Noțiunea de „europeni” din titlu se referă la statele europene, mai ales la cele cu „greutate” geopolitică, luate atât individual, cât și ca parte a UE sau NATO.
Încă de dinaintea pandemiei, se prefigurau zorii unui moment de turnură în geopolitica planetei. Dinspre cercurile academice și de cercetare, dinspre laboratoarele analitice ale think-tanku-rilor și centrelor de consultanță, tot mai multe voci au avertizat asupra declinului Vestului și ascensiunii Restului lumii. Aproape că s-a format un curent de opinie dominant cu privire la această tranziție de putere de la o lume unipolară sau în care măcar Occidentul, cu Statele Unite în nucleul său, deținea o supremație covârșitoare, către o configurație cu mai multe centre sau blocuri de putere. Sigur că au existat și încă există discrepanțe notabile cu privire la când se va fi împlinit această evoluție, cum se va fi petrecut, cine vor fi fost actorii implicați și care vor fi fost factorii cauzali decisivi. Aceste divergențe de diagnoză și prognoză sunt și motivul pentru care tabloul final, deși descifrabil, este încă desenat în tușe groase, cu detalii nevăzute, iar strategiile pentru gestionarea provocărilor aferente acestei perioade și, mai ales, pentru atingerea unui sfârșit de eră dezirabil suferă la capitolul claritate, dacă nu chiar concepție.
Peste această dinamică de mare complexitate s-a suprapus Covid-19, o boală cauzată de un virus încă incomplet cunoscut și deci dificil de contracarat, tulburând și mai mult mersul lumii prin implicațiile sale de ordin politic, economic și social. Este un șoc care, precum altele înaintea sa, inclusiv pandemii, influențează evoluții și constrânge comportamente. Cu alte cuvinte, prezintă și riscuri și oportunități, iar unde se vor situa diferite entități și comunități, relativ la câștiguri sau pierderi, va fi determinat de reflecția și conduita lor geostrategică. Dintr-o perspectivă aparte, relația dintre pandemie și (dez)ordinea sistemului internațional are un dublu sens. Nu doar prima o afectează pe cea de-a doua, ci și invers. Ironic, s-ar putea spune că tocmai dinamicile de putere de la nivel mondial au permis sau accentuat pandemia. Nu este vorba numai despre evoluții aferente globalizării (viteza transporturilor, liberalizarea circulației și a comerțului, expansiunea marilor aglomerații urbane etc.), ci despre discordie și neîncredere între mari puteri aflate într-o competiție sporită și tensionată, fragmentare a deciziei și acțiunii la nivel global, atrofiere și demantelare a instituțiilor și regimurilor internaționale, reîntoarcere la izolaționism și o formă bolnavă de naționalism. Toate acestea au inhibat un răspuns internațional prompt și adecvat, bazat pe eforturi integrate în strategii armonioase.
În vâltoarea complicațiilor stârnite sau potențate de pandemie, domeniul apărării riscă să se deprecieze iremediabil. Paradoxal, pare să ajungă (iar) la coada listei de priorități a guvernelor, cel puțin în Europa, tocmai atunci când dezordinea devine nota dominantă a sistemului internațional, când competiția dintre puteri mai mici sau mai mari capătă accente violente ce pot spirala către varii forme de conflict, adică atunci când schimbările de ordin geopolitic și geostrategic reclamă o atenție sporită pentru starea forțelor armate. A nu se înțelege că alte tipuri și resurse de putere nu își au locul și rostul în instrumentarul politicii și guvernării (inter)naționale. Din contră, aceasta din urmă se situează la confluența și se bazează pe cumulul tuturor formelor de putere.
Dimensiunea militară, înțeleasă într-un sens mai larg, nu doar ca sumă de capabilități și competență în utilizarea lor, ci și ca hotărâre politică, chiar societală, de a le dezvolta și a recurge la ele, a fost privilegiată în teoria și practica relațiilor internaționale. Sunt motive bine întemeiate care explică această preocupare, fie și numai pentru că istoria ne-a arătat, în majoritatea covârșitoare a lecțiilor trecutului, că, fără ingredientele de persuasiune, coerciție și descurajare pe care le oferă forța armată, celelalte resurse de putere cad în desuetudine. Construcția lumii în care trăim astăzi, cu tot ceea ce înseamnă ordine liberală, democrație și capitalism, inclusiv comunitatea europeană și alianța euroatlantică, a fost posibilă datorită superiorității militare a Vestului, concentrată preponderent în jurul SUA. Puterea militară a permis păstrarea lumii libere și prospere după 1945 și expansiunea ei după 1989. Sub umbrela de securitate asigurată de armate credibile și eficace, a fost posibilă și dezvoltarea altor tipuri de putere, realizându-se, pe bună dreptate, că o concentrare exclusivă pe forța militară este insuficientă, deloc benefică pentru urmărirea intereselor de securitate națională și internațională.
Ideea că importanța acordată factorului armat este exagerată a adus cu sine multiple avantaje. În plan academic, dezbaterile privind puterea în relațiile internaționale, de-a dreptul efervescente după 1990, au permis explorarea puterii (cadre de analiză, tipuri, forme, dimensiuni) și implicit o diversificare a înțelegerii conceptului. În cercurile decizionale, reorientarea pe alte resurse de putere a condus la flexibilizarea comportamentului, prin lărgirea setului de politici, acțiuni și instrumente utilizate în relațiile internaționale (non-militare: normative, culturale; de tip soft sau hard). Chiar percepția cu privire la forța militară ca resursă de putere a fost îmbogățită, înțelegându-se, de exemplu, că armata poate avea valențe soft directe (atunci când este utilizată în misiuni de reconstrucție sau în urgențe civile, a se vedea și cazul Covid-19) și indirecte (pentru că garantează securitatea unui spațiu prosper, de valori ce generează atracție).
Din păcate, a existat și un efect advers, în sensul în care explorarea și utilizarea altor mijloace de putere au condus la ignorarea dimensiunii clasice militare și la crearea unei (false) impresii că primele sunt suficiente pentru reglementarea relațiilor între actorii de pe scena internațională, excluzând violența armată sau războiul ca formă de interacțiune. Deopotrivă în zona academică și în cea politică, a fost uitat parcă rolul primordial al factorului militar în formula de bază a puterii, imaginându-se tot felul de alternative soft ca și cum ar fi interschimbabile, mentalitate care este sesizabilă și la nivel societal, de unde și binecunoscuta sintagmă a lui Robert Kagan: „europenii sunt de pe Venus”. La această letargie decizională și conceptuală cu privire la apărare a contribuit și faptul că strategiile de securitate occidentale, naționale sau colective, au apreciat, în ultimele decenii, amenințările de tip militar ca puțin probabile. Atitudinea de mulțumire de sine, de aversiune față de utilizarea violenței armate, și percepția „non-militară” a mediului de securitate s-au împletit și susținut reciproc, trecându-se cu vederea că, poate, tocmai capacitatea propriilor armate de a disuada orice agresiune a stat la baza acestor evaluări. Tot aici trebuie menționată și sesizarea corectă a predilecției unor competitori de a adopta o postură așa-zis „hibridă” în relația cu Vestul. S-a omis, din nou, că această manieră (concentrată pe dimensiuni non-militare: cibernetică, de influență etc.) izvorăște nu doar dintr-o conceptualizare diferită a războiului, ci și din dorința de a evita o confruntare militară directă cu europenii, care se plasează (încă) sub garanțiile de securitate ale celei mai mari puteri din lume. Într-o relație asimetrică, în care un actor este sau se simte mai slab din punct de vedere militar, este opțiunea logică și preferabilă, dar puțin probabilă odată ce echilibrul de putere sau percepția cu privire la acesta se schimbă.
Pe baza agregării datelor publicate de Institutul Internațional de Studii Strategice (IISS) pe parcursul mai multor ani, Consiliul German pentru Relații Externe (GCFR) a dezvăluit realitatea cruntă: în perioada 1999-2018, cu precădere în ultima decadă, tehnica de luptă în statele membre UE a fost diminuată, în medie, cu o treime. Astfel, numărul de vehicule de luptă ale infanteriei a scăzut cu 36%, de transportoare blindate cu 44%, de elicoptere de luptă cu 66%, de avioane de luptă cu 49%, de fregate și distrugătoare cu 32%, de tancuri principale de luptă cu 78%, de submarine cu 28%, pe plus apărând doar elicopterele de transport și multi-rol (54%)i.
Conform datelor Institutului Internațional pentru Cercetare în domeniul Păcii din Stockholm (SIPRI), în cazul celor mai importanți actori europeni (peste 10 miliarde de dolari alocate apărării), bugetul dedicat armatelor naționale, ca procente din Produsul Intern Brut, a scăzut sau a stagnat în perioada 2010-2019: Franța, de la 2% la 1,9%; Marea Britanie, de la 2,4% la 1,7%; Germania a rămas în jurul a 1,3%; Italia, de la 1,5% la 1,4%; iar Spania de la 1,4% la 1,2%. Trebuie însă menționat că, în cifre absolute, raportate la bugetele din 2010, cele din 2019 au înregistrat și creșteri – în Germania cu 15% și în Franța cu 3,5%, în timp ce în Marea Britanie, Italia și Spania au scăzut cu 15%, 11% și respectiv 7%ii.
La nivelul UE, Comisia Juncker a propus, și ulterior Parlamentul European a aprobat, pentru cadrul financiar multianual (MFF) 2021-2027 un buget de o generozitate fără precedent pentru capitolul apărare: 17,2 miliarde de euro sau 1,3% din MFF, din care 11,4 miliarde pentru Fondul European de Apărare (EDF) și 5,7 miliarde pentru inițiativa de mobilitate militară. În contextul presiunilor bugetare generate de criza refugiaților (Președinția finlandeză a Consiliului UE) și de pandemie (președintele Consiliului European), suma a scăzut dramatic la 8,5 miliarde de euro sau 0,78% din MFF, din care 7 miliarde pentru EDF și 1,5 pentru mobilitate. Iar negocierile încă nu sunt încheiateiii!
Creșterile calitative franco-germane și ambițiile Uniunii, din 2018-2019, nu neapărat semnificative cât mai degrabă indicative pentru o anumită intenție, își au, fără doar și poate, originile în dorințele Parisului și Berlinului de „autonomizare strategică” a UE, confruntată cu riscul unui detașări a Washingtonului față de Europa. Această tendință de retragere a americanilor, indiferent că este cauzată de anumite reflexe izolaționiste sau de orientare către alte areale geostrategice, a atins punctul culminant în ultimii ani, sporind temerile europenilor legate de un posibil „abandon”. Tensiunile din relația transatlantică, privind politici, abordări și interese de securitate, precum și celebrul prag de 2% de finanțare a apărării (pentru a calma acuzele venite de peste ocean legate de un free-riding al europenilor, care se bucură de securitate fără să suporte cheltuielile legate de aceasta), au fost suficient de serioase încât să dea de gândit în Europa.
În contextul pandemiei, chiar și acest demers incipient riscă să fie redus la un nivel de subzistență. După un an 2019 în care cheltuielile europenilor pentru apărare crescuseră de o manieră fără precedent în perioada post 1989, criza se anunță devastatoare. În majoritatea evaluărilor preliminare ale unor foruri de expertiză precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, economia globală se va contracta cu până la 3 procente, iar în statele membre ale UE valorile negative sunt duble și chiar triple. Dacă realocarea de resurse pentru asigurarea stării de sănătate a populației și relansarea economică, măsuri nu doar binevenite, ci și critice, se traduce din nou printr-o austeritate bugetară severă pentru sectorul militar, atunci viitorul apărării europenilor se încețoșează.
Procese de reflecție strategică și planuri de achiziții sunt puse în așteptare, exerciții (poate chiar operațiuni) sunt stopate sau amânate. Dacă luăm în calcul măsurile de distanțare socială, chiar capacitatea de luptă la nivel de unități și subunități poate fi alterată. Avem deja experiența impactului crizei din 2007-2008 asupra capabilităților militare ale europenilor, reduse practic la un nivel care nu a permis desfășurarea unor misiuni autonome în spațiul proxim (vezi Libia) unde, după cum este lesne de observat, persistă sau apar numeroase focare de instabilitate (Siria, Libia). Or, în acest domeniu, timpul pierdut este cu greu recuperat și devine un handicap grav relativ la alți actori.
Mai avem de-a face cu o evoluție cu dublu tăiș. Efortul forțelor armate europene de a veni în sprijinul autorităților civile în contextul unor dezastre sau pandemii, de a-și diversifica capabilitățile pentru o serie întreagă de operațiuni, altele decât războiul, este necesar și demn de a fi lăudat. Totuși, nu trebuie pierdută din vedere misiunea lor fundamentală: războiul, pentru evitarea sau câștigarea căruia este nevoie de pregătire, finanțare și echipare. Fără a nega beneficiile utilizării instrumentului militar în alte tipuri de operațiuni, s-ar putea ca această tendință să aibă și efecte secundare care să reducă capacitatea (și dorința?) de luptă a armatelor, îndepărtându-le de esența lor: apărarea națională și a spațiului european și euroatlantic. Ar mai fi de adăugat un paradox: cu toate că primește fonduri insuficiente, armata, victimă a propriei versatilități, dar și a percepției decidenților cu privire la securitate, este folosită într-o gamă tot mai variată de operațiuni.
O altă capcană este indusă de „securitizarea” mai multor domenii ce nu apăreau în mod tradițional în sfera securității naționale. Nu doar că duce la dileme conceptuale, dar creează tensiuni (inclusiv și mai ales pe tema alocării resurselor) între diferitele componente ale „noii securități”. Astfel, fonduri masive destinate eforturilor de gestionare ale unor riscuri non-militare (migrație, pandemie) apar, în percepția politică, mediatică sau publică, drept bugetări ale sectorului de securitate, unde figurează și dimensiunea de apărare. Armata, însă, fie nu are acces la ele, fie le utilizează pentru operațiuni militare altele decât războiul.
În condițiile în care preocuparea guvernelor este covârșitor concentrată pe gestionarea actualei pandemii sau a următorului val epidemiologic (Covid-19 sau o altă epidemie), crește riscul de a fi surprinși de turbulențele geopolitice, cu valențe inclusiv militare. Și nu este vorba doar despre analizarea și anticiparea acestora, ci despre pregătirea efectivă pentru gestionarea lor. Dacă America abdică de la rolul de leadership global, lăsând un vid care ar putea fi exploatat oportunist de state precum China sau Rusia, dar și de alte puteri regionale, fie și numai în propria lor vecinătate, atunci apărarea europenilor nu mai este doar o chestiune de (i)relevanță strategică în lume, ci una a protejării propriei comunități. Retragerea Americii, coroborată cu slăbiciunea europenilor, ar putea elibera din frâul descurajării oportunismul altora. Sigur că și competitorii Vestului traversează aceeași perioadă dificilă, dar, prin natura regimurilor (în cea mai mare parte iliberale sau de-a dreptul autoritariste) și a economiilor lor (a se vedea producția Chinei), se comportă diferit. Nu doar că investesc în programe și echipamente militare, dar au și tendința de a-și canaliza eforturile pe politica externă și de securitate atunci când se confruntă cu probleme interne, cu atât mai agresiv cu cât percep slăbiciunea Vestului.
Dincolo de volatilitatea geopolitică, de fragilitatea proximității Europei pe toată lungimea frontierelor sale sudice și estice, necesitatea finanțării apărării, în special pentru cercetare și achiziții, este direct proporțională și cu progresul tehnologic (tehnică performantă, arme inteligente, militarizarea spațiului ș.a.m.d.). Dacă fondurile, atât cât sunt, nu au o destinație care are de-a face cu ceea ce forța militară reprezintă în esența sa, adică intimidare, coerciție sau, în cuvintele lui Thomas Schelling, „puterea de a vătăma” (power to hurt), și sunt, în schimb, orientate cu precădere pentru zone militare care se află mai degrabă la intersecția cu cele civile, atunci defazarea față de competitori nu poate decât să crească.
Chiar pe durata pandemiei, o serie de experți și de înalți oficiali din UE și NATO au avertizat cu privire la neglijarea apărării. Este de apreciat, în condițiile în care, cu cât austeritatea bugetară nu poate fi evitată, cu atât soluțiile trebuie imaginate la nivel comunitar sau colectiv, însă, având în vedere mecanismele decizionale din cele două organizații, răspunsul rămâne la nivelul capitalelor unde, cel puțin deocamdată, nu se întrezăresc semne ale transformării elementelor discursive în măsuri efective. De exemplu, Germania, motor vital al oricăror proiecte europene, a preluat în iulie președinția Consiliului UE, dar apărarea întârzie să apară în referirile de la nivelul ministerului federal de externe sau al cancelariei cu privire la programul german.
Nu în ultimă instanță, dimensiunea militară a puterii este concepută și bugetată într-un creuzet din care nu lipsește opinia publică. În statele democratice, preferințele politice cu privire la apărare sunt mult mai sensibile la presiunea opiniei publice, de unde și operațiunile de influență și propagandă ale unor entități ostile. Din păcate, în contextul digitalizării, asistăm la un proces de vulgarizare a expertizei militare și civile care se pierde în zgomotul indus de fenomenul fake-news și de tabloidizare a presei și a rețelelor sociale, chiar de delegitimizare a armatei ca instituție și a corpului militar ca profesie, respectiv de banalizare a riscurilor de natură militară. Toate acestea fac și mai dificilă o abordare rațională, echilibrată, în ceea ce privește prioritizarea resurselor din partea decidenților și legiuitorilor politici care, deși nu își mai pot permite opțiunea de a ignora dimensiunea militară în ecuația de securitate națională, regională și globală, tind să conceapă și să execute bugetarea strict ca pe un joc de sumă nulă.
Valentin Filip este expert în
relații internaționale și securitate națională.