Despre locul pe care îl ocupă creativitatea românească în imaginația lumii artistice (II)

PREMIILE DE EXCELENȚĂ

Ramona Mitrică – „Interviu cu un prieten străin”

Vreau ca acest interviu să spună o poveste despre tine, Mike Phillips. Cine ești? Cum s-a născut interesul tău pentru România? Cum se leagă aceste două lucruri?

– Partea a 2-a

Care este experiența ta cu România și arta românească și în ce fel te-a afectat? Cum ți-a influențat perspectiva de critic și de autor?

Mike Phillips: Până să ajung să vizitez România, deja îmi construisem o carieră de jurnalist peripatetic, mai ales în țările din zona Caraibiană. Călătoriile mele au început, de fapt, cu un serial documentar de televiziune, pe care l-am făcut pentru BBC, despre istoria vieții persoanelor de culoare din Marea Britanie. Unul dintre episoade m-a dus în Kenya pentru a intervieva câteva persoane care luptaseră pentru independența coloniei, depunând eforturi propagandistice la Londra și la Paris. În urma acelei experiențe am simțit lumea deschizându-se în fața mea și, gândindu-mă la acele vremuri, mi-aduc aminte cum săream dintr-un avion în altul, plin de nerăbdare, dornic să-mi umplu caietele cu note și reportofonul cu voci – Bob Marley în Jamaica, urletul valurilor spărgându-se pe o plajă din Barbados, Fidel în Cuba, stând în întuneric până la trei dimineața, ascultându-i vocea răgușită, plină de ardoare, lirică. Apoi am stat și am băut mojitos cu câțiva reporteri ruși până când s-a ridicat soarele la orizont. În acea zi am văzut români, pentru prima dată în viața mea. Frumoși, în uniformele lor roșii, fluturau din mâini și scandau la unison. 1978.

Acele amintiri sunt de neșters, dar momentele care m-au emoționat cel mai tare au fost, totuși, cele neașteptate, momente ciudate și revelatoare. În Kingston, Jamaica, în timpul unei revolte populare, eu și prietenul meu Neil, fotograf de profesie, ne-am trezit umblând printr-o zonă complet părăsită a orașului, ghidându-ne după sunetul tobelor. Pe măsură ce tobele se auzeau din ce în ce mai tare, am ieșit dintr-o stradă laterală, iar acolo, așezat în jurul unei intersecții, era un mic grup de vreo doisprezece bărbați, toți îmbrăcați în veșminte lungi, toți bătând constant în tobe. Era artistul Ras Michael, împreună cu grupul lui de muzicieni, Sons of Negus, și l-am intervievat imediat. Nu-mi amintesc ce a spus Ras Michael în interviu, dar fotografiile au fost frumoase.

Totuși, până să-l întâlnesc pe Caramitru la Praga, modul meu de a călători se schimbase integral. Nu mai eram ziaristul reporter axat pe găsirea unei povești. Acum eram pe scenă, vorbind despre lucrările mele, sau discutând cu alți scriitori despre profesia noastră. Aceasta a fost o schimbare care a avut o serie de urmări asupra modului în care am abordat ceea ce făceam. Aria mea de interes s-a mutat de la felul în care trăiau și se comportau oamenii pe care îi întâlneam, la o fascinație pentru sistemele care le modelau și le controlau comportamentul. În retrospectivă, acum știu că acceptasem până în acel moment chiar și ipoteza facilă care susține că diferitele culturi pe care le descoperisem în diverse regiuni ar fi fost cumva neaoșe, produse ale unui fel de identitate istorică tribală. Cred că toate acestea s-au schimbat în mintea mea când BBC mi-a cerut să realizez un serial TV după prima mea carte. Scrisesem Blood Rights (Dreptul sângelui), precum majoritatea primelor romane, ca o modalitate de a descrie sau de a discuta despre experiența mea de până atunci, iar identitatea mea oferea cărții o temelie stabilă pentru povestea pe care o spuneam. Scrierea unui scenariu era ceva diferit, chiar și numai pentru faptul că elementele sale vizuale solicitau imaginația într-un mod absolut diferit. Scrierea de scenarii mi-a deschis o cale nouă și utilă pentru explorarea relațiilor dintre indivizi și mediul lor social. Astfel, un element important în felul în care mi-am construit scenariul a fost prezentarea modului în care protagonistul meu era influențat de mediul său înconjurător și totodată a modului în care el, la rândul său, influența mediul. Asta era: o temelie din care se creau o multitudine de obiceiuri și reacții, pe care – ne-existând un cuvânt mai bun – lumea a denumit-o cultură.

Când spun asta sună de parcă întreaga tranziție ar fi fost relativ simplă și clară, dar n-a fost așa. În retrospectivă, vorbesc, de asemenea, despre una dintre acele perioade din viața mea când începusem să mă simt stors și epuizat, fiind, într-un fel, în căutarea unei direcții. Interesul meu crescând pentru Europa de Est mi-a oferit o nouă cale de urmat.

Am început acest interviu vorbind despre cultura anglofonă în care m-am născut și am trăit copil fiind și despre trecerea mea de la această viață, la aceea de tânăr imigrant la Londra. Pe măsură ce progresam, devenind student și parcurgând diversele stadii ale unei cariere profesionale, mă gândeam la munca vieții mele ca fiind înțelegerea și asimilarea culturii țării în care crescusem și unde acum trăiam. În mod ironic, cu toate că eram conștient de faptul că acest proces ar implica schimbări în propria persoană, măsura în care prezența mea schimba peisajul din jurul meu a venit mai degrabă ca o surpriză. În viață nu există străzi cu sens unic, dar întâlnirea mea cu România părea să ofere puțin sau nicio oportunitate pentru un schimb de experiență. O parte a problemei era faptul că țara se afla de cealaltă parte a barierelor Războiului Rece. Cunoștințele mele despre acel loc erau filtrate de frânturi de informații despre câțiva artiști – Tristan Tzara, Brâncuși – și de amintiri vagi ale unor clipuri din reportaje despre demonstrațiile stradale. Am urcat în avion așteptându-mă, pe jumătate, să găsesc ceva exact ca Praga sau Varșovia.

Uitându-mă în urmă, nu-mi amintesc prea multe despre prima mea vizită. Ceea ce-mi rămâne este un caleidoscop de imagini, dominat de giganticul monument al aviatorilor care tronează în centrul Bucureștiului. Cineva m-a întâmpinat la aeroport și m-a condus la o clădire, despre care am aflat mai târziu, că fusese unul din locurile preferate ale fiului fostului dictator. Acum era Uniter – Uniunea oamenilor de teatru din România. În interior, locul era sumbru iluminat, scoțând la iveală o opulență decrepită, strălucind cu patina suprafețelor învechite. Femeia care m-a întâmpinat la parter m-a condus apoi până sus la o cameră mare, din care jumătate părea a fi un bar cu tavan de sticlă. După ce a plecat, m-am așezat, încercând din răsputeri să-mi memorez și să-mi examinez impresiile. Auzisem deja o multitudine de aluzii și de sentimente pe jumătate exprimate despre dictatură și efectele ei, toate acestea părând să contribuie la starea mea întunecată și deprimată. Ce căutam eu aici, mă tot întrebam. Peste ceva vreme am adormit și am visat că mă urmărea un bărbat în costum negru și cu pălărie. M-am trezit tresărind și am văzut luna, mare și implacabil de strălucitoare, luminând prin tavanul de sticlă. Asta a fost prima mea noapte în București. Dimineața m-am trezit din nou, am coborât la parter și l-am văzut, spre ușurarea mea, pe Caramitru, îmbrăcat în blugi și cu o cămașă impecabil călcată și apretată, citind ziarul rezemat de mașina sa parcată. „Mergem la Sibiu,” mi-a zis.

Vorbind despre asta acum, tocmai mi-am amintit că noaptea pe care am descris-o adineaori nu a fost chiar prima mea noapte în București, dar se potrivește într-un fel ciudat că memoria mea a sărit peste trei sau patru zile petrecute acolo. Se potrivește pentru că, atunci când mă gândesc la călătoria respectivă, mintea mea se concentrează mai degrabă asupra mersului cu mașina pe drumurile de țară, lungi, tăcute, liniștite, luminate de soare, trecând pe lângă clădiri neobișnuite, pe lângă tarabele de la marginea drumului, pline-vârf cu cireșe, pe lângă culmi de munte zărindu-se albastre și gri și verzi.

Adevărul este că petrecusem câteva zile rătăcind prin oraș, intrând în conversații dificile, numai pe jumătate înțelese, cu necunoscuți. Cu câțiva ani în urmă, trecusem în Berlinul de Est la numai câteva zile după căderea Zidului și eram familiarizat cu o atmosferă obștească ce s-a schimbat treptat de-a lungul anilor scurși de atunci. O atmosferă generală ponosită, punctată de discursul grandilocvent al clădirilor și străzilor. Fețe ascunse, priviri scurte și suspecte în urma mea. Câini răi pândind. După cum am spus, totul este radical schimbat acum, dar, la sfârșitul acelor zile, am fost bucuros că plec, iar frumusețea întâlnită la țară era ca un asalt asupra simțurilor. Nu știam unde mă aflam, dar nu mai conta.

Această afirmație sună de parcă aș fi fost confuz cu privire la locul în care mă aflam, dar, desigur, nu era cazul. Eram deja obișnuit cu sentimentul de a fi un observator străin, care se uita din afară în viața altor oameni, încercând să-și dea seama cine și ce erau. Acesta era un obicei pe care îl dobândisem mai înainte – atunci când ajunsesem pentru prima dată în Anglia – și care mi-a fost confirmat de experiențele mele ulterioare.

Dar, în timp ce acest aspect al relației mele cu ceea ce mă înconjura rămânea neschimbat, o parte a ecuației se schimbase. Aceasta era propria mea identitate. Nu mai eram băiatul care descinsese de pe vapor într-o ceață englezească. Până și amintirile copilăriei mele începuseră să se estompeze. Acest proces a avut urmări. De-a lungul anilor am încetat să mă consider ca un transplant, strămutat, o persoană „de prin alte alte părți”. Acum, „acasă” însemna de fapt Londra. Și totuși nu chiar. Fusesem – pe parcurs – modelat și croit de faptul că mă identificasem cu zbaterile rebeliunii coloniale, apoi de experiența proprie de a fi un „străin” transplantat și, mai apoi, de felul în care percepeam și înțelegeam noțiunea de apartenență națională din locurile pe unde călătoream. Mă consideram un „cetățean al lumii” și, într-o oarecare măsură, avânturile naționaliste mă plictiseau. Pe de altă parte începusem să fiu uimit de un aspect diferit, mai defensiv, al identității naționale din Europa de Est. Înaintând cu viteză spre Sibiu, în acel amurg, interacțiunea complexă dintre istoria și originile acelei zone a început să mă seducă.

– Sfârșitul părții a doua –

 

Lasă un răspuns