De ce Ierusalimul și Cisiordania nu vor fi o nouă Crimee

Planul de anexare al guvernului Netanyahu. Deadline: 1 iulie

Pentru prima oară de la semnarea Acordurilor de la Oslo care stabileau dreptul la existență a două state, Israel și Palestina, în teritoriile palestiniene, întregul proces de pace din Orientul Mijlociu este pus sub semnul întrebării de decizia anunțată de noul guvern Netanyahu de a anexa pana la 30% din Cisiordania / Valea Iordanului, practic de a transforma actualele așezări israeliene, considerate ilegale de comunitatea internațională, în zone sub suveranitate israeliană. Pe baza unui plan de pace american dezvoltat de administrația Trump (vezi harta)i, Benjamin Netanyahu își propune anexarea unei bune părți a teritoriilor palestiniene ocupate, aproximativ 30% în versiunea maximală, incluzând Valea Iordanului, ceea ce va bulversa practic toate acordurile care au stat la baza procesului de pace israeliano-palestinian. Deși guvernul israelian a anunțat că această anexare nu pune în mod direct sub semnul întrebării existența unui stat palestinian, harta propusă de Netanyahu creează practic o imposibilitate geografică pentru un nou stat unitar și suveran. În formularea oficialilor palestinieni, statul Palestina – dacă va exista vreodată – ar avea forma unui strugure cu fiecare boabă separată de celelalte prin enclavele israeliene devenite de jure teritoriu israelian. Sau, invers, un stat palestinian va avea Gaza, controlată în prezent de Hamas, și o parte (70%) din Cisiordania, care va fi formată din multiple enclave a căror comunicare și funcționare vor rămâne dependente în mod direct de deciziile Israelului. În același timp, zonele cele mai fertile (Valea Iordanului) vor reveni acestuia din urmă.

Prima întrebare pe care cineva mai puțin familiar cu procesul de pace israelo-palestinian ar putea să și-o pună ar fi de ce acum și de ce într-un asemenea mod unilateral, fără niciun fel de negociere între cele două părți aflate în conflict deja de jumătate de secol ? De ce un guvern israelian (care nici măcar nu a fost format ca urmare a câștigării alegerilor, ci a fost generat printr-un compromis care a urmat pierderii alegerilor de către Netanyahu) și-ar propune o asemenea anexare ilegală conform normelor de drept internațional și acordurilor de la Oslo și care riscă să transforme Israelul într-un paria la nivel internațional? De ce un stat ca Israelul ar risca o criză internațională și un conflict deschis posibil cu vecinii arabi, în principal cu Iordania și Egipt, pentru anexarea unor teritorii deținute deja de facto – întrucât Israelul controlează așezările israeliene din teritoriile ocupate, iar forțele de securitate israeliene asigură protecția lor.

Răspunsul este multiplu: pentru că, în primul rând, niciodată nu a existat o asemenea oportunitate istorică pentru un guvern israelian de a transforma o situație de facto într-una de jure și niciodată nu a existat un curent mai favorabil în Casa Albă pentru asemenea anexări forțate și ilegale; în al doilea rând pentru că actualul premier israelian speră că va intra în istorie ca un creator al viitorului propriei țări în noi frontiere, ceea ce va face, poate, uitate procesele de corupție la adresa sa; în al treilea rând, la nivel global, pentru că ne aflăm în prezent într-un deceniu (dacă nu un secol) al „faptului împlinit” în care puteri geopolitice concurente ignoră legislația internațională, blochează procesele decizionale ale ONU și recurg la ocuparea în forță a unor teritorii prin decizii unilaterale (vezi Rusia în Crimeea, Turcia în Nordul Siriei etc). Toate acestea trei sunt condiții sine qua non pentru o anexare de succes a unei bune părți a teritoriilor palestiniene.ii

Fiecare din cele trei circumstanțe joacă un rol determinant și în decizia cu privire la ocupație și în modul în care aceasta va fi, poate, implementată în teren în mod concret începând cu 1 iulie 2020. Fără susținerea americană un asemenea plan nu ar fi posibil, fără ambițiile premierului Netanyahu, planul ar fi mult prea riscant pentru clasa politică israeliană, fără existența unui context internațional extrem de permisiv pentru schimbări teritoriale, cu o Organizație a Națiunilor Unite aflată adesea în blocaj decizional datorită veto-ului exercitat de anumite state în Consiliul de Securitate, riscul de sancțiuni și riscul unei retorsiuni serioase la nivel internațional ar fi mult prea ridicat.

Prima condiție, o Casă Albă favorabilă anexării, a fost creată în mod direct prin planul Trump cu privire la soluționarea conflictului israeliano-palestinian, prezentat în mod public pe 28 ianuarie 2020iii. Planul pornește de la premisa, generos falsă, a susținerii soluției a două state, secondată în schimb de o a doua premisă, care propune nici mai mult nici mai puțin ca „niciun palestinian sau israelian să nu fie evacuat din casa sa”. Consecința ultimilor decenii, în care Israelul a stabilit peste 250 de așezări ilegale în teritoriile palestiniene (Cisiordania), aflându-se în contravenție față de legislația internațională și creând o întreagă serie de probleme normative și umanitareiv, este că vechile granițe nu mai corespund realității demografice. Premisa de la care pornește planul de pace american este, în acest context, de a acorda un statut legal, acceptat de ambele părți, pentru ocuparea ilegală a unor teritorii și controlul de facto de către Israel a așezărilor create în teritoriile palestiniene. Planul Trump, intitulat „Peace to Prosperity: A Vision to Improve the Lives of the Palestinian and Israeli People”, a fost prezentat presei (după câteva luni de negocieri și discuții la nivel înalt) cu ocazia vizitei la Washington a premierului Netanyahu – într-o conferință de presă comună cu acesta, pe 28 ianuarie 2020, fără ca niciun reprezentant al Autorității Palestiniene să fie invitat la negocieri. Cea mai mare atenție a fost acordată, în cadrul planului, cum era de așteptat, statutului Ierusalimului de Est, anticipat, de altfel, prin faptul că administrația americană decisese deja mutarea ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim și recunoașterea orașului sfânt al celor trei religii monoteiste ca fiind capitala statului Israel. Practic, Palestinei, ca viitor stat, i s-a propus în cadrul planului Trump o capitală fictivă în marginea Ierusalimului, un campus de refugiați, al-Shuafat, caracterizat de presa internaționala ca fiind o „mahala”. Pe hârtie, ambele state, Israel și Palestina, ar exista în viitor unul lângă altul, dar, în fapt, ca teritorii, planul american propus de Trump rămâne în istorie ca proiectul care acordă cel mai mic și mai segregat teritoriu vreodată imaginat de comunitatea internaționala pentru un viitor stat palestinian. Israelul primește dreptul de a anexa aproximativ 30% din Cisiordania și un posibil schimb de populații și teritorii este evocat cu privire la zonele Negev și Galileea. (Vezi harta)

În pofida unor reacții internaționale foarte puternice împotriva acestui plan (de la Egipt, Iordania și o largă majoritate a statelor Ligii Arabe, până unele voci din consiliul Yesha, al coloniștilor israelieni, și, evident, ale Autorității Palestiniene), SUA a anunțat că va continua să susțină propunerea, caracterizată de democrații din Congres ca o „perdea de fum pentru anexare”. În plus, condițiile impuse Autorității Palestiniene pentru ca un viitor stat palestinian să existe au fost considerate în cel mai bun caz nerealiste, dacă nu profund discriminatorii (demilitarizarea completă, renunțarea la orice acțiune internaționala în justiție împotriva Israelului și SUA și conformarea cu o lungă listă de condiții în cadrul planului de 180 de pagini).

În fapt, existența acestui plan a permis guvernului Netanyahu să preia ideea anexării coloniilor evreiești din teritoriile ocupate ca o parte a programului său de guvernare, ținând cont de faptul că îi oferă o ocazie istorică de a profita de toate condițiile create în Cisiordania pentru coloniștii evrei, în dauna drepturilor palestinienilor. În prezent, zonele planificate pentru construcții de către Israel (depinzând de permise de construcție emise de autoritățile israeliene) în Cisiordania și în întregul Ierusalim permit construcții israeliene în procent de 35% în Ierusalimul de Est și peste 70% în zona C din Cisiordania; în vreme ce mai puțin de 1% din aria C și aproximativ 13% din Ierusalimul de Est sunt alocate unor noi construcții palestiniene (sursa: UN OCHA)v

Urmare a publicării planului american, ambasadorul SUA în Israel, cunoscut ca fiind favorabil anexării, a susținut că administrația Trump a acordat deja permisiunea pentru o anexare imediată a coloniilor evreiești, anunțând că SUA va recunoaște aceste anexări imediat și că guvernul israelian nu trebuie să așteptevi. Totuși administrația SUA a precizat ulterior că va aștepta formarea unui nou guvern israelian, ca rezultat al alegerilor, pentru ca ulterior să lucreze cu acest guvern la implementarea planului de pace.

Nerăbdarea manifestată de ambasadorul SUA reflectă percepția la Washington că un asemenea plan de pace, dacă poate fi numit astfel, ar putea fi implementat exclusiv în timpul administrației Trump. Alegerile prezidențiale din SUA și posibilitatea ca Trump să piardă președinția în favoarea contracandidatului democrat, Joe Bidden, transformă planul american într-o fereastră de oportunitate unică, de doar câteva luni. Pentru autoritățile israeliene, un nou președinte american în 2021 ar putea anula propunerile planului actual, dezvoltat de ginerele lui Trump, Jared Kushner, și criticat de mulți diplomați cu experiență din Departamentul de Stat. Un guvern democrat, aliniat pozițiilor UE, ar putea, de asemenea, amenința cu măsuri de retorsiune în cazul în care Israelul ar recurge la anexări forțate.vii

Ceea ce ne conduce la cea de-a doua condiție sau premisă sine qua non a anexării: ca actualul guvern israelian să aibă capacitatea și apetitul de a schimba istoria. În pofida unor alegeri controversate, guvernul Netanyahu deține o susținere confortabilă în Knesset, prin crearea unei formule de guvernare de largă reprezentare (cu 45 de miniștri – un record absolut ca număr, între aceștia fiind reprezentanți ai partidelor ultra-ortodoxe, precum și un ministru de origine etiopiană) și asigurarea unei susțineri consolidate a forțelor politice israeliene. Deși prim-ministrul Netanyahu se află în continuare în plin proces în justiție, pentru corupție, și mai mult a pierdut decât a caștigat alegerile din martie din Israel, fiind forțat să accepte o rotație la putere cu rivalul său Benny Ganz, acest nou guvern s-a asigurat de un larg suport pentru o anexare, chiar și rapidă, a coloniilor evreiești din Cisiordania. Publicul israelian este relativ favorabil anexării, dar cu o majoritate de numai 52%, constituită din susținători ai drepteiviii. Mai mult decât atât, diviziunile etnice și sociale din dreapta eșicherului politic (între așkenazi și sefarzi, spre exemplu) sunt mult mai puțin relevante ca în trecut; curentul ultra-ortodox este, de asemenea, în creștere față de secularismul declarat de numai aproximativ 40% din evrei.ix Netanyahu are, din perspectiva sa, o șansă unică și ca premier, și ca politician, să îndeplinească visul de secole al sionismului, prin suveranitatea israeliană asupra Văii Iordanului, Iudeei și Samariei, și să facă uitată, la scară istorică și la scară politică, prestația sa ca politician și procesul de corupție aflat în derulare. Odată anexarea îndeplinită, premierul israelian poate avea certitudinea unui larg sprijin politic și, posibil, chiar susținerea pentru denunțarea acordului realizat cu rivalul sau politic, Benny Gantz, privind rotația în postul de premier după doi ani de mandat.x

Mai mult decât atât, anexarea va reduce șansele palestinienilor de a avea un stat unitar, dat fiind că Israelul păstrează controlul asupra majorității căilor de acces care leagă teritoriile ocupate de populația palestiniană, creând imaginea, pe hartă, a unor zone enclavizate, imposibil de guvernat în mod coerent. Ce poate face în aceste condiții Autoritatea Palestiniană? Nu foarte mult, din păcate. Prin vocea președintelui Abbas, Organizația de Eliberare a Palestinei a declarat la Ramallahxi: „OEP și statul Palestina sunt astăzi eliberați de toate acordurile și înțelegerile cu guvernul SUA și guvernul israelian și de toate angajamentele bazate pe aceste înțelegeri, inclusiv cele de securitate. Autoritățile de ocupație ale Israelului vor avea de astăzi toate responsabilitățile și obligațiile în fața comunității internaționale, ca putere de ocupație a teritoriilor palestiniene, cu toate consecințele și repercusiunile acesteia”. Oficialii palestinieni au exprimat speranța că presiunile internaționale masive vor putea sa convingă Israelul să renunțe la planurile de anexare unilaterală. Secretarul general al Organizației de Eliberare a Palestinei, generalul Saeb Erekat, a anunțat că liderii palestinieni au derulat discuții maraton cu mai multe state pentru a prezenta riscurile majore ale anexării. „Nu există nicio posibilitate pentru partea americană și pentru cea israeliană de a renunța la planul anexării dacă nu se poate forma o coaliție internațională care să spună «nu» Israelului” – a declarat Erekat postului de radio Vocea Palestinei.xii

Pe de altă parte, denunțarea de către președintele Mahmud Abbas a tuturor acordurilor cu Israel și SUA are o serie de consecințe concrete care pot fi devastatoare pentru Autoritatea Palestiniană; acordurile de securitate au permis menținerea stabilității în teritoriile palestiniene și recursul la Tribunalul Penal Internațional în cazul unor crime de război comise de ambele părți; acordurile economice au permis Autorității Palestiniene să primească un procent semnificativ din taxele pe importuri colectate de Israel și să le folosească pentru finanțarea aparatului său birocratic destul de extins și adesea criticat pentru reticență la reforme, opacitate și corupție. La limită, renunțarea la toate acordurile ar putea duce la desființarea Autorității Palestiniene și menținerea doar a Organizației de Eliberare a Palestinei ca reprezentant politic al populației palestiniene din Cisiordania. Într-o asemenea situație, principalul beneficiar politic ar putea fi Hamas, a cărui guvernare autoritară în Gaza l-a făcut să piardă o parte din susținerea populară din trecut. Într-un anume sens, Autoritatea Palestiniană se află într-o situație de tip „catch 22”: orice decizie ar lua, riscă să piardă sprijinul politic intern și, mai mult decât atât, să-și vadă propria existență amenințată în mod direct – lipsa unei acțiuni concrete împotriva planului de anexare ar însemna o acceptare tacită a dispariției soluției celor două state și condamnarea la dispariție, ca organizație reprezentativă pentru poporul palestinian, în vreme ce denunțarea tuturor acordurilor ar conduce in extremis la dispariția Autorității Palestiniene stabilită tocmai prin Acordurile de la Oslo (sau, în orice caz, la intrarea sa în faliment prin pierderea unei surse majore de finanțare, reprezentată de fondurile vărsate de guvernul israelian din taxele pe import). Deja, conform Băncii Mondiale, Autoritatea Palestiniană are un deficit de 1.5 miliarde de dolari anul acesta, datorat scăderii sprijinului diverșilor donatori internaționali și creșterii cheltuielilor pentru sănătate generate de criza coronavirusuluixiii. Economia palestiniană se va restrânge cu mai mult de 11%, iar numărul de familii sărace ar putea crește la peste 30% în teritoriile palestiniene.xiv Din perspectivă israeliană, refuzul constant al Autorității Palestiniene de a discuta și negocia în mod concret o partiție teritorială care să țină cont de situația coloniștilor constituie o rațiune suficientă de a acționa unilateral; corupția la nivel înalt, statutul de guvernator al unor teritorii ocupate în care majoritatea deciziilor importante depind de autoritățile israeliene (de la emiterea de cărți de identitate palestiniene până la taxare, controlul granițelor etc.) au făcut din Autoritatea Palestiniană o organizație neputincioasă, care a acceptat vreme îndelungată ceea ce liderii săi au numit o „ocupație de lux”, finanțată practic prin donații internaționale. Alternativa la soluția celor două state, respectiv menținerea unui singur stat Israel care să fie obligat să acorde cetățenie tuturor palestinienilor care trăiesc în interiorul granițelor sale a fost întotdeauna respinsă de guvernul israelian, datorită consecințelor politice și sociale pe termen lung (milioane de palestinieni cu drepturi depline, inclusiv drept de vot, ar altera complet peisajul politic și social al statului Israel și ar conduce la segregarea sa într-un mod ineluctabil).

Finalmente, cum ar putea Autoritatea Palestiniană să obțină o coaliție internațională suficient de puternică și decisă pentru a impune sancțiuni Israelului și a face consecințele anexării atât de costisitoare încât premierul Netanyahu să renunțe la planul anunțat? Întrebare nu e deloc retorică în actualul context internațional.

Planul american a fost criticat de majoritatea statelor arabe, ca și de Uniunea Europeană. Prin vocea Înaltului Reprezentant pentru Politică Externă, Joseph Borrell, UE și-a exprimat „îngrijorarea serioasă”, în luna mai 2020, cu privire la planurile de anexare și a „somat în mod hotărât Israelul să renunțe la orice decizie unilaterală care ar putea conduce la anexarea oricărui teritoriu palestinian ocupat și ar fi în contradicție cu legislația internațională”.xv Miniștrii de externe ai UE au analizat, la mijlocul lunii mai, posibile măsuri punitive la adresa Israelului, de la interzicerea intrării în acorduri comerciale cu Uniunea Europeană până la anularea oricăror burse și finanțări pentru Israel sau chiar renunțarea, la nivelul întregii Uniuni, la cooperarea cu statul israelian.xvi

Problema unor asemenea măsuri de retorsiune serioasă este că șansele de implementare a unor sancțiuni sau acțiuni punitive sunt extrem de reduse. Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene depinde de votul unanim, de consensul tuturor statelor membre, iar consensul nu va fi niciodată atins pe teme care țin de procesul de pace din Orientul Mijlociu. Acum mai puțin decât oricând. Premierul Netanyahu a știut să-și atragă susținerea și simpatia unor partide ale dreptei populiste, la guvernare în unele state din Europa; într-un mod neașteptat, planul de anexare este susținut și de grupări pe filieră neo-nazistă, ca fiind bazat pe o serie de valori comune ideologiei de extremă dreapta. Mai mult decât atât, Netanyahu a reușit să-și asigure susținerea directă și personală a unor lideri precum Viktor Orban, numit „un adevărat prieten al Israelului”, în pofida declarațiilor sale pro-hortiste și a campaniei sale îndreptate împotriva milionarului evreu George Soros.xvii În spatele numeroaselor declarații critice la adresa anti-semitismului dreptei populiste europene, Netanyahu și-a asigurat treptat o susținere bilaterală majoră a statelor grupului de la Visegrád (care a plănuit chiar să organizeze un summit în Israel la începutului anului) într-o abordare de tip real politik în care semitismul sau anti-semitismul sunt considerate neimportante din perspectiva obiectivelor strategice și politice israeliene. Valorile comune ale populismului aduc Israelul în mijlocul scenei decizionale a Uniunii Europene, cu o putere incredibilă de blocare a unui consens european cu privire la anexare.xviii Într-un mod oarecum schizofrenic, atunci când Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă condamna planul de anexare, majoritatea statelor membre ale Uniunii își extindeau relațiile politice și comerciale cu Israelul, ducând Uniunea într-un risc serios de a nu avea niciun cuvânt de spus în procesul de pace israeliano-palestinian. La nivel internațional, cu un Consiliu de Securitate blocat de votul Federației Ruse și divizat cu privire la aplicarea normelor internaționale, planul de anexare a teritoriilor ocupate riscă să devină o nouă Crimee, dar fără consecințele Crimeeei, în care comunitatea internațională devine – nu pentru prima oară – ostatica real politik și a abordărilor de tipul „fait accompli”.xix Dacă Rusia a fost sancționată după anexarea Crimeei, multe state europene au regretat, mai ales din perspectiva pierderilor comerciale de miliarde. Pentru ca noi sancțiuni să fie decise, ar trebui ca Uniunea Europeană să acționeze unitar. În plină pandemie de coronavirus, cu o politică externă divizată, cu o creștere în sondaje a partidelor eurosceptice și a dreptei extreme, în unele state, cu probleme interne de coeziune, pe care o nouă Comisie trebuie să le soluționeze pe termen lung, Europa riscă să asiste neputincioasă la o anexare, fie ea și limitată sau treptată (așa-numitul „salami system”, tăierea salamului în felii mici, adică o anexare pas cu pas), fără a putea reacționa sau fiind redusă la reacții limitate și deloc costisitoare pentru guvernul israelian. Anexarea, dacă se va produce începând cu 1 iulie, va fi, de aceea, o Crimee fără consecințele Crimeei.

În toată această descriere dezolantă a unui proces de pace eșuat rămân, însă, întrebări existențiale pentru statul israelian: cum va gestiona securitatea teritoriilor ocupate dacă palestinienii, în disperare de cauză, vor porni o nouă intifada; cum va putea gestiona o previzibilă creștere a radicalismului și terorismului în Gaza și Cisiordania, cu riscuri directe asupra populației evreiești din Israel și asupra coloniștilor; cum va gestiona, în fine, ruptura previzibilă a acordurilor de cooperare și politicii de vecinătate cu Iordania și Egiptul, forjate în zeci de ani de negocieri. Reacțiile internaționale pot fi reduse ca impact, dar reacțiile interne și regionale riscă să fie majore. Forțele de securitate israeliene vor trebui să se concentreze pe securitatea internă, iar resursele investite în disuadarea prezenței iraniene în Siria vor fi semnificativ diminuate. Într-o regiune cu Siria în conflict civil de aproape zece ani, Libanul în faliment economic, regiunea Sinaiului devenită sursă de instabilitate, trasarea unor noi granițe va adăuga un nou risc de creștere a terorismului, criminalității și migrației ilegale pentru care în final, tot palestinienii vor fi blamați. Procesul de pace israelo-palestinian va cunoaște în mod cert un final sau poate un nou început; inerția și paralizia Autorității Palestiniene nu vor mai fi o opțiune. Dar ce opțiuni politice mai rămân pentru poporul palestinian e foarte dificil de spus. Spre deosebire de Crimeea, Israelul va moșteni o populație palestiniană în teritoriile pe care vrea să le anexeze, care va trebui să primească anumite drepturi și care va rămâne profund ostilă statului israelian. Pe termen lung, într-o formă sau alta, aceasta ar putea fi adevărata retorsiune la scară istorică.

i https://www.timesofisrael.com/rejecting-settler-fears-pm-says-annexation-plan-wont-mention-palestinian-state/

ii https://www.haaretz.com/israel-news/.premium-israeli-annexation-explained-what-is-netanyahu-planning-for-the-west-bank-1.8873260

iii Yossi Verter, „How Trump’s „Deal of the Century’ Became the Joke of the Century” Archived February 1, 2020, at the Wayback Machine Haaretz January 31, 2020

iv https://www.ochaopt.org/theme/humanitarian-impact-of-settlements

v Conform acordurilor de la Oslo, semnate în 1993 și 1995 de Organizația de Eliberare a Palestinei (OEP/PLO) și Israel, Cisiordania este divizată în trei zone, A, B și C, iar teritoriile controlate de palestinieni sunt guvernate de un guvern interimar palestinian numit Autoritatea Palestiniană, care deține puteri limitate de guvernare în zonele A și B. Ca o consecință a acordurilor de la Oslo, Israel a ajuns să controleze în mod decisiv economia palestiniană (controlând frontierele și percepând taxele pe importul de produse – o parte din venituri fiind vărsate Autorității Palestiniene pentru a plăti salariile angajaților săi) și să controleze, de asemenea, aspectele civile și de securitate ale guvernării în zona C, care reprezintă mai mult de 60% din Cisiordania. Aproximativ 385 900 coloniști evrei și 300 000 palestinieni trăiesc în zona C (excluzând Ierusalimul de Est), care cuprinde Valea Iordanului și nordul regiunii Mării Moarte, unele dintre cele mai fertile teritorii din areal.

vi Ambassador Friedman: Israel ‘does not have to wait’ to annex settlements. JNS.org. January 28, 2020

vii https://jewishinsider.com/2020/05/biden-israeli-annexation-will-choke-off-any-hope-for-peace/

viii https://www.al-monitor.com/pulse/originals/2020/05/majority-israeli-jews-support-annexation-poll.html

ix https://www.al-monitor.com/pulse/originals/2020/05/israel-society-united-annexation-jordan-valley.html

x https://www.haaretz.com/israel-news/.premium-rotation-agreement-may-be-toothless-1.8804077

xi https://jewishstandard.timesofisrael.com/bbas-ends-palestinians-agreements-with-israel-including-security-cooperation/

xii https://www.jpost.com/arab-israeli-conflict/plo-the-agreements-with-israel-have-ended-629491

xiii https://www.al-monitor.com/pulse/originals/2020/06/west-bank-coronavirus-poverty-world-bank-annexation-economy.html#ixzz6OCXqxZtE

xiv https://english.aawsat.com/home/article/2311911/world-bank-says-palestinian-economy-could-shrink-11

xv https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters-homepage/79576/israel-statement-high-representative-josep-borrell-formation-new-government_en

xvi https://www.timesofisrael.com/eu-ministers-set-to-review-possible-responses-to-israeli-annexation-in-west-bank/

xvii https://www.nytimes.com/2019/03/18/opinion/orban-poland-israel-netanyahu.html

xviii https://foreignpolicy.com/2019/02/24/why-benjamin-netanyahu-loves-the-european-far-right-orban-kaczynski-pis-fidesz-visegrad-likud-antisemitism-hungary-poland-illiberalism/

xix https://www.haaretz.com/opinion/.premium-europe-s-disappointing-response-to-israeli-annexation-of-the-west-bank-1.8850785

Lasă un răspuns