Din nou despre accent și pronunție

Copleșiți de reclame de toate felurile, de jenante și inutile repetiții – care, departe de a-și atinge scopul, îi îndepărtează pe telespectatori de produsul prezentat – , nu se poate să nu remarcăm în cadrul lor și numeroase greșeli de limbă. Multe dintre ele sunt de accent. Limba română a moștenit și accentul, ca multe alte elemente, din latinește. Ca urmare, în limba română accentul nu cade nici pe prima silabă, ca în ungurește, nici pe ultima silabă ca în franțuzește, ci pe penultima silabă. Evident, ca în orice chestiune de acest gen, sunt și multe excepții, mai ales la substantive proprii și comune, dar și la alte părți de vorbire.

Astfel, nu are niciun sens să spunem că este destul să luăm doar „câte o cápsulă pe zi”, cu accent pe „a”, adică pe prima silabă. În substantivul „capsulă”, indiferent de înțelesul său (capsulă spațială sau cosmică, fruct uscat, înveliș de organe, cilindru metalic, formă de medicament etc.), accentul cade întotdeauna pe silaba „su”, mai exact pe vocala „u”, iar pronunția este capsùlă. Tot așa, medicina alternativă ne recomandă insistent uleiul de cătină, sau alte produse ale acestei miraculoase plante. În România sunt și localități care poartă numele de Cătina. Niciodată, până de curând, nu s-a auzit și nu s-a pomenit pronunțarea numelui acestei plante altminteri decât cătínă, cu accentul pe vocala i din penultima silabă. Azi, sub influența unor semidocți în ale limbii, de la televizor, sau a unor specialiști (chimiști, medici) nefamiliarizați cu termenul, mai toată lumea spune „cătină”, cu accentul pe ă, ca în limba maghiară. Este drept că, în Transilvania, sunt ardelenisme influențate de limba maghiară, dar ele nu au ce să caute în limba literară. De aceea, este de preferat (cum arătam altădată) să nu spunem „iánuarie”, „fébruarie”, ci „ianuárie”, „februárie”. Accentul cade, de regulă, pe prima silabă, atunci când aceasta este și penultima. Uneori însă nu se întâmplă așa, încât în numele proprii Bogdan sau Ștefan, accentul cade pe vocala a din ultima silabă. Sub influența limbii franceze, de exemplu, mulți intelectuali spun „ețeterá”, cu accent pe a, în loc de „etcetera”, provenit din latinescul et caetera, cu accentul e-ul din silaba „ce”. Consoana „ț”, preluată din pronunția germană și slavă, nu are, de asemenea, ce să caute în pronunția românească. Variante incorecte sunt și „ec cetera” sau „ecetera”.
Tot în reclame, apare termenul nefericit de „fainoșag”, un ardelenism, un regionalism arhaic foarte restrâns, format din „fain” (provenit din germanul „fein”, adică „frumos”), căruia i s-a adăugat terminația maghiară „-șag”, precum în „uișag” (ziar), „găzdușag” (avere, gospodărie, casă mare), „pustușag” (pustiu, pustie, dezastru). Termenul regional de „fainoșag” are o circulație atât de restrânsă în Transilvania încât este aproape neinteligibil chiar și pentru ardeleni, pe de o parte, iar, pe de alta, nu vedem de ce ar trebui popularizat pe mijloacele de difuzare în masă din moment ce nu provine din zestrea tradițională a limbii române. De asemenea, se face prea des reclamă unor produse ale unei firme franceze sau cu nume francez, chemate „Leroy Merlin”. Pronunțarea corectă este „leroa merlen” (nu folosesc scrierea fonetică obișnuită între specialiști, pentru că nu s-ar înțelege de către publicul larg), cu un prim „e” închis, cu un al doilea „e” pronunțat ca în românește și cu un al treilea „e” nazalizat, în grupul „en”. Crainicii noștri de televiziune îl spun invariabil pe primul dintre cele două cuvinte pe franțuzește (leroa), iar pe al doilea pe românește (merlin). Este drept că nici în italiană nu se respectă pronunția originară, încât detergentul Ace nu este pronunțat „eis”, ci „ace”, cum se scrie, italiana fiind și ea o limbă fonetică. La fel, numele unei faimoase paste de dinți este pronunțat în Italia „colgate”, exact așa cum se scrie, și nu „colgheit”, cum zicem noi, românii, încercând să fim cât mai aproape de engleză. Dar a pronunța un nume franțuzește și altul, din aceeași sintagmă, românește (adică „leroa merlin”) este straniu și nepotrivit. Noi, românii, deși avem o limbă fonetică, pronunțăm numele proprii străine nu așa cum se scriu, ci ca în limba originară. Astfel, corect este să zicem „leroa merlen”, pentru numele firmei „Leroy Merlin”. La fel, este corect să zicem „coebăr” (adică la fel ca în original) și nu „chiober” (pentru faimoasa vopsea „Köber”) și „veniș”, cu „e” deschis și nu cu „e” închis (pentru produsul „Vanish”).
De multe ori, ezităm și în pronunțarea cuvântului profesor, azi deplin naturalizat în limbă, dar care este, de fapt, un neologism de origine latină, preluat de noi prin intermediul limbii franceze, în secolul al XIX-lea. În românește, avem „învățător”, moștenit din latină și „dascăl”, preluat și el ca neologism, dar mai demult, din neogreacă. În limba latină, accentul din cuvântul „profesor” cade, la nominativ singular, pe silaba care conține vocala „e” și care este penultima silabă: „profésor”. Fiind un substantiv imparisilabic de declinarea a III-a, accentul se mută mai departe, cu o silabă în urmă, încât la acuzativ singular, de exemplu, pronunția este „profesórem”. Franceza, care este o limbă etimologică, a păstrat acest accent, deși terminațiile cazurilor care urmează după nominativ singular au căzut. Astfel, cuvântul francez „professeur” are accentul pe „eu” (pronunțat „e” închis sau „oe”). În românește, deși se spune adesea, în chip franțuzit, „profesór”, forma aceasta nu sună bine deloc, fiindcă nu este în spiritul limbii noastre. Mult mai firesc este, așadar, să spunem „profésor”, cu accentul pe penultima silabă. Pe de altă parte, nu este bine ca, de dragul corectitudinii gramaticale sau al etimologiilor, să devenim tipicari și prețioși. Unii profesori de la Cluj, în anii studenției, ne cereau să pronunțăm adjectivul „antic” (din sintagma „Orientul antic”) sau „antică” (din formula „istoria antică”) cu accentul originar, din latina clasică, adică „antíc” și „antícă”, provenite din adjectivul latinesc cu trei terminații „antiquus, -a, um” (pronunțat „anticvus”). Așa se pronunță și în limbile romanice occidentale, cu accentul precum în limba latină. Numai că româna, izolată de restul latinității, are propriile evoluții. Adjectivul „antic” nu este moștenit organic în română din latina vulgară, ci preluat târziu ca neologism. Având în românește doar două silabe la masculin singular, cuvântul se supune regulii generale a termenilor de același fel și preferă accentul pe penultima silabă, care, în acest caz, este și prima. Prin urmare, zicem și noi ca Eminescu: „Nu mă-ncântați nici cu clasici,/ Nici cu stil curat și antic”, în care termenul de „antic” are accentul pe „a”.
Regulile fonetice se modifică din timp în timp după limba vie, dar nu este bine să forțăm regulile să se plieze după erorile noastre, născute din grabă, din necunoaștere ori din superficialitate.

Ioan-Aurel Pop este istoric,
președinte al Academiei Române.

Lasă un răspuns