Cultura locuirii

| Intervenție în dezbaterea „Casă sau Acasă? Evoluții ale spațiului domestic” |

| … nu ar trebui să ne mire că românii nu sunt pregătiți să fie nici chiriași, nici proprietari. Relațiile bilateral disfuncționale sunt la ordinea zilei… |

De-a lungul perioadei post-comuniste, s-a conturat o tendință centripetă accentuată: Bucureștiul a devenit o capitală de anvergură oarecum europeană prin atragerea forței de muncă, în timp ce decalajul față de celelalte municipii a devenit tot mai mare (cu o singură excepție, și aceea în pericol din cauza problemelor infrastructurale: Cluj-Napoca). Suntem o „țară de proprietari” pe hârtie, dar mulți oameni preferă sau sunt nevoiți să se mute în diaspora ori, cel puțin, în București sau Cluj. În ce relații suntem cu ideea de chirie?

În 2016, datele Eurostat indicau faptul că România este pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește populația care trăiește în locuințe proprietate personală: 96%, procentaj motivat de două cauze: numărul mare de case în mediul rural și în cel urban deopotrivă, precum și împroprietărirea masivă a locatarilor din blocurile comuniste după Revoluție (oricât de multe ar fi fost blocurile construite de către comuniști la repezeală, unele însă mai bine construite decât multe blocuri de după). Cu doi ani mai înainte, tot Eurostat sugera că țara noastră are condițiile de locuire cele mai înghesuite, cu 0,9 camere pe cap de locuitor (în mediul urban), de vreo două ori mai puțin decât țările vest-europene.
Tranziția a însemnat și schimbări socio-culturale semnificative, mutații de valori și dezvoltarea unor condiții propice pentru conflicte între generații și clase sociale. Modurile de locuire și de petrecere a timpului s-au schimbat etapizat: copiii nu prea mai bat mingea pe proverbialul maidan, ci au ajuns să stea pe mobil, nu că ar mai avea oriunde maidan, după transformarea masivă, în multe orașe, a garajelor în parcări. Practici precum ieșitul la grătar au început să devină indezirabile social, din unele puncte de vedere… (A se citi, de pildă, scrierile antropologului Vintilă Mihăilescu, pentru o perspectivă exhaustivă față de modestele însemnări de-aici.)
Cel mai adesea, administrația a curtat interesele private. Pe unde s-a putut, au fost retrocedate chiar și spațiile verzi (un exemplu de parc retrocedat în întregime: Prisaca Dornei din Sectorul 3 al Capitalei), iar din noile cartiere ridicate de diferiții dezvoltatori imobiliari lipsesc, cel mai adesea, spațiile publice și instituțiile, în timp ce locurile de parcare sunt aproape inexistente sau sunt puține – și acelea pavate astfel încât, grație ierbii dintre dale, să constituie „spații verzi”. În nordul stațiunii Mamaia, unde vegetația predomina acum numai un deceniu, s-au construit nenumărate hoteluri și blocuri, unele înalte și poziționate în așa fel încât fac umbră unor segmente de plajă. Turiștii care se cazează în ele ar putea crede dimineața că nu se află într-o stațiune, ci în cartierele de blocuri înghesuite de unde au venit în vacanță, și ar putea să fugă până la mașină cu gândul de a ajunge la locul de muncă, până nu se aglomerează singura străduță de acces, uitând că se află la mare…
În asemenea condiții, nu ar trebui să ne mire că românii nu sunt pregătiți să fie nici chiriași, nici proprietari. Relațiile bilateral disfuncționale sunt la ordinea zilei, cum și ignoranța față de modul în care funcționează lucrurile.
Câtă încredere poate exista? Din ipostaza de chiriaș, te poți aștepta din prima secundă ca proprietarul să ascundă sau să ignore gravitatea unor probleme ale locuinței, iar mai apoi ca acesta să insinueze că ar trebui să-i mulțumești o sută de ani pentru privilegiul de a avea acest acoperiș deasupra capului, indiferent de câte investiții (nu) a făcut în respectivul spațiu. Din ipostaza de proprietar, te poți aștepta de la chiriaș să intre în conflict cu vecinii care îi deranjează somnul sau cu vecinii cărora le deranjează somnul, în cel mai bun caz. O traumă recurentă pentru proprietari, din câte am auzit, este și cleptomania… Comisionul agențiilor imobiliare este încă o durere de cap pentru alții.
Înainte să mă inițiez întru tainele vieții în chirie, îmi era mai greu să înțeleg cât de mult afectează un asemenea factor motivația de a excela în literatură sau în alte arte (în care, îndeobște, este nevoie de și mai mulți bani). Mi-am putut dedica ani întregi literaturii numai datorită faptului că nu am stat în chirie și că statul la părinții mei a funcționat ca o plasă de siguranță, chiar dacă nu am fost o familie privilegiată și chiar dacă, în urma crizei financiare, nu am avut acces la împuținatele resurse de la noi. Altminteri, aș fi funcționat de mai mult timp în regimul literaturii „de weekend”, aidoma pictorilor (ziși) „de duminică”…
Priveam puțin confuz, în ultimii ani, diatribele poetului Matei Hutopilă, care făcea apel, ca în numele unui proletariat pe stil vechi, la hipsterii care stau pe banii părinților… A trebuit să trăiesc pe propria piele cât de dură poate fi lupta pentru locuire și viețuire – fiindcă, de bună seamă, nu ar trebui să se numească „supraviețuire” dacă nu reușești să te menții pe linia de plutire. Așa am rămas, o bună perioadă de timp, aproape fără timp liber, dar, chiar și așa, fără capacitatea de a plăti totul la timp, ajungând tot la donații și împrumuturi. Dacă nu aveam privilegiul unui oarecare grad de capital simbolic, nici pe acestea nu le-aș fi avut și aș fi ajuns foarte repede cu lucrurile în stradă. Firește că am fost și eu ignorant, evident că mi s-a spus: „trebuia să-ți planifici bugetul cu mult timp înainte să vii”…
Fericiți cei ce nu sunt nevoiți să treacă prin toate probele de foc ale imobiliarelor: zile pierdute cu vânarea anunțurilor – cele mai bune apartamente, de regulă, par a se da la câteva minute după ce a fost pus anunțul pe site, deși unele din aceste cazuri, probabil, sunt doar „capcane” ale agenților –, telefoanele disperate la proprietari nervoși și agenți orgolioși, vizionările în care trebuie să înfrunți concurența numeroasă (și, cel mai adesea, mai bine poziționată social, cu meserii care sugerează că proprietarii nu vor întâmpina probleme, când tu poți fi doar un „scârța-scârța pe hârtie” și deci să ai parte de multe uși închise numai din cauza asta).
Colac peste pupăză, femeile trebuie să se aștepte la avansuri din partea proprietarilor bărbați (sau chiar și a președinților de bloc), iar persoanele LGBT se pot trezi cu proprietari intruzivi care le încalcă intimitatea sau care țin să-și impună obiceiurile. Dacă mai ai și o personalitate conflictuală, pot fi foarte reduse șansele de a nu intra în conflict cu proprietarul, care, cum spuneam, tinde să aibă capricii și comportamente autoritare.
O problemă încă și mai delicată, discriminările etnice sau rasiale: chiar și cele mai rezonabile persoane rome, despre care unii pot avea impresia că există numai în propaganda „corecților politici”, se pot aștepta la tratamente dure – un exemplu este cel dat de autoritățile clujene, certate cu ideea de locuințe sociale, care nu au fost interesate de a rezolva problema populației captive la Pata Rât. În aceeași idee, la Constanța, campusul social Henri Coandă a fost construit abia în ultimul mandat al lui Radu Mazăre, deși acesta îl promisese, mai bine de un deceniu înainte, romilor care și-au improvizat locuințe lângă CFR Palas, iar proiectul final a vizat îndeosebi familiile evacuate din Peninsulă… Nemaiputând să închirieze la aceleași prețuri, proprietarii din zonele învecinate au încercat să facă petiții pentru relocarea romilor cu totul în afara orașului…
Dar, cum spuneam, lucrurile nu sunt simple pentru nimeni pe piața imobiliară. Am întâlnit agenți cu tupeu și puși pe țeapă, am întâlnit, în schimb, și agenți dornici de a fi săritori, însă care nu prea reușesc să-ți acorde șanse în plus pe lista candidaților la titlul de chiriaș – listă care, în București, poate fi lungă indiferent de cât de modestă este locuința pe care se dă bătaie și indiferent de cât de neavantajoasă este poziția sa în oraș. De notat, printre altele, și că mulți proprietari se simt îndreptățiți să nutrească următoarea atitudine superioară: „zi mersi că stai la mine în București”!
Acestea sunt probleme larg răspândite, dacă nu chiar universale, în lumea noastră prea umană, mi s-ar putea spune, și cu greu ar putea fi ameliorate de către o trecere colectivă printr-un mare „necaz”. Oricare poziție de putere, chiar și a celui care se întâmplă să dețină un apartament, pare să ducă mai devreme sau mai târziu la uz și abuz de putere. Lipsa plaselor sociale va duce însă mai devreme sau mai târziu la neliniște socială, iar la ora actuală mă întreb ce va face statul român, minimalizat cu voioșie până deunăzi, când mulți oameni nu-și vor mai putea plăti chiriile. Deocamdată, pare că trebuie să ne mulțumim cu plafonarea tardivă a prețurilor la utilități și amânarea plății ratelor bancare până la 9 luni, ceea ce încă nu mă face să debordez de optimism în privința sorții oamenilor cei mai defavorizați…
Ca încheiere anecdotică, menționez cu amuzament că scriu, printre picături, la o carte în care un personaj încearcă să dezvolte un gen de literatură „utilă” și „plăcută”, iar printre titlurile sale se numără o ficțiune simili-utopică în versuri în care face concurență specialiștilor: își imaginează o Românie postcomunistă în care una din primele preocupări ale „noilor” administrații a fost de a zugrăvi în culori vii blocurile comuniste (pentru a ameliora un pic sănătatea mintală a tuturor celor care locuiesc în/tre „cutii de chibrite”), iar avalanșa IT-ului și venirea „nomazilor digitali” din alte țări, atrași de chiriile încă ieftine de-aici, i-ar/ne-ar fi găsit pregătiți… n

Lasă un răspuns