Idei și societate. Variațiuni sociale și economico-politice

Pentru perioada veche, supunem atenției un volum apărut recent la Brill, în colecția Balkan Studies Library, lucrarea lui Călin Cotoi „Inventing the Social in Romania, 1848-1914. Networks and Laboratories of Knowledge”. Călin Cotoi este profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, având un doctorat în filosofie/antropologie culturală la aceeași Universitate din București. Preocupările sale sunt relativ eclectice, cu un focus totuși în zona istoriei sociale, acolo unde se plasează și lucrarea prezentată.
Volumul cuprinde o parte introductivă, trei capitole principale și o parte finală de concluzii. După cum autorul subliniază în introducere, aici, la marginea imperiilor europene, a existat un amalgam de social-revoluționari, anarhiști, medici, statisticieni, specialiști în sănătate publică etc., o paletă de reformiști care, de la jumătatea secolului al XIX-lea până spre începutul secolului XX, au încercat să „joace” tema socială. Autorul face o introspecție tocmai în acestă zonă, încercând să ilustreze cum s-a pus problema, cum s-a tematizat, materializat acest domeniu al „socialului”, discursul despre modernizare în fond.
Tematica studiului se mișcă în jurul următoarelor mize. În primul rând este analizat momentul revoluționar de la 1848, la pachet cu eșecul acestei mișcări, deopotrivă în Moldova și Valahia. În acest fel s-a deschis perspectiva chestiunii sociale, dar și a problemei generată de influența locală și globală dată de Imperiul Țarist. Secundo, apariția în Vechiul Regat a emigranților socialisto-anarhiști ruși a condus la deschiderea unui dialog cu ideile generației de la 48, cea care se coagulase, mai târziu, în ceea ce a fost elita liberală națională. A treia linie de fugă e dată de creația serviciului public de sănătate, instituție grăbită (și) de valul de holeră din deceniul patru al secolului al XIX-lea. A patra direcție pune în discuție dialogul ideatic dintre marxiștii ortodocși și variațiunile autohtone de narodnici. În fine, o ultimă perspectivă vine din zona reprezentării științifice a socialului, social ce a fost prins în cadrul noului mecanism național-științific dezvoltat în perioada Expoziţiei Naţionale din anul 1906.
Pentru cei preocupați de istoria ideilor, istoria socială, chiar istoria economică, volumul este o sursă foarte bună de informare, analiză și reflecție. Publicarea acestuia în limba engleză îngustează plaja cititorilor și, dată fiind natura subiectului, o traducere în limba română ar fi, cred eu, necesară și binevenită.
Urcând repede cu ascensorul istoriei, ajungem în contemporaneitate, la lucrarea eclectică al lui Alex Cistelecan, „De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist” (Tact, Cluj-Napoca, 2019). Parcurgând volumul în diagonală, ai putea crede că ești la o imaginară masă rotundă unde se discută asiduu anumite variațiuni de socialism, cu Plehanov, Axelrod, Zasulici, Martov, Potresov, chiar Lenin însuși în rol de amfitrioni. Totuși, ca să scăpăm de angoase, Cistelecan ne avertizează că nu, noi (românii) nu traversăm vreun anumit context revoluționar, mai mult, la început (p. 6) și la sfârșit (p. 375), ne spune că, hélas, el, autorul, nu e nici noul Lenin, dar nici vreun soi de Lukács local.
Spun volum eclectic pentru că Alex Cistelecan adună aici texte mai vechi și mai noi, abordări critice în zona largă a socialului îndeobște social-democrat. Sunt luați la bani mărunți literații (Vasile Ernu), politologii (Mungiu-Pippidi, Vladimir Pasti), politologii conservatori (Daniel Barbu), specialiștii din zona economiei politice (Cornel Ban) sau chiar economiști precum Liviu Voinea etc.
În mare, repudiind jargonul academezei științifice (este pusă aici la colț Raluca Abăseacă, pasămite ea făcând „carieră”, de fapt supraviețuiește, repetând anumite platitudini despre stânga românească în diverse reviste cu ștaif, i.e. cele peer-reviwed), cu indicele Hirsch văzut ca noul Mesia al pieței libere academice, Alex Cistelecan trudește mult să combată ceea ce el radiografiază ca fiind noua obsesie postcomunistă: „ideile sau ideologia sunt cele care fac istoria și determină realitatea” (p. 375). Nu, ideile, inclusiv cele economice, nu schimbă lumea, și nici realitatea, așa (ne) spune Cistelecan, iar, în cazul sociologiei, un exemplu, „separarea fenomenelor sociale de baza lor economică” a condus la „o dezeconomizare a sociologiei care a fost simultan și o dezistoricizare a ei” (p. 51, citatele sunt din Lukács, „The Destruction of Reason”). Importante sunt materialismul istoric, mai bine zis „lipsa unei viziuni propriu-zis materialiste sau istorice” (p. 420) și avangarda revoluționară ce poartă materialismul istoric în lume. Mai pe scurt, ideile ce umblă prin România post-1989 sunt de-marxizate, apelul la materialismul istoric, „experiența practică a maselor care muncesc, suferă, luptă și fac istoria, chiar atunci când i se supun” (Louis Althusser), fiind sărac și instabil (p. 8), iar de aici lipsa înțelegerii ambelor sensuri din teoria marxistă, respectiv (i) transformarea materiei prime în „procesul muncii” și transformarea de sine în „procesul revoluționar” (vezi Marx în „Teze asupra lui Feuerbach”).
Nici nu a mai contat că în acest registru Alex Cistelecan crede că nici volumul său nu e unul mai breaz (p. 8), stilul sarcastic-incisiv al autorului a stârnit focul dezbaterii și scriiturii. Așa ne-am îmbogățit cu textul encomiastic-exuberant al lui Dan Chiță, „Castalia stângii” („…este o carte de studii critice atât de bună încât orice comentariu rău despre ea este binevenit, confirmându-i calitățile.”), un altul de dezamăgire, cel al lui Vasile Ernu, plus două texte critic-argumentate, unul al Veronicăi Lazăr, celălalt scris de Cornel Ban. Stârnit repede de vântul apariției volumului, focul dezbaterii s-a potolit la fel de repede cum s-a și ațâțat, semn că nu doar materialismul istoric lipsește din peisajul autohton, dar și pasiunea polemicii e firav desenată pe tabloul intelectual domestic. Deși căzut în uitare la doar un an de la apariția lui, volumul merită și trebuie citit, fie și doar pentru că acesta surpinde în cadrele lui sinuoasa mișcare din ceea ce e îndeobște cunoscut drept câmpul stângii de la noi în perioada post-1989.

Lasă un răspuns