Acum 10 ani, publicam în revista Cultura, un editorial intitulat „Criză şi cunoaștere” pe care îl redau mai jos, fără vreo modificare…

Criză şi cunoastere

La 10 ani de la apariția acestui articol, pe care îl încheiam cu ideea că „privind crizele din domeniul economic, strategic și biologic care vor veni cu siguranță și care vor avea la bază o discordanță între posibilitățile de cunoaștere și evoluția crudă a realităților”, aș remarca următoarele în legătură cu această criză coronavirus cu care ne confruntăm violent, acum:
Același deficit important între cunoaștere și dinamica realității a stat la originea crizei coronavirus și apoi la răspândirea ei, masivă geografic, dar și la creșterea sa în intensitate, fără precedent. Un deficit între capacitatea actuală a științei de a înțelege originile virusului, forța sa, viteza sa de răspândire, modul de tratare și – de aici – care ar fi trebuit să fie reacția cea mai adecvată, imediată, a autorităților. Mai mult, acest deficit a fost dublat de unul temporal între evoluția rapidă și exponențială a realității medicale și internalizarea acesteia la nivel de autoritate și chiar la nivel social, aș putea spune de cultură a crizei, întrucât percepția că este o criză teribilă a venit tardiv, inclusiv în opinia publică și în societate. A rezultat o întârziere cvasiglobală la nivel de răspuns. Procedurile necesare, de reacție rapidă – de izolare, de restricționare, de limitare a interacțiunilor până la interdicții drastice, în context comunitar, de mobilitate socială și în context național – au întârziat să fie asumate. Dar și înțelese deplin, în profunzimea societății. De aici, un deficit acut al resurselor speciale, stringent necesare pentru acțiune – de la măşti la teste, la echipamente de protecție etc. –, care a împiedicat capacitatea de alocare și de folosire a acestora, la cotele necesare, în intervenții.
Discrepanța între cunoaștere și realitate a fost augmentată de slaba cooperare internațională în schimbul vital de informații utile, ciudată, cel puțin în fazele incipiente ale apariției crizei, ceea ce a provocat iarăși întârzieri în abordarea sa – vreo două, trei luni, după unii –, dar și percepții diferite asupra intensității și violenței sale.
În momentul în care deficitul dintre cunoaștere și realitate se va estompa, până la o anumită egalizare, vor fi create condițiile – inițial de atenuare, apoi de control și, la final, de eradicare a crizei medicale. Esențiale sunt cursa pentru realizarea unui vaccin și cea pentru identificarea unor soluții medicale mai puternice și mai eficiente de tratament. Ambele sunt apanajul experților, iar datoria politicului este de a asigura, cu orice preț, resursele și condițiile pentru a se ajunge cât mai repede la un rezultat. Dar și de a asigura independența experților, aflați oricum sub presiunea politică și socială a rezultatelor. Nu mai vorbesc de presiunea timpului. Apoi, tot politicul va avea și responsabilitatea majoră de a pune în practică soluțiile la nivel social. Dar, până la realizarea și aplicarea unui vaccin sau a unei alte soluții medicale eficiente, testarea masivă a populației e singurul procedeu care culege, în acest moment, cunoaștere reală, în teren, în ceea ce privește amploarea problemei, și oferă pentru decidenți indicii de acțiune inteligentă și țintită.
Până atunci, tocmai în baza cunoașterii dobândite până acum despre criză și despre ritmul ei de amplificare, practicile care au demonstrat o anumită capacitate de a atenua răspândirea virusului prin restricțiile excepționale despre care vorbeam trebuie continuate în forță și fără excepții. Nu e un timp al populismului și al analizei de risc politic. Vremea deconturilor politice va veni oricum, cu toate surprizele sale. Inclusiv – sau îndeosebi – pentru cei care, de pe margine, critică orice și se dau, în mod interesat, experți, vizionari etc. Mici misionari în subsolul istoriei, care vor să revoluționeze lumea.
Amenințarea are caracter existențial. Iar amenințarea principală, acum, simplu spus, este cea medicală, asupra vieții individului, într-o ierarhie imediată a priorităților. În ceea ce privește criza economică, ea este natural legată de restricțiile impuse deja asupra indivizilor, comunităților și națiunilor, care creează natural blocaje fizice devastatoare în economia reală și în finanțe. Salvarea populației – ca prioritate maximă – și revenirea la un ritm normal al vieții vor salva însă, la un moment dat, și economia, cu toate pierderile și căderile dramatice la care s-a ajuns deja. Planificarea realistă a unor modele de abordare economică a crizei este legată inextricabil de însănătoșirea populației. Trebuie să avem oameni, care revin fizic la lucru, pentru a avea economie. Restul e poezie.
Globalizarea și-a arătat acum, într-adevăr, o față foarte urâtă, dar realismul arată că fără cooperare internațională criza nu va putea fi depășită integral. Pentru simplul motiv că persistența sa într-un spațiu geografic poate afecta ușor alte spații, alte națiuni, alte societăți, într-un cerc vicios. Înspăimântător. Același lucru e valabil și pentru criza economică, iar istoria e clară în acest sens (vezi stupiditatea protecționismului adoptat rudimentar, care a dinamitat economia mondială în anii 1930). Acum nu e un timp al incriminărilor și al marilor vendete, pentru că pur și simplu nu există o geopolitică a coronavirusului. În schimb, avem de a face, ne place sau nu, cu o problemă globală, care poate afecta dramatic orice individ din orice națiune. Astfel încât cei care acum se iluzionează că au ceva de câștigat din fluturarea unor agende naționaliste – în sens politic, economic și cultural – vor avea parte de mari surprize, foarte neplăcute, la final.
Și va exista un final, mai devreme sau mai târziu.

Ultimele postari ale lui George Maior (vezi toate)

Lasă un răspuns