Idealuri, interese, (dez)echilibre politice și fuga elitelor

Nu există politică fără idealuri. În același timp, nu există politică fără interese. Din capacitatea elitei unei țări de a defini corect idealurile și a armoniza interesele poate rezulta progresul. În lipsa acestui proces complicat de calibrare a năzuințelor a milioane de cetățeni, în acord cu interesele națiunii pe care ei o formează, rezultă dezechilibrele politice. Ce vedem acum în multe țări ale lumii, respectiv radicalizarea discursului public intern și extern, proteste, scandaluri, conflicte interne sângeroase, poluare accelerată, exploatarea resurselor naturale fără discernământ, sărăcie extremă, bogăție extremă etc., nu reprezintă nimic altceva decât incapacitatea elitelor – nu numai a politicienilor – de a defini corect idealurile și interesele țării respective.

Globalizarea – inevitabilă într-o lume accelerată de tehnologie – a complicat și mai mult ecuația. Ceea ce au făcut liderii lumii, după 1945, odată cu fondarea sistemului Națiunilor Unite, a fost să recunoască faptul că omenirea se confruntă cu amenințări globale (război, privarea de libertăți și de drepturi fundamentale, foamete, boli, poluare, pierderea patrimoniului cultural etc.), care necesită abordări globale. Dar, chiar și la acest nivel, incapacitatea de a ține în echilibru raportul dintre idealuri (o lume fără conflicte armate, cu o populație sănătoasă și educată, care să trăiască liber pe o planetă verde, nepoluată) și interesele particulare ale unor state (acumularea de resurse și de putere, cu orice mijloace) a făcut ca tabloul lumii să nu arate cu mult diferit de ceea ce aveam înainte de instaurarea actualului sistem global multilateral, a cărui fundație este reprezentată de ONU, cu agențiile sale specializate. Mulți dau vina pe modelul de guvernanță globală, când de fapt problema rezidă în incapacitatea unor state membre de a respecta angajamentele făcute.
Educația, știința și accesul liber la informații ar trebui să ne ajute să definim mai bine idealurile, să identificăm pericolele, să știm ce vrem și să dorim să colaborăm mai eficient unii cu alții, pe fiecare palier în parte, de la nivel local, până la cel multilateral/global. Faptele infirmă această afirmație în suficient de multe cazuri. Studiile sociologilor – cam de peste tot din lume – ne spun că acest secol poate fi ușor definit ca secolul individualismului, iar politicienii par să aibă un deficit cronic de idei și vocabular, deoarece folosesc cu predilecție un singur cuvânt în discursurile lor politice – „FIRST” – asociat cu numele țării lor („America First!”; „UK First!”; „Brazilia First!”; „Italia First!”; „Ungaria First!” etc.).
Evident, acestea nu sunt semnele unei lumi responsabile, iar ingredientele conflictului, pe scară largă, sunt deja prezente în ADN-ul social, devenit global cu ajutorul canalelor de comunicare în masă, așa cum bine sublinia filosoful de origine canadiană Marshall McLuhan, în celebra sa teorie privind rolul media în definirea comportamentului social, dezvoltată în urmă cu 60 de ani.
Din acest punct, revenirea la normalitate – definesc aici „normalitatea” ca procesul prin care actorii sociali, politici, economici, academici, culturali conlucrează pentru a găsi soluții sustenabile la provocările statale/globale – nu poate fi făcută decât de elitele fiecărei societăți și ale fiecărui domeniu în parte.
Dar ce este o „elită”?
Iar întrebarea pe care o pun nu are legătură cu incapacitatea de a consulta un dicționar sau de a urmări dinamica acestui concept, de la Platon și Socrate, la Gabriel Tarde, Vilfredo Pareto sau John Dewey, ci cu deturnarea semnificației unor termeni, prin abuzarea lor, respectiv prin utilizarea greșită, în mod deliberat sau nu, pe un interval lung de timp, de către un număr din ce în ce mai mare de oameni, fără să existe reacții din partea societății academice de corectare a acestei greșeli. Astfel, dacă în urmă cu mai multe decenii „elită” însemna, în primul rând, „ce este mai bun”, acum, ca urmare a unui proces gradual de deformare semantică, determinat – și în acest caz – de comunicarea de masă, „elită” a ajuns să însemne, în primul rând, „ce este mai vizibil” sau, și mai grav, „ce este mai zgomotos”.
Așa a apărut un nou produs, un nou actor social, – un fel de „fake-elite” sau „elite confecționate/kitsch” –, fără să existe garanția calității procesului de fabricație, produs pe care-l găsim în toate domeniile și peste tot în lume.
Pentru că tot suntem în pandemie, să începem cu medicina. Cu ani în urmă, era o chestiune de bun simț elementar ca directorul de spital să fie unul dintre cei mai buni medici, recunoscut ca atare de colegi, dar și de către pacienți. Acum, „managerii” de spital, unii dintre ei fără studii medicale, dar specialiști în pompe funebre, au devenit, pe baza unei simple nominalizări politice, membri ai „elitei medicale”.
Domeniul academic, nici el nu a rămas neafectat. Pe vremuri, a fi profesor universitar era una dintre cele mai apreciate și respectate meserii. Nimeni nu-și punea problema că ai fi putut să ajungi în această poziție prin fraudă (plagiat, de exemplu), sau folosind proptele politice. De asemenea, nimeni nu ar fi conceput ca un academic să trădeze adevărul științific pentru a-și satisface interesele personale (economice, politice etc.). Cât despre conducerea universităților sau institutelor de cercetare, era o lege sacră ca această poziție să fie acordată, în urma unei abordări colegiale, celui mai bun coleg academic dintre academici. Azi, atât în România, dar și la nivel european/mondial (a se vedea, de exemplu, recenta situație de la Colegiul European de la Bruges), avem rectori care, academic, se califică la nivel de student masterand (fără doctorat, fără lucrări științifice, fără titluri academice), dar care, cu toate acestea, pe baza unui sprijin politic bine articulat și prin vicierea procedurilor legale, conduc universități.
Domeniul academic – prin lipsa reacției elitelor – a ajuns să se confrunte și cu un alt fenomen: adevărul științific „decretat” politic. Am văzut acest lucru, din păcate, în SUA, în Rusia, în Ungaria sau în România, pe subiecte legate de sănătate publică – Covid-19 – sau pe teme legate de programa școlară, care au determinat rescrierea manualelor de biologie sau de istorie, pe problematica evoluționismului științific, a rolului și semnificației religiei în dinamica socială, a rolului și drepturilor minorităților, pentru a da numai câteva exemple de teme care au fost „clarificate” politic și nu științific.
În cultură sau în media, lucrurile nu diferă prea mult. Atât cultura, cât și presa profesionistă au ajuns să fie dependente de standarde administrative, financiare și juridice, care inhibă libera exprimare, de teama reorganizărilor și restructurărilor finalizate cu concedieri. În aceste condiții, „scena” este transferată nu la persoanele cele mai talentate, ci la cele mai „eficiente”, care, încet, încet, prin expunere mediatică prelungită, devin „repere sociale”.
Lista este mai lungă și poate continua cu diplomații non-diplomați, economiștii non-economiști și analiștii polivalenți, care exprimă opinii „pertinente” pe orice temă. Până și în domeniul aviației am ajuns să avem implantați „specialiști la sol” în orice, mai puțin în aviație.
Nu în ultimul rând, avem și categoria „elitelor politice”. Cu ani în urmă, regula succesului în politică era seriozitatea dublată de o pregătire temeinică. Azi, dacă ne uităm la anumiți lideri ai lumii, tragem concluzia că regula de bază a devenit neseriozitatea dublată de o superficialitate cronică. Așa s-a ajuns la BREXIT, așa s-a ajuns la explozia unor conflicte etnice și religioase considerate închise, la negarea evidențelor științifice, ca de exemplu încălzirea globală sau gravitatea pandemiei determinate de Covid-19, așa s-a ajuns la punerea sub semnul întrebării a diferitelor forme de colaborare statale, pentru a trata urgențele omenirii.
Dacă facem o analiză atentă a parcursului „elitelor surogat”, vom constata că acestea au ajuns să conducă lumea mult mai simplu decât ne-am fi imaginat: nu în urma unor confruntări cu „elitele veritabile”, sub umbrela regulilor democratice, ci prin simplul abandon al celor care au fost pregătiți să servească interesul public. Elitele s-au retras din lupta politică, considerând-o prea murdară pentru conștiința lor curată. S-au lăsat conduși în universități de „administratori” pentru că un intelectual nu se ocupă cu subiecte birocratice – Umberto Eco ar fi avut o altă părere, el considerând că adevăratul om de știință este cel care stă tot timpul în mijlocul oamenilor și nu ascuns în bibliotecă. S-au lăsat conduși de non-medici în spitale pentru că medicii s-au amăgit că în acest fel vor petrece mai mult timp cu pacienții, în sala de operație sau în cabinetele de tratament. Iar lista cedărilor este lungă.
De fapt, toți profesioniștii, toți cei care și-au dedicat tinerețea și viața unui domeniu sau altul, dar care au ales confortul profesional în locul bătăliei democratice pentru valorile profesiei, au încercat să găsească o scuză pentru fuga lor, iar acum se uită îngroziți la lumea care a răsărit în absența lor: idealurile și interesele societăților de ieri au fost înlocuite cu ego-ul supradimensionat al „noilor elite”. Binele comun a devenit o anexă, iar simpla enunțare publică, o blasfemie.
Dar să revenim la clasici, care, de multe ori, au știut să surprindă problemele sociale mai bine decât o facem noi astăzi. Astfel, Platon spunea în Republica: „Cât timp filosofii nu vor fi regi în cetate […], nu vor cunoaşte zăbavă […] nici relele din cetate, nici, m-aș teme, cele ale rasei umane”.
Dacă adaptăm zicerile lui Platon la provocările de azi și traducem cuvântul „filosof” cu „cel care cunoaște”, „cel căruia îi pasă”, „cel care pune întrebări și caută răspunsuri”, „cel care se pricepe”, adică ELITELE, atunci vom înțelege că lumea de mâine va fi la fel sau chiar mai rea dacă societățile nu vor reveni la standarde etice și morale, dacă nu vor compensa individualismul cu dedicația pentru binele public, dacă nu vor da credit profesionalismului și evidențelor științifice, dacă nu vor înlocui populismele cu politicile sociale.
Iar toate acestea nu se vor realiza în absența elitelor, care nu trebuie să aștepte să fie invitate să exercite puterea, din postura de „regi”, ci trebuie să intre în arena politică, să-și asume menirea confruntării democratice și câștigării susținerii populare, pentru idealurile și interesele societății.

 

Remus Pricopie este politolog.
Este rector al SNSPA și a fost
ministru al educației în perioada 2012-2014.

Lasă un răspuns