Despre locul pe care îl ocupă creativitatea românească în imaginația lumii artistice (V)

PREMIILE DE EXCELENȚĂ
Ramona Mitrică – „Interviu cu un prieten străin”
Vreau ca acest interviu să spună o poveste despre tine, Mike Phillips. Cine ești? Cum s-a născut interesul tău pentru România? Cum se leagă aceste două lucruri?
Partea a 5-a

 

Ramona Mitrică: Bine, aici ai dreptate. Ar fi interesant de explorat această întrebare despre cum putem distinge între indivizi atunci când aceste persoane de fapt se autodefinesc prin faptul că posedă o cultură colectivă. Dar, chiar dacă eu cred că este foarte relevant să înțelegem direcția în care ne îndreptăm în momentul de față, aș dori ca, pentru moment, să lăsăm la o parte această întrebare și să ne întoarcem la problematica background-ului tău cultural și cum se leagă acesta de cultura noastră. Mă gândesc la problema Capitalei Culturale Europene – după cum știi, aceasta urmează să fie Timișoara anul viitor. Ești deja la curent cu argumentele și beneficiile acestui tip de eveniment deoarece am fost implicați amândoi în acest tip de discuții când Sibiul se afla în cursa pentru titlu acum ceva ani în urmă. Dar, lăsând toate acestea la o parte, ar fi probabil adevărat să spunem că un oraș care este ales să fie Capitală Culturală Europeană aduce o dovadă în plus, o justificare (dacă mai era nevoie) a faptului că, în cadrul culturii europene, România este un stâlp de sprijin, un pilon important și cu o îndelungă istorie. În același timp, este clar că limba reprezintă un obstacol substanțial. Putem adăuga și sentimentul tău de apartenență într-un peisaj cultural din care practic toate figurile culturale non-anglofone sunt excluse. Dacă ținem cont de acest background, nu este dificil să acceptăm participarea ta într-o cultură dominată de Shakespeare sau Dickens – dar când spui că ești legat de lumea culturală a lui Mircea Eliade sau a lui Lucian Blaga, avem nevoie de câteva explicații.

Mike Phillips: Bine, când vorbesc de „a avea o legătură” cu lumea ta culturală, sintagma nu comunică exact ce vreau să spun. Cred că încercam să comunic faptul că toate culturile au ceva în comun, de fapt. Astfel, dacă înțelegi cultura care-l influențează pe un artist, va crește și puterea ta de a aprecia cadrul cultural care a produs orice alt artist. În orice caz, este nevoie să luăm aminte la modul în care culturile diferite se întrepătrund. Gândește-te la cazul destul de evident al pianistului de jazz Lucian Ban și la intrarea sa în cultura muzicii jazz. Muzica sa există în același continuum cultural ca acela al lui Thelonious Monk sau Bud Powell, fiind în același timp înrudită, în mod ușor de recunoscut, cu tradiția care a produs muzicieni foarte diferiți, cum ar fi Radu Lupu. Sau putem avea un caz complet diferit: hai să ne uităm la cultura care se hrănește din teatrul rus de marionete. Acest tip de imagistică poate fi detectat în teatrul lui Purcărete, dar și în imagistica altor regizori contemporani. Avem de-a face, în arte, cu reciclarea repetată a culturilor și a artifactelor culturale. Astfel, în opinia mea, nu există nicio întrebare care să ceară un răspuns. Ideea că o cultură poate fi o singularitate și de sine stătătoare pare a fi numai o deghizare pentru un argument politic de tip separatist.

Ramona Mitrică: Bineînțeles că sunt de acord cu acest punct, dar știi bine că nu acesta este argumentul pe care-l aduc. Am început prin a discuta despre cum putem distinge diferitele tipuri de cultură și tu mi-ai spus multe lucruri despre cum se dezvoltă și cum se adună laolaltă culturile. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebarea despre background-ul tău cultural și despre cum anume se leagă de culturile despre care vorbeam – și de ce.

Mike Phillips: Bun – interviul devine din ce în ce mai dificil. Am început prin a încerca să descriu atmosfera culturală în care am crescut, dar adevărul este că era compusă din fragmente ale unor tradiții culturale diferite. Acest lucru mi-a solicitat un răspuns creativ consistent care a depins de un mediu anume în care se întâmpla să mă aflu în momentul respectiv. Imaginează-ți: începi cu spiritele animiste de la țară – o Babă Cloanță care își dă jos pielea de pe ea pentru a se rostogoli apoi ca o minge de foc până-n zori de zi, o frumoasă femeie care are copite în loc de picioare, sau personajul numit „Moongazer” (să-i zicem Privește-n-Lună), cu fața strălucind în lumina lunii și sub ale cărui picioare poate trece o șosea. Toate aceste personaje ale imaginației copilăriei mele au coexistat și s-au confruntat cu Iisus și cu Moș Crăciun. Acum că am spus lucrurile acestea, îmi pot imagina că imediat va apărea și un idiot care să declare că „tipul ăsta e un scriitor ieșit dintr-o cultură cvasi-africană dominată de fantezii animiste și vise spiritualiste”. Probabil va construi din povestea asta un argument central pentru o teză de doctorat. Aș putea chiar să mă conving pe mine însumi că lucrurile respective sunt mai mult sau mai puțin adevărate, atunci când îmi aduc aminte de casa copilăriei mele: după-amieze lungi cu soare și copaci, sau ritmul de metronom al valurilor care se retrăgeau peste plajele nămoloase, de lângă mare, sau stolurile de papagali care întunecau cerul zorilor. Dar, de fapt, niciuna din aceste amintiri nu ne indică o singură tradiție neîntreruptă sau un înțeles de acest fel. În mod clar nu constituie o cultură în cadrul căreia ar fi fost posibil să rămâi închis, sau care să te hrănească. Dacă te gândești puțin, problema devine imediat vizibilă, deoarece următoarea mea experiență culturală a avut de-a face cu lectura romanelor thriller găsite pe masa din bucătărie a vecinului nostru, un hindus. Aceste cărți vorbeau despre Los Angeles și New York, folosind o limbă engleză care nu îmi era familiară, descriind structuri civice și credințe străine mie – Hammett, Chandler, Mickey Spillane. Punctul pe care încerc să îl evidențiez este că nu am fost conștient, în acel moment al vieții mele, de existența vreunei opreliști, în afară de timp și distanță, care să mă separe de orice altă cultură disponibilă. Ca urmare, nu cred că m-am gândit vreodată la mine însumi ca fiind limitat de o rețea de practică artistică sau alta. Dar pentru că am crescut într-o perioadă de timp care cuprinde sfârșitul perioadei colonialiste, dar și o reinterpretare a naționalismului, m-am aflat într-o luptă continuă. De exemplu, odată demult, pe la debutul carierei mele, am fost invitat să vorbesc la o întâlnire a Universității Minnesota. Pentru un motiv oarecare i-am tot dat înainte vorbind despre scriitori europeni ca Graham Greene sau Günter Grass, printre alții, descriind legăturile și asemănările lor cu scriitori africani precum Chinua Achebe sau Wole Soyinka. Nu sunt sigur la ce mă gândeam, dar era o încercare de a sumariza efectul pe care îl au marile schimbări culturale asupra unor autori. În orice caz, îmi ziceam, cel puțin doresc a le spune ceva diferit, ceva despre cât de mare și variată este lumea și culturile din ea. Acesta a fost totuși un sentiment care a durat numai câteva ore. Ceva mai târziu, seara, eram la bar și unul din membrii publicului care fusese la prezentare a venit la mine. „Te-am ascultat,” mi-a zis persoana, „și m-am lămurit: tipul ăsta nu știe cine e.” Identitatea mea (cine e), am realizat, poate fi determinată de interesele mele culturale și, la suprafața lucrurilor, nu era nimic despre mine, un autor de ficțiune de tip polițist, de culoare, venind din Caraibe, care să-mi fi legitimat interesul pentru marile tradiții ale scriiturii europene. Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că prezentarea mea a fost profund nepotrivită pentru publicul respectiv. Nu ar fi trebuit să fi fost o surpriză. În mod normal, publicurile de orice fel se așteptau de la mine la un tip de reflecție asupra rasismului, dar, de data aceasta, atenția mea zburda altundeva. Iar eu, pur și simplu, am vorbit numai despre lucruri care mă interesau pe mine. În lumina acestei înțelegeri mi-am adus aminte din nou de cât de mult influențează nevoile politice și sociale modul în care majoritatea oamenilor descifrează înțelesurile culturale.

Ramona Mitrică: Nu pot să te contrazic în niciun fel. Înțeleg punctul pe care l-ai demonstrat – nu pot decât să înțeleg că detaliile și momentele de vârf care identifică natura culturilor specifice nu sunt importante în sine, deoarece sunt numai niște borne care indică drumul spre adevăruri universale care se află în spatele oricărei manifestări a culturii. Cunosc, de asemenea, că există anume așteptări ca artiștii să se ofere ca reprezentanți voluntari ai unei culturi sau ai unui grup, până în punctul în care se transformă în niște șabloane stereotip. Dar putem spune, de asemenea, că aceasta este o consecință a unui consens internațional în care artiștii care vin din afara culturii dominante sunt văzuți, cu rara excepție a unor personaje ca Brâncuși, ca niște persoane care nu contează. În New York, la Londra sau chiar în Berlin, poți vorbi despre un romancier englez sau un poet francez și despre abordările lor generale sau modul în care înțeleg și folosesc imaginile, sau filosofia lor. Amintești mai apoi de un artist bulgar sau unul din Kazahstan și trebuie să treci în revistă un întreg background cultural care să justifice atenția acordată. Deci sunt de acord cu tine, dar tot aș dori un răspuns despre cum ai depășit aceste obstacole culturale pentru a aborda astfel de diferențe.

Mike Phillips: Trebuie să declar că nu există un răspuns real pentru această întrebare. Aș putea zice totuși că excluderea mea din cultura dominantă în care trăiam m-a încurajat să ignor obstacolele respective. Când am vizitat România prima dată, îmi doream, pur și simplu, să intru în contact cu un loc nou, diferit. Uitându-mă înapoi, am avut noroc deoarece eram interesat numai în a identifica cine erau unele persoane și cum acestea erau legate de lucruri pe care deja le cunoșteam. Rezultatul a fost că totul părea straniu în egală măsură. Sau, ca să mă exprim altcumva, am găsit o lume care părea ciudată deoarece nu îi mai cunoscusem detaliile înainte de aceasta. Pe cealaltă parte, odată ce am înțeles acele detalii, ele s-au grupat în tipare cu care mă simțeam confortabil și cu care eram familiarizat. De exemplu, prima dată când m-am așezat într-un teatru în Sibiu și am văzut o piesă de Cehov. Nu înțelegeam limba. Actorii și mișcările lor fizice îmi erau oarecum străine, dar, văzând piesa în sine, în mintea mea mă întorsesem la Londra, în timpul școlii. Pe vremea aceea, bântuiam toată ziua-bună ziua pe la un teatru numit „John Vanbrugh”, care se afla în cadrul campusului Universității Londra (London University) și unde studenții de la RADA (Academia Regală de Arte Dramatice) veneau să-și pună producțiile în scenă. Ani după aceea mi-am dat seama că am văzut un număr enorm de viitoare stele ale teatrului britanic pe vremea când erau studenți – de exemplu, Tom Courtenay, într-o obositoare versiune a lui „Faust” de Goethe. S-a întâmplat să fiu singur în sală uneori, dar îmi amintesc că acolo am văzut prima piesă de Cehov, precum și piese de alți dramaturgi populari pe atunci – Sartre, Giraudoux, Anouilh. Punctul pe care-l subliniez este că am întâlnit o intensă tradiție de tip clasic care a format baza culturii europene. Dar când m-am gândit mai bine la aceasta, era aceeași construcție culturală care, cu rădăcinile sale greco-romane, a pătruns în toate societățile din lume. Mergeam uneori în Parcul Astra din Sibiu cu directorul Festivalului de Teatru, Constantin Chiriac, pentru prânz. Eram înconjurați de monumentele societății transilvănene, supraviețuitoare ale lumii satului, reprezentând toate segmentele populației sătești. Dar noi vorbeam, mai mult sau mai puțin, la fel cum am discutat ani mai târziu când ne-am reîntâlnit la Londra sau la Liverpool sau la Edinburg sau la Freiburg.

Ramona Mitrică: Înțeleg. Ești prieten cu foarte mulți români, de ani de zile. Vorbești de o cultură de elită care este internaționalistă și europeană. Dar reprezintă numai o parte a societății și a culturii. Nu ai spus nimic despre ortodoxie, sau despre comportamentul de zi-de-zi de la țară, sau despre politică. Te-ai întâlnit cu persoane precum Klaus Iohannis pe când tocmai își făcea o reputație ca primar al Sibiului, dar nu ai menționat contextul cultural – și așa mai departe. Unii oameni vor zice că, pentru a înțelege natura culturii române, ar trebui să te preocupi și de aceste lucruri.

Mike Phillips: Bine, și aici ai dreptate, dar eu vorbesc despre punctul în care tocmai începusem să cunosc România. Da, aș dori să continuăm și să vorbesc exact despre efectele lucrurilor pe care le-ai menționat.
Sfârșitul părții a 5-a

Dr Mike Phillips OBE FRSL, FRSA
Mike Phillips a studiat la Universitatea Londra (limba engleză), la Universitatea Essex (științe politice) și la Colegiul Goldsmiths, Londra (științele educației). Între 1972 și 1983 a lucrat ca jurnalist și realizator de emisiuni pentru BBC, înainte de a deveni conferențiar în studii media la Universitatea Westminster. După o perioadă în care a fost scriitor rezident la Centrul South Bank din Londra, a fost numit curator intercultural la Muzeul Tate Britain, iar apoi a lucrat ca director artistic (Cultuurmakelaar) în Tilburg, Olanda. După aceasta, a ținut cursuri universitare la Milano și a lucrat pe post de curator independent în Belgia, Olanda, Londra, Veneția și Los Angeles, în mod special cu artistul belgian Koen Vanmechelen.
I s-a acordat titlul de Societar al fundației The Arts Foundation în 1996, pentru lucrările sale de literatură polițistă, precum și distincția OBE (Membru al Ordinului Imperiului Britanic), în 2006, pentru servicii aduse industriei de radiodifuziune. A fost numit Fiduciar al National Heritage Memorial Fund (Fondul Național Memorial pentru Patrimoniu), dar este mai cunoscut pentru romanele sale polițiste, incluzând patru romane avându-l ca erou pe jurnalistul de culoare Sam Dean: Blood Rights (Dreptul sângelui, 1989), carte adaptată de BBC pentru televiziune, The Late Candidate (Ultimul candidat, 1990), volum care a câștigat premiul Silver Dagger (Pumnalul de argint), decernat de Asociația Britanică a Scriitorilor de Romane Polițiste, Point of Darkness (La limita întunericului, 1994) și An Image to Die For (O imagine pentru care merită să mori, 1995). The Dancing Face (Fața care dansează, 1998) este un thriller a cărui acțiune este legată de o neprețuită mască din Benin. A Shadow of Myself (O umbră a mea, 2000) este despre un tânăr de culoare, regizor de film documentar, care lucrează în Praga și despre un bărbat care pretinde că ar fi fratele lui. Volumul The Name You Once Gave Me (Numele pe care mi l-ai dat cândva, 2006) a fost scris ca parte dintr-o campanie împotriva analfabetismului susținută de guvernul britanic.
Mike Phillips este și co-autorul volumelor de non-ficțiune Windrush: The Irresistible Rise of Multi-Racial Britain (Vaporul Windrush: Irezistibila ascensiune a Britaniei multi-rasiale, 1998), care acompaniază un serial de televiziune BBC despre povestea lucrătorilor imigranți caraibieni care s-au stabilit în Marea Britanie după al Doilea Război Mondial. Volumul London Crossings: A Biography of Black Britain (Intersectări în Londra: O biografie a Britaniei de culoare, 2001) prezintă o serie de eseuri interconectate, un portret al metropolei văzut din locuri foarte diverse, cum ar fi New York și Nairobi, Londra și Lodz, Washington și Varșovia. Mai recent, a scris un număr de librete pentru compoziții ale muzicianului Julian Joseph, culminând într-o versiune a poveștii Tristan și Isolda, prezentată în Covent Garden, la Opera Regală din Londra.
Împreună cu Ramona Mitrică, administrator artistic și facilitator cultural român, Phillips a lucrat în ultimele două decenii pentru a stabili firma de consultanță culturală Profusion, care organizează anual Festivalul de Film Românesc de la Londra. În timpul acestei perioade, a scris, împreună cu Stejărel Olaru, o istorie a vieții și vremurilor notoriului criminal în serie Rîmaru, cu titlul Rîmaru – Butcher of Bucharest (Rîmaru – Măcelarul Bucureștiului). În plus, în calitate de co-director, redactor literar și traducător, a lucrat asupra unei serii de cărți românești incluzând volume de George Arion și Augustin Buzura, contribuind la publicarea acestora în limba engleză. În 2019, i s-a decernat Trofeul de Excelență al Fundației Culturale Augustin Buzura, înmânat de academician profesor Dr. Jean-Jacques Askenasy, în cadrul unei ceremonii la Cercul Național Militar din București.

Lasă un răspuns