| Un material de Corina Taraș-Lungu |
Ca o metahibă a traiectoriei României de la începuturile democrației liberale și până în anul pandemiei, tronează educația, sistemul cu puterea cea mai mare de transformare a unei societăți și a mentalităților colective.
Finalul secolului XX a fost marcat în relațiile internaționale de termenul „soft power” – care a înlocuit mijloacele militare cu instrumente de influențare și negociere neagresive, atunci când ne referim la actorii statali și la relațiile dintre ei, dar și la actorii nestatali. În prezent, datorită dimensiunii informaționale globale, puterea culturală și diplomatică a unei țări are influențe politico-economice fără precedent. În lumea în care balanța puterii se măsoară conform unor indici meticulos ierarhizați de la Vest la Est și invers, România pare a fi prinsă într-o zbatere inconstantă cu privire la acest subiect.
Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, speranțele investite în viitorul cultural al României au fost foarte mari. Ele au culminat cu poziționarea României pe locul al 15-lea în Soft Power Index, în 2012, având atunci tendințe ascendente. În prezent, România ocupă locul 52 într-un astfel de top, suferind grav la capitole precum afaceri și comerț, cultură și patrimoniu, mass-media și comunicații, valori umane, relații internaționale ș.a.
În ceea ce privește prezervarea patrimoniului material, România nu reușește să protejeze eșantionul național; mai mult decât atât, peisajele urbane și rurale sunt greu conservate, turismul istoric este subdezvoltat, păstrarea identității și tradițiilor comunităților locale sunt discuții tabu, iar investiția în recondiționarea clădirilor, în construirea armonioasă a noilor cartiere, nu face parte din proiectele arhitecturale ale orașelor mici sau mari. Nici capitala țării nu stă mai bine la acest capitol, clădirile istorice nu sunt recondiționate, nici fațetate, monumentele, siturile arheologice, cetățile ș.a. nu sunt reabilitate.
Peste toate, se adaugă nerecunoașterea valorilor naționale materiale și incapacitatea aparatului de stat de a realiza un corp competent pentru prezervarea lor. Sunt binecunoscute, de pildă, tentativele de includere în Patrimoniul UNESCO a Ansamblului Monumental Brâncuși de la Târgu-Jiu, care sunt și astăzi definite ca „dosar în curs”. Lista indicativă a României (care include propunerile) pentru Patrimoniul UNESCO a fost realizată în 1991 și revizuită abia în 2016, când a fost inclus Peisajul Cultural Minier al Roșiei Montane. Din 2016 și până în 2020, România a adăugat acestei liste abia în luna ianuarie a acestui an încă două obiective. Nici pentru elementele incluse deja în Patrimoniul Mondial nu există, însă, garanția respectării planului de management pentru asigurarea integrității acestora. Ne amintim aici cu ușurință de exploatările forestiere din situl „Pădurile seculare și virgine de fag din Carpați” (listat de UNESCO în 2007), sesizate în 2019, sau scandalul copacilor tăiați fără repercusiuni peste Sarmizegetusa Regia în 2018, cetate inclusă în Patrimoniul UNESCO încă din 1999. În ceea ce privește promovarea figurilor naționale reprezentative în domenii de interes național precum sport, educație, cercetare etc., România se clasează slab. Sigur că peisajul cultural românesc nu este monoton, există în țara noastră sectoare independente, artistice, științifice, literare ș.a. care nu doar supraviețuiesc, dar care, circumstanțial, ridică România la nivelul țărilor competitive în aceste domenii. Aceste câștiguri nu sunt, de cele mai multe ori, rezultatele unui efort societal de identificare națională, de obținere a puterii intangibile la nivel internațional și, implicit, de integrare globală.
Ca o metahibă a traiectoriei României de la începuturile democrației liberale și până în anul pandemiei, tronează educația, sistemul cu puterea cea mai mare de transformare a unei societăți și a mentalităților colective. Rolul culturii, al transdisciplinarității, al însușirii aptitudinilor atât practice, cât și abstracte, artistice, este reiterat firav în ciclurile de educație primară, gimnazială, liceală și chiar universitară. Pandemia a scos la iveală probleme vechi din sistemul de învățământ, marcat mai ales de lipsa actualizării și tehnologizării eficiente, a metodelor și materialelor adecvate, dar și de probleme administrative grave, reflectate toate în rezultatele și achizițiile școlare ale copiilor.
Recunoscută pentru scandalurile politice recente, pentru imposibilitatea de a reduce gradul de corupție, de sărăcie, pentru imixtiunile în justiție grav criticate, pentru problemele acute de mediu pe care le ignoră, România este departe de a adera la codul moral, liberal, incluziv al țărilor occidentale și de a-și contura o imagine de țară favorabilă, care să fie atractivă pentru proprii cetățeni și pentru cei străini.
Analizând primele clasate în graficele privind soft power, putem identifica factorii principali care au contribuit la clasarea lor în locurile fruntașe. În 2019, Franța a ocupat vârful ierarhiei, fiind urmată de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Ambele state au avut scoruri foarte apropiate, ele remarcându-se prin rezultate de top în domeniul cultural și educațional. Deși tulburată de Brexit, Marea Britanie a coborât doar două locuri la capitolul economie, fiind afectată de nivelul scăzut al investițiilor directe străine, pe când Franța a înregistrat în 2019 o creștere economică, dar ar putea avea un mediu de afaceri mai „prietenos” în viitor. Cele două state au performanțe remarcabile la nivelul artelor, gastronomiei, sportului și turismului, având atât icon-uri culturale precum Muzeul Luvru, Turnul Eiffel, organizații și instituții culturale puternic angajate național și internațional, precum British Council, BBC World Service ș.a., dar și brand-uri individuale, cu tradiție, care se identifică cu statul – figuri precum David Beckham, universități precum Oxford, echipe de club precum Manchester City ș.a.
Ne propunem să analizăm în următoarele două dosare această temă a (re)definirii poziției României, ca țară potențial dezvoltată. Dosarul din acest număr va aborda problematica politicilor culturale, a implicațiilor puterii soft în sectoarele de business și economice, va analiza sectoarele cu potențial național de contribuție, ne va introduce în modul de construire a unei imaginii de brand, nu înainte de a ne invita să cugetăm cu privire la mentalul colectiv al țării noastre.
Materialul face parte din dezbaterea Soft power România. Eternul și fascinantul „dosar în curs”
Dragoș Anastasiu: „Trebuie să ținem ochii deschiși și să fim atenți la oportunități”
Pingback: Soft power România. Eternul și fascinantul „dosar în curs” – Cultura
Pingback: Radu Delicote: „O țară iubită, apreciată și respectată de locuitorii săi pleacă din prima poziție în eventualul top al unei relevanțe regionale” – Cultura