De ziua ta, Augustine,  22 septembrie 2020

Te sărbătoresc, vorbindu-ți sau, mai corect, scriindu-ți. Îmi spuneai, când trăiai, că eroii tăi trăiesc prin tine sau că tu trăiești prin ei, că tu-i descrii, sau că ei pe tine, că bucuria, înjosirea, victoria, bolirea sau izbăvirea nu-ți este clar dacă sunt ale tale sau ale lor, că Dumnezeu știe. Acum, când îți scriu, tu ești eu sau eu sunt tu, chiar că Dumnezeu știe. Cum reușeai, coleg psihiatru, ca miile de cititori ai tăi să se regăsească în Ștefan Pintea, Mihai Bogdan, Ion Cristian, Gheorghe Radu, Carol Măgureanu, Dan Toma, Iustin, Anton? După ce ne-ai părăsit, eroii tăi au continuat să fie medicamentele unui popor cu o convalescență infinit mai lungă și mai dureroasă decât boala comunistă de care a suferit peste 30 de ani.

Scriindu-ți acum, nu realizez nimic. Dacă-ți scriam când aveai 36 de ani – în 1974 –, pe când publicai „Fețele tăcerii” și stăpânul din răsărit punea un mare semn de întrebare pe viața lui Soljenițin, atunci aș fi fost mândru de mine. Dar aveam 45 de ani, nu te cunoșteam și aveam și eu belele mele, tot de tip Soljenițin, dar nu ca medic al unui popor, ci al unui singur bolnav, neurologic. Dacă trăiai mi-ai fi spus că un om este un univers întreg și ți-aș fi ripostat că un popor sunt toți bolnavii mei laolaltă, dacă am fi trăit 5000 de ani.

Augustine, mi-e dor să-mi spui că nu ai voie să mănânci mămăliguță cu brânză, dar o devorai la restaurantul Albatros din Piața Amzei. Ne-am cunoscut după epoca ceaușistă, în epoca postproletcultism, pe care ai tratat-o în editorialele tale cu un condei care semăna cu bătătorul cu care bate gospodina covoarele.

Azi, după 3 ani și 3 luni de când ne-ai lăsat în plata Domnului, îți răsfoiesc moștenirea lăsată în romanele tale, cu mândria prietenului. Și, citindu-le, am impresia că aud glasul molcom al vorbelor tale de duh, presărate cu ironii și subînțelesuri: „Prostia pe glob rămâne constantă, doar populația e în continuă creștere”.

Augustine, când viață era în tine ai străbătut vastul ei spațiu, căutând singurătatea ca punct de sprijin. Ai găsit-o, după ce ai reușit să creezi personaje cărora, prin iubire și detestare, în doze armonice, le-ai conferit existență veșnică, în timp ce tu ai murit. Ne-ai lăsat pe noi să trăim în lumea creată de tine, tu, ducându-te să ne aștepți în lumea fără de întoarcere. Nu ai mai apucat să scrii al doilea raport asupra singurătății, ar fi fost opera unui Cassian Robert orb și astfel am fi cunoscut într-adevăr singurătatea, pe care acum pandemia de azi ne face s-o înțelegem, cu frica în noi.

Aici mă despart din nou de tine, pentru timp scurt, nu înainte de a-ți reciti, câteva rânduri, de parcă le-ai fi scris astăzi: „Ticăloșirea, atacul asupra valorilor a început demult de tot, imediat după război, iar Revoluția n-a făcut decât să desăvârșească acest proces despre care nu vom înceta să vorbim. Și să ne uimim, totodată, de lipsa totală de imaginație a celor ce sunt incapabili să fie altceva în afară de slugi. Înainte de Revoluție nu exista vină mai mare decât aceea prin care îți atrăgeai acuzația de antisovietism și, mai apoi, de anticomunism. Acum, când lumina vine de la Apus, a fi antioccidental și antiamerican sunt învinuiri la fel de grave, dar, spre șansa noastră, ele nu sunt deocamdată pedepsite, în buna tradiție de după război”.

Al tău,
Jean

Lasă un răspuns