Grand Strategy sau Angoasele raționalității alegerilor grele pentru țară

Atunci când o persoană devine interesată de problematica securității naționale, ajunge foarte repede să descopere ideea de strategie. O noțiune abstractă la început, aparent prea permisivă ca semnificație și scop, dar care capătă reprezentare concretă atunci când este încorporată în titulatura strategiei de securitate națională. Strategia presupune capacitate de viziune și putere de decizie.

Să ai o strategie înseamnă să privești dincolo de prezent și să te ridici deasupra detaliilor. Pare evident că o decizie strategică trebuie să însemne ceva mai mult decât o decizie obișnuită. Cu atât mai mult în domeniul securității naționale. Grandoarea obiectivelor și semnificația existențială a rezultatelor așteptate de la o strategie de securitate națională fac decizia de securitate națională mai importantă decât oricare alta. Pe cale de consecință și strategii din domeniul securității naționale devin mai importanți decât alții. În fapt, deciziile de securitate națională le influențează pe toate celelalte. Economia, mediul, sănătatea, educația, infrastructura unei țări urmează drumul descris de politica de securitate națională. Dezvoltarea și bunăstarea națiunii se construiesc pe o politică de securitate națională solidă. Această mutualitate a conferit în ultimele decenii esență afirmației că securitatea națională nu mai înseamnă doar lipsa amenințărilor majore la adresa valorilor naționale, ci se referă mai degrabă la bunăstare. Acel nivel de bunăstare spre care aspiră orice societate și care conferă sens tuturor eforturilor comune ale unei națiuni puternice.
După finalul Războiului Rece, o pleiadă de noi școli de gândire din studiile de securitate au adăugat noi înțelesuri la semnificațiile tradiționale ale securității naționale. Conceptul s-a extins continuu pentru a ajunge să înglobeze cam toate formele și contextele de existență și manifestare ale individului, societății și statului, ca părți autonome și ca holism. Însă, așa cum se întâmplă în orice domeniu, inflația creează și inconsistențe conceptuale sau anomalii practice. În cazul securității naționale, coliziunile paradigmatice trec dincolo de cadrul tradițional al tensiunilor dintre clasic și modern, pentru a intra în spațiul simbolic al anxietăților induse de securitatea văzută ca posibilitate de emancipare a individului într-o lume a reperelor carteziene ale regulilor sociale și instituțional-statale. De altfel, Gestalt-ul securității naționale este profund impregnat de interpretările multiple ale securității părților sale constitutive, iar potrivirea pieselor în imaginea de ansamblu presupune, de multe ori, recursul la forța argumentelor și crearea de tensiuni remanente.
În pofida unor astfel de coliziuni, cele două perspective fundamentale asupra securității naționale nu se exclud. Dimpotrivă, ele sunt reciproc dependente. Securitatea națională este cu atât mai robustă cu cât bunăstările individului și națiunii sunt mai ridicate. Și invers. Este un adevăr acceptat atât de realiștii, cât și de liberaliștii de toate stirpele. Primii consideră că securitatea națională este rezultatul acumulării continue de putere, mai ales militară, iar pentru a se întâmpla acest lucru este necesară atingerea unui nivel corespunzător de bunăstare. Ceilalți pornesc de la premisa că un nivel ridicat de bunăstare diminuează semnificativ apetitul pentru violență, însă dezvoltarea nu poate fi obținută în absența securității.
La o primă privire, s-ar putea crede că cele două viziuni se pot întâlni undeva la jumătatea drumului, astfel încât lucrurile să se așeze pe un făgaș de un firesc acceptabil pentru ambele tabere. Cu toate acestea, găsirea unui nivel funcțional de echilibru între acumularea de putere și crearea de bunăstare este un demers extrem de anevoios. Pentru că securitatea națională costă și bugetele de securitate națională grevează semnificativ bugetele celorlalte domenii economico-sociale. Exact acele domenii care conferă măsura indicatorilor bunăstării și competitivității naționale. Prin urmare, se conturează întrebarea critică pentru strategii națiunii: în ce trebuie investit mai întâi? În educație și sănătate, pentru că în absența unei națiuni educate și sănătoase orice discuție despre potențialul de realizare a „capabilităților de apărare” devine lipsită de sens? Sau în apărare și securitate, pentru că, într-o țară nesigură, educația și sănătatea devin imposibil de asigurat? Profunzimea angoasei alegerii răspunsului rațional provine și din faptul că dilema cauzalității nu conferă confortul imitației, ci solicită soluții adaptate fiecărei națiuni. Fără pretenția exhaustivității, cheia soluției pentru această dilemă este conferită, în mare parte, de matricea culturală și de tiparul comportamental al națiunii.
Până la urmă, modelul de securitate națională se reduce la asumare. O decizie „asumată” presupune raționalitate. Cu cât impactul prezumat al deciziei este mai mare, cu atât alegerile sunt mai grele. Cele mai grele decizii sunt cele care privesc națiunea în ansamblul ei. Astfel de asumări fac apel la rațiune și creează angoase profunde celor care poartă responsabilitatea securității și apărării țării. Pentru a putea fi înțeleasă și urmată, viziunea strategică a aleșilor națiunii trebuie înscrisă în „marea strategie” a securității naționale. Cartea „sfântă” a securității naționale. Cel puțin așa o consideră toți cei care poartă pe umerii lor frumoasa povară a sacrificiului pentru țară.
Orice tratat de studii de securitate începe cu o poveste legată de originea grecească a cuvântului „strategie” și de rolul liderilor militari în cadrul comunităților antice. De cele mai multe ori, această poveste împrumutată din știința relațiilor internaționale a fost suficientă în epistemologia securității pentru ca „strategul” și „strategia” să devină, în mod pragmatic, cărămizile esențiale ale construcției de securitate a unei comunități. Prin urmare, strategia de securitate nu este doar o carte a națiunii. Strategia reprezintă un fenomen, un model de gândire, un tipar comportamental, un țel, un plan și o asumare, modelate de o pleiadă de alegeri raționale care trebuie să evite obsesiile și binele falacios pentru a menține cursul națiunii printre nenumăratele obstacole ale lumii.
Atunci când se pune problema menținerii cursului „normal” și „lin” pentru țară, lucrurile devin mai mult decât complicate. O asemenea miză coagulează sentimente puternice, emoție în stare pură, declanșează tensiuni politice uriașe, activează forțe sociale ample și conturează incredibile nevoi de resurse. În pofida tuturor eforturilor pentru esențializare semantică, adjectivele pur și simplu nu pot fi evitate în descrierea contextelor și scopurilor înalte ale securității naționale. Iar cel mai important scop dintre toate este „supraviețuirea națiunii”, cu atât mai mult dacă acceptăm că trăim din nou într-o lume hobbesiană, în care pericolele sunt peste tot, iar intențiile bune, atâtea câte există, trebuie adeseori privite cu suspiciune.
De aceea, textele „marilor strategii” de securitate națională sunt pline de emfaza credinței că lumea este un loc periculos în care trebuie să învățăm în permanență cum să evoluăm și a percepției omniprezenței amenințărilor majore la adresa existenței noastre. Cu toate acestea, raționalitatea este cea care trebuie să guverneze acele decizii grele ale strategilor națiunii. Aceștia sunt obligați să trăiască cu angoasa alegerii „răului cel mai mic” din setul de scenarii de securitate scrise adesea cu nuanțe de gri. Pentru că, în esență, securitatea are sens doar în prezența „răului”. Răul în fața căruia națiunea trebuie protejată prin orice mijloace. Scopul securității devine astfel profund abstract. Această simbolistică, de multe ori, îi conduce pe strategi către adoptarea de modele reducționiste de securitate națională construite în jurul valorilor naționale fundamentale deduse din centralitatea reperelor constitutive ale statalității.
De multe, ori adversitățile acestei lumi se pot transforma în violență. Acel tip de violență motivată politic care activează instinctele de supraviețuire, alimentează temerile și sfârșește prin etalarea agresivă a puterii în toate formele sale. Dilema esențială a strategilor de securitate națională este dacă în fața unei amenințări vădit disproporționate supraviețuirea națiunii mai trebuie apărată „cu orice preț”. Aceștia sunt expuși angoasei raționalității de a decide dacă securitatea națiunii este mai importantă chiar decât existența națiunii în sine, ceea ce poate face ca, în final, dispariția să fie preferabilă supunerii. Spaima care ar fi făcut posibilă apăsarea butonului atomic de oricare dintre părți în timpul Războiului Rece, nu ca opțiune teoretică de descurajare așa cum ne explică teoria statu-quoului nuclear, ci ca imperativ ipotetic, în sens kantian. Perspectiva luptei împotriva puterii superioare înseamnă alegerea grea între demnitate și sacrificiu pe de o parte, respectiv pragmatism și renunțare pe de alta. Cu toate acestea, raționalitatea unei asemenea alegeri nu decurge doar din ecuațiile matematice ale raportului de forțe, ci și din capacitatea celui mic de a adopta o strategie inteligentă pentru ca victoria să devină posibilă, câteodată chiar la un preț rezonabil. Iraționalul aparent al provocării celui mare începe astfel să acumuleze puncte procentuale în estimarea șansei de succes. Când posibilitatea devine suficientă – oare ce o însemna aceasta pentru securitatea națională? – pentru o decizie ce părea anterior nefirească, improbabilul devine probabil și capătă nuanțe de raționalitate. Dacă acum începeți să credeți în posibilitatea depășirii angoasei fatalității în fața puterii disproporționate, trebuie să știți că problemele apar atunci când adversarul este și el cel puțin la fel de iscusit, sau să spunem „abil”, în utilizarea uriașelor sale „capacități”.
Deci ce este de făcut? Care ar fi decizia firească, etică, rațională? Într-un final rămân doar angoasele raționalității alegerilor grele pentru țară.

Niculae Iancu este specialist în domeniul
securităţii naţionale, cu experienţă în domeniul
cercetării ştiinţifice militare și de intelligence.

Lasă un răspuns