Dintre profesorii mei de la universitatea George Washington, doi m-au marcat profund intelectual. Primul, Thomas Buerghental, a fost judecător la Curtea Internaţională de justiţie și la Curtea Inter-Americană a drepturilor omului şi este unul din marii teoreticieni ai dreptului internaţional, dar şi un istoric şi practician al drepturilor omului. Poate şi mai relevant, el este și un supravieţuitor de la Auschwitz, experienţă dramatică şi tulburătoare pe care a şi relatat-o lucid într-o carte impresionantă, „Lucky child”. Un om care a înţeles fizic şi psihologic, dincolo de orice filozofie sau manual, care este valoarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a dreptului la viaţă în principal, dar şi semnificaţia demnităţii umane, chiar în circumstanţe excepţionale. Al doilea, profesorul Louis Sohn (din păcate, decedat de curând) a fost unul dintre juriştii americani care au redactat, sub influenţa viziunii morale a lui Eleanor Roosvelt, Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, în încercarea umanităţii de a crea o ordine juridică internaţională, după ororile şi tragedia războiului. A fost şi unul dintre autorii statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, instituţie în care a crezut foarte mult, fiind de altfel propus, pentru munca şi activitatea sa în domeniul dreptului internaţional, pentru premiul Nobel pentru pace. Cu ambii am purtat numeroase şi lungi discuţii despre relevanţa dreptului internaţional într-o lume a politicii adesea dure, bazate pe putere şi pe interese ale statelor, despre raporturile dintre morală şi acţiune strategică, despre importanţa drepturilor omului în elevarea condiţiei individului în societate şi în raport cu puterea inerentă a statului, a autorităţii. Am fost astfel destul de mirat atunci când ambii mi-au recomandat, ca subiect pentru disertaţia de masterat, un subiect controversat, cel referitor la derogările de la drepturile omului, în situaţii excepţionale. Le-am spus că pentru mine tema este cel puţin paradoxală; în fond, experienţa comunistă, din care tocmai ieşisem dramatic după revoluţie, fusese o derogare continuă de la însăşi ideea de drepturi şi libertăţi ale omului, o suspendare deliberată şi în forţă a acesteia, aşa cum ne-o predau ei sistematic, fie în perspectiva istorică a unor Grotius, Locke, Rousseau, Jefferson, fie în textele pozitiviste ale tratatelor cunoscute – Pactul Internaţional pentru drepturi civile şi politice, Convenţia Europeană a drepturilor omului, Convenţia Interamericană a drepturilor omului –, fie în practica constituţionalismului democratic pe care încercam cu greu să o regăsim şi noi, după dictatură. Răbdător, Buerghental mi-a spus atunci ceva puternic şi memorabil: „Fără aceste excepţii (care sunt, de altfel, prevăzute expres în toate aceste tratate, cel mai notabil în articolul 15 al CEDO) e foarte posibil ca însuşi dreptul să nu poată fi salvat şi, odată cu el, frumoasele noastre drepturi şi libertăţi, iar atunci ce ne mai desparte de haos?”. Iar Sohn a adăugat destul de sec: „Fără un stat funcţional şi într-o societate calamitată, cine îţi mai protejează până la urmă drepturile? Sau cum le poţi efectiv exercita, cum le poţi folosi efectiv? Şi unde? Cercetează istoria şi confruntă cu luciditate logica juridică, anticipează dinamica uneori imprevizibilă a realităţii şi atunci vei înţelege poate mai bine!” Şi, cu o notă de umor fin, venind din orgoliul profesional meritat, a încheiat zâmbind: „tocmai de aceea le-am şi introdus (aceste excepţii) personal în multe din tratatele şi sistemele normative pe care le vei studia… Asta, bineînţeles, dacă vrei să scrii despre un asemenea subiect!”
Astăzi, la mai bine de trei decenii, în plină pandemie Coronavirus, cu steagul american coborât în bernă de Memorial day – Ziua Veteranilor –, pentru cei (până acum) aproape 100.000 de morţi din cauza infecţiei, am înţeles mai bine la ce se refereau cele două imense personalităţi. Sunt situaţii speciale, extraordinare, în care, fără a deroga de la anumite drepturi şi libertăţi, nu ai cum să tratezi strategic și acțional un asemenea fenomen, care de altfel îţi afecteză grav unul dintre drepturile de la care chiar nu poţi face nicio excepţie, nicio derogare: dreptul la viaţă. Şi asta înseamnă şi o opţiune morală, dacă nu chiar şi legală, în stat, pentru că te poţi întreba legitim: dacă nu ai apela la situaţii de urgenţă, în asemenea urgenţe clare totuşi, nu cumva periclitezi esenţial, la nivel de exerciţiu firesc al puterii, cel mai important drept al omului, dreptul de a trăi?
Sunt astfel uimit uneori să văd cum această excepție necesară și, desigur, temporară este interpretată uneori, de către mulți care nu au de a face cu ideea de justiție și cu sensul dreptului – de la superactiviști civici la comentatori, la politruci și analiști de tot felul –, ca o deviere inacceptabilă de la ideea de democrație și de drepturi și libertăți ale omului, un mers sigur spre autoritarism, spre totalitarism, un preludiu inevitabil al dictaturii etc. Fără ca cineva să ne spună de vreo soluție practică și rațională prin care, totuși, cel mai important drept, dreptul la viață, să ne poate fi protejat cât de cât, în asemenea circumstanțe speciale. Pe de altă parte, sunt amuzat uneori să observ mari juriști, unii cu experiențe pe la tribunale și curți stelare românești, care ne explică gravi, înfrigurați și cu solemnitate la televizor cum ar trebui să procedeze autoritatea cu protejarea drepturilor și libertăților noastre dragi în fiecare detaliu și în fiecare secundă: de la constituționalitatea purtării măștii la protejarea libertății religioase în raport de folosirea linguriței sau a lingurițelor, la relația dintre dreptul la viață privată și termoscanare, la distanța care poate sau nu să fie impusă în interacțiunea socială – cât să fie: un metru, doi, trei? – în fine, la minutele și orele când pot intra în vigoare diverse acte normative pentru ca virusul să nu acționeze cumva într-un vid legislativ etc. Te întrebi dacă nu mai apare și vreo analiză complexă a constituționalității perfidului virus invizibil, pentru că dacă el este totuși neconstituțional, cumva ilegal, atunci problema se rezolvă de la sine și astfel victoria libertăților noastre este ca și asigurată. Un Grotius, Locke sau Sohn ar fi deosebit de mirați să vadă cum întreaga lor filozofie a drepturilor omului găsește în sfârșit o intepretare atât de aplicată și minuțioasă în gândirea juridică fină din spațiul mioritic și cum e aici valorizată, până la sânge, teologia libertății. Un Hobbes și-ar pune însă poate niște mici întrebări văzând cum marele său Leviatan (statul), care ar trebui, conform teoriei sale, să onoreze cumva contractul social de protejare a cetățenilor, este transformat într-o mică șopârlă, pe altarul drepturilor și libertăților de a nu purta mască și de a putea merge demn la frizer, în încercarea de a trata cumva practic această situație de excepție.
Peste toate aceste mari și mici „dileme” etice și juridice, ca spectacolul să fie deplin, o avalanșă de teorii ale conspirației, avându-l în centru pe maleficul Bill Gates, proiectat drept coautor al virusului (probabil în ședințele secrete ale guvernului mondial) și inițiator al programelor ascunse de introducere a cipurilor din vaccin cu care vom fi controlați cu toții. O luptă deloc glorioasă a rațiunii cu dreptul la prostie, care va fi întotdeauna legal, măcar în virtutea dreptului la liberă exprimare. O ceață se pune astfel pe înțelegerea realității, a crizei, dar și a ordinii morale în criză, care-i sporește de altfel densitatea.
Ne mai rămâne să sperăm că, și în această ceață pe care tot noi o producem, vor rezista unii care să gândească lucid și cu claritate morală la cum va arăta lumea post pandemie și ce trebuie să facem pentru a reveni cât de cât la normal. Și mai ales să gândească strategic cum am putea preveni alte tipuri de crize, care așteaptă oricum să ne lovească în viitor.

George Maior este diplomat,
ambasadorul României în SUA.

Ultimele postari ale lui George Maior (vezi toate)

Lasă un răspuns