Film. Despre TIFF în termeni de conținut

În reflectarea unei ediții valoroase a festivalului coordonat de Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov, presa a preferat să meargă pe linia facilă a știrilor cu impact mediatic, în detrimentul unui conținut care merita o prezentare exhaustivă, pe cât posibil analitică.
Glisând între soluția aplatizantă a desfășurării exclusiv online și perspectiva optimistă a proiecțiilor în sală, TIFF a trebuit să se plieze fluctuațiilor legislative, ajungând în cele din urmă să se țină în aer liber, în perioada 31 iulie – 9 august. Auspiciile meteo extrem de favorabile au transformat această ediție de plein air într-o reușită în cadrul frame-ului dat, respectiv cu un număr mai mic de proiecții (maximum două în fiecare noapte, per locație) și cu lipsa quasi-generală a invitaților străini, a căror participare a fost îngreunată de protocoalele internaționale anti-Covid, și ele destul de variabile. Ca atare, s-a încercat să se dea juriului principal o alură multietnică, dar în fapt el a fost spre 100% românesc: regizoarea Adina Pintilie, producătoarea Ada Solomon, actorul clujean András Hatházi, dramaturgul târgmureșean Csaba Székely și scriitorul irlandez Philip O Ceallaigh, stabilit de mulți ani la București. Dintre cele 12 filme prezente în competiție, aceștia au decis să acorde Marele Premiu – Trofeul Transilvania producției australiene „Babyteeth: prima iubire” (regia: Shannon Murphy), prezentare convingătoare a dramei unei adolescente rebele, aflată într-un raport limită atât cu propria ei sănătate, cât și cu familia, luată pe nepregătite de aducerea în casă a iubitului-derbedeu (…cu toată surdina pusă, răzbat aici ecourile altor filme cu teenageri).
În mod firesc, un mai mare interes – inclusiv competițional – a suscitat secțiunea „Zilele filmului românesc”, în care s-au aliniat atât filme care au rulat pe ecranele românești („Colectiv”, de Alexandru Nanau, „Tipografic majuscul”, de Radu Jude, sau „Călătoria fantastică a Maronei”, de Anca Damian), ori pe ecranele internaționale („Malmkrog”, de Cristi Puiu), cât și avanpremiere, dintre care un interes aparte (soldat cu Premiul publicului) a trezit mult-amânatul „Proiecte de trecut” (după proza Anei Blandiana), devenit între timp „Și atunci, ce e libertatea?”, regizat de Andrei Zincă (inițial, realizatorul trebuia să fie Stere Gulea). Îndeobște, în luna iunie, când se desfășura uzual festivalul, publicul acestor filme era preponderent format din studenți; cum ei s-au aflat în vacanță, afluxul de spectatori la numeroase proiecții s-a diminuat, dar altele au fost (aproape de) sold-out.
Printre acestea, „Malmkrog” de Cristi Puiu deținea capul de afiș, așa încât este un nonsens afirmația – venită din partea unora – că regizorul ar fi vrut să creeze publicitate filmului prin happening-ul introductiv (care, în primele secunde, părea chiar pus în scenă). Diatriba sa la adresa obedienței s-a văzut confirmată ad-hoc prin însăși lipsa oricărei reacții adverse din partea spectatorilor (deși mulți se vor fi simțit ultragiați), iar aplauzele destul de firave pot fi privite tot așa: unii s-au autocenzurat (nu era bine să fii văzut aplaudând un discurs care cheamă la vot anti-establishment, deși recent au fost cineaști care au făcut propagandă de partid explicită), după cum alții au schițat bătăile din palme doar din politețe față de prestigiul imens al celui care a realizat „Moartea domnului Lăzărescu”. În pofida îndemnului autoincendiar al autorului, majoritatea spectatorilor au rămas până la finele celor peste trei ore de proiecție, beneficiind și de un Q&A cu câteva clou-uri care le-au scăpat colportorilor de scandaluri (de pildă, faptul că Cristi Puiu a adus, într-un moment de impas al producției, doi preoți ca să sfințească locul de filmare de la Mălâncrav-Malmkrog…). Fără a entuziasma, dar și fără a plictisi, filmul amintește de somptuozitatea lui Visconti, statuaritatea lui Resnais și încărcătura de idei a dialogurilor din peliculele lui Rohmer, pe tematica religios-elitistă a volumului „Povestire despre Antihrist”, scris de Vladimir Soloviov în 1899, care a stat și la baza mai puțin cunoscutului film „Trei exerciții de interpretare”, realizat de Cristi Puiu în anul 2012, la Toulouse.

Malmkrog


La TIFF au existat însă și forme de protest nu discursive, ci specific cinematografice, iar unul dintre acestea l-a constituit documentarul „Lemn”, rodul muncii de aproape un deceniu al regizoarelor Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst (Austria) și Ebba Sinzinger (Germania). În perioada izolării pandemice, tema tăierilor ilegale de masă lemnoasă („afacerea Schweighofer”) a fost privită ca fiind incomodă pentru putere, așa încât acest film (care analizează și fenomenul similar din Rusia și Peru) a avut acum o percutanță deosebită, mai ales în contextul proiecției de la Arkhai Sculpture Park Vlaha, populat de creațiile monumentale din fân ale sculptorului clujean Erno Bartha. Dacă pentru acest film nu s-a văzut laureată, Monica Lăzurean-Gorgan a urcat pe scenă la festivitatea de premiere ca producătoare a documentarului „Acasă – My Home”, de Radu Ciorniciuc, distins cu premiul pentru cel mai bun lungmetraj românesc. Pe un subiect adus în actualitate la TIFF de regizoarea-activistă romă Alina Șerban și ulterior, la București, prin festivalul „One World Romania”, desfășurat în august sub egida „Parastasul rasismului”, documentarul premiat îmbină pitorescul Deltei Văcărești cu observația atentă a vieții unei numeroase familii de romi, procedeu obiectiv din care decurge meditația implicită asupra binomului stabilitate-călătorie existențială. De aceeași zonă naturală se apropie, cu destulă ambiție, și Eva Pervolovici în „Delta Bucureștiului”, o altă premieră clujeană.

Lemn

Acasă – My Home


Dintre avanpremierele filmelor de ficțiune românești, ar fi de menționat mai întâi „5 minute” de Dan Chișu, o glosă personală pe marginea unui mai vechi incident homofob de la cinematograful MȚR. Având o primă prezentare la Cluj, se lasă deja așteptate de publicul din țară filmele „Și poate mai trăiesc și azi” de Tudor Cristian Jurgiu și „Început” de Răzvan Săvescu.
Dramele vecinătății cu imperiul rus au generat trei documentare reușite: „Grădina sovietică” (regia: Dragoș Turea), despre cinicele experimentele genetice bazate pe radioactivitate din RSS Moldovenească, „Siberia din oase” (regia: Leontina Vatamanu), axat pe deportarea basarabenilor (făcută cu, neîndoielnic, „trenuri ale morții”) și „Totul nu va fi bine” (coproducție româno-ucraineană, realizată de Adrian Pârvu și Helena Maksyom), care are în centru urmările accidentului nuclear de la Cernobîl, film distins cu premiul juriului FIPRESCI. De o caldă primire s-a bucurat documentarul „Profu” (regia: Alex Brendea), despre un profesor de matematică bistrițean cam slobod la vorbe și la fapte, în timp ce mai puțin observat a trecut un alt film de gen, cu valențe superioare, „Casa cu păpuși” (regia: Tudor Platon), privire impenitentă, dar și acaparantă, asupra senectuții.

Lasă un răspuns