Idei și societate. One World Romania sau alteritățile eclectice ale documentarului

În intervalul 21-30 august 2020 s-a desfășurat la București cea de-a 13-a ediție a Festivalului Internațional de Film Documentar și Drepturile Omului, One World Romania. Astfel, prin intermediul filmelor, a tuturor evenimentelor organizate, de la dezbateri, concerte etc., s-au prezentat, după cum organizatorii declară, „realități actuale din toate colțurile lumii”, o libertate a mentalităților ce încearcă nu să antagonizeze, ci să înțeleagă alteritatea, diversitatea culturală. Toate spectacolele s-au desfășurat în aer liber, proiectându-se nu mai puțin de 67 de filme grupate pe zece secțiuni.
Am văzut mai multe filme, câteva reținându-mi atenția. „Strada Deșertului nr. 143” (regia Hassen Ferhani) este un film despre magazinul-cafenea al unei femei solitare, Malika, o femeie ce trăiește stoic în vastitatea deșertului, raportându-se mereu la Dumnezeul ei, unul ce o protejează și o liniștește. „Heimat e un spațiu în timp” (regia Thomas Heise) e un film dureros de frumos, cu imagini și cadre copleșitoare. Cu cerul mereu plumburiu, apăsător și lăptos, cu trenurile de marfă ce tot pleacă și vin, filmul se raportează la evoluția identității naționale din Germania secolului trecut. E ca o saga de familie, un fel de „Sibiriadă” a ideii de patrie. „Prezent. Perfect” în regia lui Shengze Zhu ne vorbește despre lumea streaming-urilor, a celor ce se filmează încontinuu realizându-și propriile spectacole (showroom-uri). Este o evadare din cotidian, o lume a prieteniilor virtuale. Cotidianul alienant generat de munca mecanică, lipsuri sau chiar unele problemele medicale pe care le au unii dintre cei ce fac streaming converg către această lume a online-ului ce sparge rutina zilnică a protagoniștilor. În fine, „Funeralii de stat”, filmul regizorului ucrainean Sergei Loznitsa, este un montaj de imagini de la funeraliile lui Stalin din martie 1953. Filmul se vrea citit în notă critică, dar, de fapt, spectatorii sunt puși față în față cu emoțiile, spaimele și neliniștea stârnite în popor de moartea liderului sovietic. Scenele de final, odată cu punerea lui Stalin în mormânt și încremenirea timpului pentru câteva minute în tot spațiul sovietic (doar tunurile de mare calibru zdruncinau liniștea și nemișcarea) sunt răvășitoare. În imaginile de arhivă montate apar și membrii delegației române, de la Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu până la Gheorghe Apostol, Mihail Sadoveanu și Miron Constantinescu.
Insist asupra unui documentar mai vechi, „Cetățeanul Gyuri”, filmul din 1978 lui Pál Schiffer, unul din cei mai cunoscuți documentariști ai secolului XX. Filmul se „joacă” în jurul țăranului de etnie romă ce încearcă
să-și găsească un loc de muncă sub soarele Budapestei. Într-o colonie de romi, undeva în județul Zala, la granița cu Slovenia și Croația de acum, Iugoslavia de atunci, cu case de chirpici, drumuri desfundate și o sărăcie generalizată, trăia Gyuri, un tânăr inteligent, preocupat de problemele comunității lui, dornic să scape din această stare de etern provizorat și lipsuri materiale. Făcut în plin comunism, filmul devoalează, pe de o parte, stereotipiile localnicilor vizavi de comunitatea romă, care își câștiga existența lucrând la o fermă agricolă (un singur țăran, mai vârstnic, vorbește de faptul că romii sunt în permanență escrocați), pe de altă parte, indică și anumite aspecte ce țin de dinamica economică și socială din Ungaria socialistă. Astfel, observăm elementele sistemului medical incluziv (scrisorile medicale îi invită și pe romii cu probleme să-și trateze afecțiunile), dar și o anumită preocupare a cadrelor comuniste vizavi de situația cetățenilor marginalizați.
Plecarea la Budapesta, în căutarea unui loc de muncă, este o încercare dificilă pentru Gyuri. Împreună cu alți doi tineri romi, niște copii practic, neștiutori de carte și complet debusolați, ajung în capitală, dar această Mecca maghiară ce li se așterne în față nu le poate oferi altceva decât munci dure și prost plătite. Spre exemplu, la o fabrică de cărămidă unde se angajează, Gyuri este avertizat: fără hrană suficientă, iar cu banii câștigați acolo nu se putea vorbi de o alimentație corectă, nu vei rezista fizic. Ceea ce s-a și întâmplat, suplimentar, acesta fiind declarat și inapt medical pentru o astfel de muncă extenuantă. Tinerii ce l-au însoțit în periplul budapestan, după câteva zile petrecute în capitală, s-au întors imediat în zona universului lor cognoscibil.
Însigurat, lipsit de prieteni, Gyuri oscilează. Să stea la Budapesta, să lupte pe mai departe, să se întoarcă acasă? Pentru a ieși la liman, pentru a depăși starea de incertitudine, e nevoie de eforturi deosebite. De altfel, un amic rom pe care-l cunoaște la o terasă, și cu care întreține o minimă relație de prietenie, ușor entuziasmat de micile lui victorii punctuale, îi explică cum și-a croit micul făgaș. Munca cotidiană, de la 8 la 16, era dublată de orele de la seral, alte felurite perfecționări și, apoi, târziu în noapte, orele dedicate învățatului în vederea absolvirii studiilor necesare pentru munci ceva mai calificate. O viață dificilă… La avarie, zbaterile și zbuciumul lui Gyuri sunt muncile tuturor celor precari, a celor ce trăiesc în comunități sărace și izolate. Este un film despre om, despre umanitate, despre inegalitățile de lângă noi, istoric structurate și consolidate. Este un documentar sensibil, în stilul filmelor neorealismului italian, un manifest care ne spune simplu și clar că oamenii de lângă noi sunt oameni și, ce surpriză!, au și ei propriile vise, speranțe și își caută un loc sub soarele modernității postbelice. Iar înainte de stereotipii, noi toți trebuie să judecăm contextul. Dar asta înseamnă deja să ne debarasăm de propriul individualism și egoism.

Lasă un răspuns