Film. 200 de minute de filosofie rusă plus câteva considerații

Mi-am adus aminte zilele astea de Cristi Puiu văzând un titlu de știre despre Jürgen Klopp. Pentru cei care nu știu cine este Jürgen Klopp, o scurtă lămurire: herr Klopp este managerul Liverpool FC. Este celebru pentru mai multe, probabil, dar eu nefiind microbist îl știu ca pe o figură oarecare asociată cu fotbalul. Întrebat de ziariști despre ce ar trebui făcut în privința COVID, el le-a explicat în termeni fără echivoc că oamenii celebri nu ar trebui să fie întrebați sau să-și dea cu părerea despre astfel de lucruri (sănătate, politică) doar pentru că sunt celebri şi că doar cei informați şi cu pregătire specială în acest sens ar trebui să o facă.

Acum mă întreb şi eu: Dacă un om care are bila aceea neagră e în stare să vină cu bila cealaltă, albă, cum se face că regizorul român Cristi Puiu a simțit nevoia să laude insubordonarea, în contextul unei discuţii despre obligativitatea măștii, şi să recomande manifestarea insubordonării la vot? Știți desigur despre incidentul de la Cluj, așa că nu o să bat apa în piuă pe subiect. Am să mă întreb însă cu voce tare dacă, altul fiind comportamentul lui la TIFF-ul de anul ăsta, nu am fi avut şi noi un român în juriul Festivalului de Film de la Veneția (dacă filme nu se poate).
Dar mă bucur că mi-am amintit de Cristi Puiu pentru că, oricare ar fi părerea mea despre omul Puiu, regizorul şi scenaristul Puiu mă intrigă. Mă fascinează. Ce se întâmplă în filmele lui este în mod evident artă, iar asta e mai rar decât credem. Este artă pentru că bifează cele două condiţii necesare şi suficiente pentru a fi denumită astfel: i. are valoare estetică şi ii. generează un răspuns emoţional în spectator.
Ratând TIFF-ul, am ratat ocazia de a vedea „Malmkrog”, ultimul lung (sau foarte lung) metraj al regizorului român, şi am rămas cu o frustrare. Vreau să văd dacă, aşa cum bănuiesc, şi acest film satisface condițiile. Am văzut extrase din el online, şi pare profesionist filmat, cu cadre expresive şi pitorești (MDA2 – sensul 5): i. valoare estetică, check. Am citit de asemenea că „Malmkrog” e bazat pe textul autobiografic „Trei Întâlniri” al lui Soloviev. Șanse deci mari de stări emoționale nu neapărat variate, dar cu siguranţă puternice, redate prin cadre lungi şi apăsătoare, deprimante, paroxistice, cum îi șade bine unui adevărat film sovie… românesc. Da, unui film românesc. Poate d-aia nu-mi plac filmele lui Cristi Puiu. Pentru că școala română de film, al cărei exponent de seamă este domnul Puiu, e una sovietică. Şi pe lângă respingerea mea viscerală faţă de tot ce e sovietic, nu mai am nici energia emoțională să trăiesc intens angoasele şi dramele altora; le am eu pe-ale mele, mulțumesc foarte mult. Nu mai am nici răbdarea să stau în tensiune că poate aud, poate nu aud ce zic, încet şi trist, personajele în timp ce crivățul șuieră, tare şi vesel, în „prim plan”. Şi nu mai am nici fascinația morbidă a adolescentului de a afla cât de jos poate decădea spiritul uman.
Lăsând însă la o parte considerațiile de ordin personal, arta trebuie apreciată pentru ce este. Nu vă îndemn nici să vă duceți, nici să nu vă duceți, cu sau fără măsuri anti-pandemie, la cinema. Nu e locul meu să o fac (cât de simplu e, nu?). Dar vă îndemn să vedeți filmul, cu prima ocazie în care o puteți face împăcați cu voi înșivă. Poate mă înșel, dar sunt toate premisele să fie o experienţă interesantă. Dincolo de forma oprimantă, care pe mine mă descurajează, conținutul este în esenţă mai mult decât entuziasmant. În esenţă, o lungă dezbatere filosofică pe teme variind de la război (evident, nu?) la Dumnezeu, la ştiinţă şi progres, la umanitate, din nou un pic la religie şi biserică, glorios înapoi la război şi apoteotic la Dumnezeu, discuția purtată de niște aristocrați de secol XIX în vila Apafi din Mălâncrav. Cam asta este axa centrală a filmului. Dumnezeu e mort? Trebuie să fie, a spus-o Nietzsche. Ce orori ne aşteaptă dacă-l proscriem pe Dumnezeu? Se întreabă personajele, se întreba şi Ivan Karamazov, s-a întrebat şi Soloviov (pe care, incidental, se pare că a fost bazat Ivan) şi în curând avem ocazia să ne întrebăm şi noi alături de ei. Faptul că aristocrații sunt un moșier, un om politic, o contesă şi un general cu soția sa asigură o varietate de optici şi deci de păreri, alimentând astfel dezbaterea temelor oricum foarte generoase. Nu sună asta a ceva ce are potențialul să vă țină în scaune trei ore şi jumătate?

Lasă un răspuns