amăgitoare celor care nu sunt preocupați de respectarea drepturilor fiecăruia. Aceste valori nu trebuie pierdute pentru că pendulul show-ului politic american este în continuă mișcare. Astăzi pendulul poate fi într-o zonă periculos de negativă și incongruentă cu idealurile societății americane, dar mâine se poate schimba la fel de abrupt. Cei care sunt onești, cei care se ghidează după principiile care stau la baza experimentului american își vor păstra reputația personală, un bun ce se construiește greu, în ani, și poate fi năruit instantaneu într-un mediu temporar nociv.” Încurajarea lui Emil Hirsch este de a rămâne onești, respectând „compasul etic” personal, de a evita disimularea și compromisul oportunist. Acest sfat are la bază o înțelegere aprofundată a discrepanței dintre scena politică volatilă a elitei americane și realitatea cotidiană, a valorilor clasice ale Statelor Unite, gazdă a diversității etnice și culturale. „Poporul american este unul foarte generos. Societatea din România, înainte să treacă prin experimentul regimului lui Ceaușescu, obișnuia sa fie generoasă, oamenii se ajutau. Poporul american a menținut acel spirit generos. Cei ce fac parte din noul val al diasporei trebuie să recunoască acestă generozitate de spirit și materială pentru că, dacă o înțeleg și o cultivă, pot ajunge mult mai departe decât dacă ar fi lipsiți de această calitate.” Integrarea deplină în societatea americană nu este un proces unidirecțional, care ar implica poziționarea simplistă a noului venit ca beneficiar al unui act filantropic, de acceptare și sprijin, în schimbul mimării unei atitudini sociale conveniente. „Pentru a fi bine integrați și bine percepuți în comunitățile în care ajung trebuie să dea dovadă de acest spirit de «nurturanță»* și respect față de cei din jur, doar așa își pot dovedi valoarea pe care o aduc comunității de care caută să aparțină.”
* Nurturance – dovadă de iubire, grijă și atenție, cf. American Heritage Dictionary, 2016.