Franța la puterea Macron

FRANȚA LA PUTEREA MACRON: ÎNTRE GRANDOARE ȘI HYBRIS

Toamna anului 2019 se apropia de sfârșit, iar vocea (vocile!?) Europei pe marile teme strategice, interne și mai ales geopolitice, erau mai stinse ca niciodată. La Londra, în chinurile Brexit-ului, se pregăteau alegeri parlamentare care să tranșeze odată soarta Regatului în Uniunea Europeană. La Berlin, cu o scenă politică măcinată de frământări interne, evenimentele din afara granițelor Germaniei erau privite cu pasivitate și detașare, contemplându-se deja epoca post-Merkel. La Bruxelles domnea un soi de paralizie instituțională tipică, dar parcă mai accentuată decât de obicei, tranziției către o nouă Comisie. Nici la Paris nu era liniște, în contextul unor mișcări de stradă care se manifestau de mai bine de un an și care, ca intensitate, aminteau de mai ’68. Totuși, undeva în Palatul Élysée, președintele Franței și echipa sa au socotit că era o necesitate strategică sau pur și simplu momentul oportun ca Emmanuel Macron să ia în mână hățurile destinului Europei și al europenilor.

Interviul din The Economist a fost cadrul ales pentru ca Macron să își expună ideile cu privire la evoluțiile strategice și dinamica de putere la nivel european și mondial. Era de fapt o iterație, pentru cei care l-au urmărit atent pe Macron, a unei așa-zise ”viziuni macroniene” asupra lumii care a prins contur încă din campania electorală ce i-a adus mandatul prezidențial și s-a consolidat pe parcursul acestuia. Cu toate acestea, opiniile (mai degrabă verdictele) sale au agitat mediile politico-diplomatice și, deopotrivă, cercurile academice și analitice: ”autonomia strategică” europeană, decesul NATO (”moartea cerebrală”, în cuvintele lui Macron, este un proces ireversibil), ”regândirea” relației cu Rusia în sensul unei apropieri prin ”dialog strategic”. Prin stilul ieșit din tiparul uzanțelor și jargonului diplomatic, dar pe seama căruia președintele Franței și-a construit cariera politică, prin conținutul provocator, direct, cu sintagme care prind repede, interviul a stârnit controverse, dar a și invitat la reflecție. Chiar dacă răspunsurile la interviu s-au plasat pe o plajă întinsă, de la susținere fără echivoc la respingere categorică, dezbaterea cu privire la rolul și rostul Uniunii Europene în lume (căci de fapt aceasta a fost tema principală) a căpătat un alt suflu.

Stabilind sintetic câteva elemente circumstanțiale (cine, unde, când, cum), rămân de cercetat încă două: ce mesaj a transmis și de ce și l-a asumat Macron? Pentru explorarea acestora, modalitatea aleasă în textul de față este o contextualizare care încearcă să surprindă elemente ce țin de sfera culturii strategice. Aceasta va permite sublinierea unor elemente de continuitate și ruptură în comportamentul Franței în lume, a unor contradicții și ambiguități care derivă, pe de o parte, din felul în care francezii se identifică pe scena internațională și, pe de alta, din disonanța între această imagine subiectivă și realitatea obiectivă.

Premisa de plecare, împrumutând din limbajul algebric, este că diplomația, cultura, economia și forțele armate ale Franței constituie baza puterii naționale al cărei exponent este președintele. În a Cincea Republică, având cele mai largi prerogative din perioada republicană a acestei țări, toți președinții Franței s-au străduit, cu mai mult sau mai puțin succes, după propriile capacități și concepții, în funcție de contextul intern și internațional, să amplifice și să proiecteze puterea țării. Au devenit astfel factori de multiplicare pentru puterea Franței și de catalizare pentru urmărirea intereselor naționale.

Pe scurt, cultura strategică se referă la totalitatea valorilor, simbolurilor, memoriilor, convingerilor șamd. care conturează percepția și preferințele unui actor în materie de politică externă și de securitate. Acționează ca un soi de creuzet în care se formează imaginea propriei comunități, societăți, națiuni etc. la nivelul mentalului colectiv al membrilor săi (mase și elite), influențând astfel deciziile și acțiunile ulterioare ale actorului în cauză. Ambiguitatea acestui ultim concept, dată nu doar de multitudinea definițiilor din literatura de specialitate (care converg și diverg deopotrivă) ci și de dificultatea de a-l identifica și măsura, nu îi știrbește totuși pertinența ca sursă explicativă pentru comportamentul unui actor pe scena internațională.

Două tradiții dominante au fuzionat în amalgamul culturii strategice franceze, cea imperială și cea revoluționară, producând paradoxul ”națiunii mărețe” (La Grande Nation). Franța adoptă simultan conduita unei puteri intervenționiste și suveraniste, respectiv a unui promotor al drepturilor omului și unui campion al multilateralismului. Din această contradicție a izvorât un comportament puțin predictibil, cu multe volte, dar care s-a menținut pe linia roșie reprezentată de asumarea unor discursuri, politici, acțiuni conforme cu grandoarea (auto)percepută a Franței.

Încă de când și-a anunțat candidatura pentru președinția Franței, Macron s-a prezentat cu alura unui om providențial care transformă, chiar revoluționează, politica, economia, societatea în Franța. Evocarea președintelui ”jupiterian”, asumată de însuși Macron, este o trimitere la puterea absolută, dar consensuală, a unui zeu între zei care convinge pentru a conduce. În contextul vidului de autoritate și reprezentare din sânul Uniunii, s-a erijat în aceeași poziție și la nivel european. Nu este nici primul și probabil nici ultimul lider francez care o face, chiar dacă retorica și acțiunea au fost altele. Încă de la începuturile instaurării ordinii postbelice vest-europene, ulterior extinsă și către estul continentului, Parisul a fost un altfel de membru în interiorul principalelor construcții instituționale care au marcat această ordine: UE și NATO.

La finele celui de-al doilea război mondial, Franța, conștientă de propria slăbiciune în fața unei potențiale reemergențe a Germaniei și de amenințarea reală reprezentată de URSS, a căutat un sistem de alianțe prin care să își asigure protecția. A semnat un pact defensiv cu Marea Britanie (Dunkerque, 1947), extins apoi și cu țările Benelux (Bruxelles, 1948), constituind Organizația de Apărare a Uniunii Occidentale (WUDO) care avea să se constituie drept punct de plecare atât pentru, mai târziu, dimensiunea de apărare a Uniunii Europene, cât și pentru, imediat, Alianța Nord-Atlantică. Faptul că NATO (Washington, 1949) a preluat sarcina WUDO (necesitatea sprijinului american fiind evidentă) nu a împiedicat Parisul să lanseze periodic proiecte de coagulare a apărării europene. Fără a detalia aspecte ce țin de situația și politicile interne sau de conjunctura internațională, s-a conturat astfel un promotor și contributor asiduu, în plan continental, în favoarea unei construcții politico-militare pan-europene, în spiritul a ceea ce francezii numesc l’Europe puissance. În schimb, în interiorul NATO, Franța a urmat o traiectorie sinuoasă, alternând perioadele de apropiere cu cele de contestare față de euroatlantism, mânată mai ales de propria percepție cu privire la o așa-zisă subordonare față de anglo-americani.

Astfel, în 1950, Parisul lansează Planul Pleven (autorat de Jean Monnet, fondatorul proiectului unionist european), care promova formarea unei armate supranaționale pan-europene. Modificat, în 1952, sub titulatura unei Comunități Europene de Apărare (Franța, Italia, Germania și Benelux), tratatul avea să fie respins chiar de parlamentul francez (1954), care nu l-a ratificat, în principal din rațiuni suveraniste ce nu puteau imagina scenarii în care propriile forțe armate să se afle sub comandă străină. Drept compromis, WUDO devine Uniunea Europei Occidentale (UEO) și este lăsată în adormire până către mijlocul anilor ’80, când este reanimată. În 1961, Franța propune Planul Fouchet, ca alternativă la Comunitățile Europene (al căror caracter supranațional provoca temeri la Paris), care urmărea unificarea Europei, pe un tipar interguvernamental, cu politici externe și de apărare comună. Și această tentativă a eșuat, statele vest-europene neraliindu-se la proiect de teama dublării construcției comunitare deja existente. De menționat ar mai fi susținerea Franței pentru un mecanism de cooperare politică europeană (CPE), propus de belgianul Davignon (1970), care instituia un cadru de consultare și coordonare între membrii comunitari pe probleme de politică externă. Acesta avea să fie precursorul Politicii Externe și de Securitate comună (PESC), ca pilon al viitoarei Uniuni, stabilit prin Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992 și ratificat în 1993) care a reanimat totodată și UEO. În anii ’90, Franța reia ofensiva politico-diplomatică pentru proiectul de apărare europeană, de data aceasta găsind înțelegere și susținere (inclusiv din partea NATO prin Identitatea de Securitate și Apărare – 1996). Eforturile sale sunt încununate de succes în 1998 când, la Saint-Malo, președintele Chirac perfectează ralierea britanicilor la apărarea pan-europeană, desăvârșind geneza a ceea ce astăzi este Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), ca braț armat a PESC.

În paralel cu negocierile privind Tratatul de la Bruxelles (1948), britanicii au demarat tratative cu americanii și canadienii pentru formarea Alianței, fără ca Parisul să fie invitat sau informat. Totuși, francezii au trecut peste ofensă și au îmbrățișat proiectul, găzduind sediul general al NATO, Comandamentul SHAPE și alte structuri aliate, precum și zeci de mii de militari americani. Avea să crească însă neîncrederea cauzată de ”relația specială” anglo-americană și, mai ales, de percepția că NATO echivalează cu subordonarea Franței față de SUA și Marea Britanie. A fost, fără doar și poate, unul din motivele pentru care Franța s-a opus în două rânduri accederii britanicilor în comunitatea europeană. În viziunea Parisului, proiectul trebuia să rămână european și nealterat de intruziuni americane prin intermediul ”calului troian” reprezentat de Londra. În curând, dezamăgirea față de Washington capătă o din ce în ce mai mare vigoare, chiar reflexe antiamericane, alimentată și de evenimente precum Criza Suezului sau de susținerea procesului de decolonizare de către americani (de care Franța, încă o putere colonială, era direct afectată). Venirea lui Charles de Gaulle la Palatul Elysée, a cărui viziune imagina o Franță independentă și suverană în l’Europe puissance (la cârma căreia să se situeze alături de Germania federală), avea să lase o amprentă puternică în conduita ulterioară a Franței. Treptat, începând cu 1959, începe procesul de autonomizare al Franței față de NATO, desăvârșit în 1966 prin retragerea din structurile militare integrate ale Alianței și, implicit, dislocarea trupelor aliate de pe teritoriul francez. Sub de Gaulle sunt consolidate viziunea și politica ”grandorii”: dezvoltarea unei force de frappe independente, adică un set de capabilități nucleare de disuadare aflate sub comandă națională; asumarea unor poziții politice de asemenea independente, de multe ori chiar contradictorii față de Washington (apropierea de URSS și ”o Europă unită de la Atlantic la Urali”, recunoașterea R.P. Chineze și stabilirea de relații diplomatice cu Beijingul); plasarea construcției europene în afara influenței americane.

Retragerea din 1966 nu a echivalat cu ieșirea din NATO ci, mai degrabă, cu asumarea unei poziții flexibile a Franței ca stat membru, Parisul dorind să aibă garanția că propriile forțe armate nu vor fi plasate sub comandă străină în nicio eventualitate și că se situează în afara oricăror influențe anglo-americane (via NATO) asupra politicilor naționale de afaceri externe și de securitate. De altfel, chiar în mandatul lui de Gaulle, Franța încheie acorduri secrete (Ailleret-Lemnitzer, 1967) prin care sunt detaliate condițiile participării armatei franceze, sub comandă națională, la operațiunile aliate în cazul unei agresiuni sovietice. Genul acesta de tratative continuă să consolideze cooperarea militară dintre Franța și restul statelor membre sub succesorii lui de Gaulle – Pompidou (Valentin-Ferber, 1974) și d’Estaing (Méry-Haig, 1977), dar fără a știrbi principiile gaulliste privind suveranitatea totală a Franței în afacerile externe și domeniul militar, precum și vizând pan-europenismul, ”Europa europeană”, ca o a treia cale, în afara ordinii bipolare. Aceeași atitudine ambivalentă față de Alianță, de susținere, dar cu păstrarea libertății de acțiune, a fost preferată și de Mitterand și Chirac. Primul s-a raliat aliaților în ”criza eurorachetelor”, respingând în schimb Inițiativa Strategică de Apărare a lui Reagan, iar cel de-al doilea a susținut tratative pentru reintegrarea militară a Franței în NATO, condamnând însă vehement intervenția americană din Irak (2003), dar ambii au promovat ”Europa europeană”, ferită de amestecul american. De abia în mandatul lui Sarkozy, poate cel mai atlantist președinte francez, Parisul a decis să se reîntoarcă integral în structurile aliate (2009). Chiar dacă, simultan, a fost susținut proiectul apărării europene, aceasta poate fi considerată o voltă față de politica predecesorilor săi… sau poate Franța a considerat, în sfârșit, că prin intermediul Alianței își poate asigura mai bine propria securitate. O explicație pentru această pendulare permanentă între SUA, NATO și Europa apărării poate fi regăsită atât în registru rațional, anume prioritizarea intereselor de securitate, în sensul în care cele naționale le sunt preeminente celor colective, cât și în zona abstractă, subiectivă a culturii strategice: Franța este ”la Grande Nation” liberă să acționeze singură, dar de preferat în cooperare cu alți parteneri sau aliați, în urmărirea intereselor naționale, oricum în afara interferențelor superputerilor (în perioada Războiului Rece) sau a hiperputerii SUA (după 1990).

Revenind în prezent, la deja faimosul interviu al lui Macron, sunt lesne de observat elementele de continuitate forjate în creuzetul culturii strategice franceze. Sigur, apar și idei care pot părea că sunt în afara filonului de bază al acesteia, dar acestea țin mai degrabă de stil și conjunctură decât de substanță. În schimb apar aceleasi ambiguități și contradicții aparente. Deși a fost catalogat de mai multe voci ca fiind neo-gaullist, viziunea lui Macron de a susține o mai mare autonomie strategică a Europei, îndeosebi prin consolidarea dimensiunii de apărare, și de a critica evoluția NATO pare să fie inspirată de temerile unei dezangajări a americanilor pe Bătrânul Continent. De Gaulle era îngrijorat, din contră, de o prea mare influență a acestora în afacerile securitare europene, dar trebuie subliniat că și el, ca și succesori ai săi precum Mitterand, imagina un scenariu al retragerii americane din Europa. L’Europe puissance capătă, în imaginarul macronian, conturul unui actor capabil să să își asigure militar propria securitate și să ”joace” pe scena internațională. Este o Europă care poate uza deopotrivă de forța dreptului și de dreptul forței, de toate categoriile de putere (hard, soft, smart) pentru a-și urmări interesele de securitate și prosperitate.

Diagnoza președintelui Macron cu privire la fragilitatea securității continentale pleacă de la multiplele riscuri de securitate generate de amenințarea Rusiei în est și de focarele de instabilitate din sud și sud-est. În același timp, coșmarul european, nu doar francez, al dezangajării americane pare să prindă contur, cel puțin în vestul continentului. Americanii au devenit mult mai critici față de Europa și nu par să mai fie dispuși să își asume necondiționat ”umbrela de securitate” acordată aliaților săi de la est de Atlantic. Evoluția aceasta a început din era Obama, nu doar cu celebra ”pivotare” către Pacific ci chiar cu o critică, mai politicoasă într-adevăr, a atitudinii europenilor față de NATO (extinderea rolului Alianței, cheltuielile pentru apărare etc.). Trump s-a exprimat și mai răspicat cu privire la perimarea NATO și a pus sub semnul îndoielii sprijinul american în cazul agresării unui stat membru. Gates, secretar al apărării în administrațiile ambilor președinți menționați, avertiza și el cu privire la ”demilitarizarea” Europei. Secretarul de stat Pompeo vorbea și el despre riscul ca NATO să devină perimat, dar îl condiționa de o atitudine care presupune așteptări și garanții de securitate fără ca acestea să fie dublate de alocări suficiente de resurse. Mai ales în ultimii ani, discursurile, deciziile și acțiunile de la Washington nu au făcut decât să sporească îngrijorarea și neîncrederea europenilor, cu atât mai mult în cazul Franței. Pe de altă parte, dacă Macron pune punctul pe ”i” cu diagnosticul său, în schimb este posibil să își rateze ținta prin modul în care o face. Discursul său, care dintr-o anumită perspectivă este á la Trump, brutal de sincer, poate fi contraproductiv. În plus, într-un moment în care Casa Albă pare dezinteresată față de Europa, nu cumva genul acesta de mesaj agravează dispoziția americană?

Nevoia de claritate reiese și din chestiunea finanțării apărării și securității pentru o Europă a europenilor. În condițiile în care cam jumătate din bugetele europenilor alocate domeniului apărării sunt cheltuite pentru salarii și pensii, cât i-ar costa să se apere singuri, fără SUA? Aceasta întrebare vine și în contextul în care, de ani de zile, majoritatea europenilor (inclusiv Franța) nu reușesc să atingă ținta de 2% alocată pentru apărare. După Brexit, aproape jumătate din bugetul Alianței va fi suportat de țări care nu sunt membre ale UE, iar din 2021 a fost anunțată o scădere a sumelor cu care contribuie SUA până la un nivel similar cu al Germaniei. Dacă sunt calculate sumele alocate pentru apărare de către fiecare stat membru, adică un fel de bugetare indirectă de care beneficiază Alianța, atunci cifrele sunt de-a dreptul teribile: mai bine de 3 sferturi! Macron reclamă simț strategic, dar proiectul său de autonomie pare utopic sau mai degrabă distopic. Are însă dreptate când ridică problema unor decizii care trebuie luate în sânul Europei, mai devreme decât mai târziu. Paradoxal însă, pentru a deveni mai puternică, inclusiv din punct de vedere militar, Europa are nevoie de mai multă integrare politică. Într-un final, o Europă solidă din punct de vedere militar ar căpăta și mai multe pârghii pentru a influența și trata cu Casa Albă, pentru a creea interdependență și a nu mai fi văzută ca o povară la Washington (securitate europeană asigurată cu bani și militari americani).

În privința Uniunii, viziunea macroniană este una a ”cercurilor concentrice”, cu mai multe niveluri de integrare și decizie. Cum să raliezi membrii UE la un atare proiect, mai ales cei care, în propriile estimări, s-ar situa către periferia noii construcții? Mai mult, Macron accentuează ideea de suveranitate, de independență decizională a statelor membre, dar cum se împacă aceasta cu nevoia de armată și politici comună (nu colective)? Genul acesta de mesaje riscă să ducă la blamarea Franței pentru același timp de comportament pe care Parisul îl impută Americii: deficit de consultare cu aliații și partenerii (sau alți membri, în cazul UE: de exemplu, formarea noii Comisii Europene sau demantelarea sistemului Spitzenkandidat în cazul Parlamentului European), eventual tratamentul condescendent aplicat unora dintre aceștia (cu cine s-a consultat Macron când a refuzat integrarea macedonenilor în condițiile aceștia au trecut printr-un proces dureror de schimbare a numelui țării tocmai pentru că era o condiție pentru accedere în UE?), utilizarea instituțiilor și organizațiilor internaționale ca vehicul de promovare a propriilor interese (și doar când acestea corespund).

Nici relaționarea cu ceilalți membri ai ”triumviratului” apărării europene nu este tocmai echitabilă. Macron a criticat constant Berlinul pentru lipsa deschiderii față de reforme economice în plan intern și comunitar, exploatând un model economic ce le-a adus beneficii, dar care nu mai este viabil. Pe de altă parte, caută sprijinul german în proiectul Uniunii Apărării. Pe această relație, problema este că Franța țintește global și geopolitic, iar Germania gândește strict regional și mai degrabă economic. De altfel, răspunsul Berlinului la interviul lui Macron a fost că își dorește mai multă responsabilitate din partea Parisului. Este drept că și Merkel, în 2019, a avertizat cu privire la sfârșitul erei în care europenii se pot baza în totalitate pe terți pentru asigurarea propriei securități, dar totuși este greu de crezut că, în concepția germanilor, securitatea europeană nu mai este profund legată de Alianță. Venind dintr-un bazin cultural diferit, Macron pare șocat că germanii (și alți europeni) încearcă să convingă SUA să rămână angajată în Europa în loc să se pregătească pentru eventualitatea în care sunt singuri, adică să își dorească autonomie. Faptul că aceștia, din contră, joacă pe cartea americană în alte dosare (cum ar fi China) și tind să își sporească dependența față de Washington este de neînțeles pentru francezi. În aceeași notă, Macron curtează Marea Britanie în privința apărării, deoarece este singurul stat european de același calibru militar cu Franța, dar o torturează pe linia Brexit, anunțându-și preferința pentru o despărțire ”hard”, dorindu-și probabil să dea un exemplu pentru alți ”eretici” care ar denunța și contesta proiectul european.

În privința Rusiei, iarăși apar discordanțe. Într-un pasaj în care parcă amestecă psihanaliza freudiană cu analiza strategică, Macron presupune logică și raționalitate din partea Moscovei și reclamă nevoia deschiderii dialogului cu aceasta. Având în vedere că punctul de pornire pentru întreaga viziune macroniană este lipsa de coordonare și consultare a SUA cu aliații și atitudinea condescendentă a Washingtonului, este cât se poate de legitimă întrebarea: când a manifestat Rusia deschidere și a tratat echitabil cu europenii? Poate în cazul marilor capitale, dar aceasta nu înseamnă decât că ceilalți europeni sunt lăsați (iar) într-un alt ”cerc concentric”. Similar, Macron și-a exprimat frustrarea (cumva pe bună dreptate) că Trump și-a abandonat aliații kurzi în Siria, fără măcar să îi anunțe pe europeni, dar Rusia unde se situează, în teren, față de milițiile kurde?

Este drept că toate acele sintagme care au ocupat titlurile publicațiilor sunt temperate, la o lectură atentă. Macron face critica NATO, dar nu îi neagă utilitatea operațională sau eficiența militară. Chiar dacă pune sub semnul întrebării Articolul V, o face tocmai ca urmare a discursurilor lui Trump. Propune o apropiere de Rusia, dar una pragmatică, ferită de naivitatea ”appeasement”-ului interbelic (despre care Macron deja avertizase cu o altă ocazie). Mai mult, și articularea ultimelor proiecte lansate pentru apărarea europeană (EII, CEECs, EDF etc.) o plasează în complementaritate cu NATO, este drept însă cu posibilitatea ca aceasta să poate evolua singură. La urma urmei, nu trebuie uitat că, între toți candidații cu șanse în ultima campanie prezidențială din Franța (cei care au obținut în jur de 20% în primul tur: Le Pen, Fillon, Mélenchon), Macron a fost o adiere de proaspăt în mijlocul unor discursuri toxice pentru mulți europeni, îmbibate de euroscepticism, rusofilie și antiamericanism. De aceea s-au legat și atâtea speranțe de cel care a ieșit învingător.

Înainte de concluzii, examinarea culturii strategice franceze trebuie juxtapusă realității obiective. Franța este, fără doar și poate, o mare putere. În contextul Brexitului, este principala forță militară continentală, singura cu capabilități nucleare, cu cea mai bună capacitate de proiecție și cu cel mai larg spectru de angajare. De altfel, Franța este cotată constant între primele 5-6 forțe armate ale lumii. În cadrul NATO, este unul dintre cei mai importanți contributori cu trupe la misiuni și exerciții și al treilea membru ca nivel de bugetare acordată Alianței. De asemenea, este a doua economie de pe continent, între primele 7-8 din lume, și și-a revenit după criză, înregistrând în ultimii ani creșteri de 1,5-2%. Din punct de vedere diplomatic, Franța este activă în toate organizațiile internaționale relevante, asumându-și medierea unor probleme dificile (vezi dosarul ucrainean sau cel iranian), și este singurul stat european membru permanent cu drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. Cultural, deși francofonia este în recul, Franța este încă un actor cu greutate, mai ales în fostele sale colonii. Franța are așadar toate atuurile pentru a se implica în jocurile de putere de la nivel mondial. Problema Parisului o reprezintă însă faptul că nu mai este (și nici nu prea poate deveni, cifrele neajutând-o din punct de vedere militar și economic) una dintre cele mai mari puteri. Deși țintește, grație vocației emanate din cultura sa strategică, foarte sus, nu se poate baza pe resursele proprii pentru a juca la nivelul pe care și-l dorește. Problema liderilor Franței a fost una de gestionare a declinului, început după războiul franco-prusac din 1870-1871, accentuat după Marele Război și continuat după cea de-a doua conflagrație mondială. Franța nu a mai revenit niciodată la același statut de putere prim rang după pierderile catastrofale înregistrate în aceste conflicte. Ambițiile sale de grandoare nu mai pot fi împlinite exclusiv prin resursele proprii, de aici poate și viziunea Parisului pentru l’Europe puissance. În condițiile Brexitului și al dezinteresului Berlinului față de veleitățile geopolitice ale Uniunii, preluarea stindardului UE este, pentru francezi și Macron, nu doar o misiune istorică ci și o oportunitate strategică. Niciun alt președinte de la Elysée nu a impulsionat de o așa manieră, la nivel discursiv și în plan concret, proiectul apărării pan-europene.

Tragedia Franței, dacă poate fi numită așa, ține așadar și de acomodarea culturii strategice la poziția Franței pe eșichierul global, adică de corelarea ambițiilor cu resursele de care dispune, dar și de modalitatea în care Macron alege să coopteze alte state membre UE și/sau NATO la proiectul său. Având în vedere stilul său oratoric, substanța mesajelor sale, dar și moștenirea pe care o are de la predecesorii săi, inclusiv sau mai ales în memoria și în percepția actuală a celorlalți europeni, nu este o misiune tocmai ușoară. Comentariile post-interviu nu au întârziat să apară: de la comunicate și declarații venite de la vârful cancelariilor de stat, trecând prin analize minuțioase ale unor experți reputați în paginile unor publicații serioase și până la replici în rețelele sociale ale unor bloggeri cu un dram de expertiză. Multitudinea și varietatea reacțiilor arată că interviul a avut efectul (probabil) scontat de Macron și echipa sa. Semnalul de alarmă în privința NATO și strigătul de luptă pentru UE au fost lansate, dar răspunsurile s-au lăsat așteptate. Dacă Franța nu ține cont de sensibilitățile celorlalți, dacă nu încearcă să își negocieze proiectele ci să le impună, dacă nu își ajustează propriile evaluări strategice în funcție de ale celorlalți, atunci riscă să se lovească de aceeași atitudine pe care a adoptat-o ea însăși față de anglo-americani atunci când a reclamat același tip de tratament din partea acestora.

Lasă un răspuns