Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Care artist? Care societate?

Care artist? Care societate?

Recent, comentând rezultatele unui sondaj, un sociolog român se declara surprins de mutarea de accent de la nevoile de bază din piramida maslowiană spre unele cu o mai mare complexitate socială. Asemenea rezultate ar fi un semnal că societatea românească iese din zona supraviețuirii și ajunge în stadiul în care poate face pași spre clădirea unei societăți propriu-zise, cu substanță comunitară, cu perspective valorice, cu principii și constructe culturale. Dar vârful piramidei lui Maslow încă e departe, iar mulți nici nu-l văd de unde se află.
Există un pragmatism al supraviețuirii, care nu este și nici nu seamănă cu pragmatismul. E unul al sporilor de bacterii care, în condiții neprielnice, își reduc la maximum funcțiile și schimburile cu mediul. Biologicul se mineralizează. Mi-e greu să scriu: socialul se animalizează. Poate e mult zis, dar o decădere de regn se produce implicit.
Dincolo de orice exprimare sentențioasă, corpusul social a trecut prin crize profunde și succesive. Cine va studia de la înălțimea istoriei ultimii noștri 30 de ani va avea în ochi criza sau succesiunea de crize economice. Astea sunt cel mai bine documentate: cu cifre, cu grafice, cu evoluții. Dar numerele au în spate oameni: indivizi, grupuri, comunități, organizații, instituții, structuri, relații. La fel ca economia, cultura a colapsat. Este motivul din care azi încă mai vorbim, cu o incredibilă frecvență, despre comunism, comuniști, protocomuniști, neocomuniști, comunistoizi, post-comunism. Pentru că societatea de după nu a generat și nu a adoptat un model cultural dominant, un sistem coerent de valori (în locul celui bazat pe minciună și teroare, de dinainte de 1989). Dimpotrivă, România s-a pulverizat în interior. Iar glue-ul unei societăți, lipiciul care ține totul laolaltă, este chiar cultura. Poate a existat și o criză de capital și o criză a piețelor, plus una de know-how, poate și o criză demografică, cu siguranță una politică și una a educației, poate și o criză a sănătății. Dar, înainte de toate și la baza tuturor, a existat acest colaps cultural. A existat și încă există.
În artă și în cultură crizele sunt naturale și necesare. La această viteză a cunoașterii (și a falsificării vechilor viziuni, modele și teorii), criza, ca o neliniște productivă, ca o confruntare constantă a vechiului cu noul, ca o permanentă punere sub test, este pozitivă, este însăși expresia adaptabilității. Este, în anii noștri, generală și mondială.
Dar nu cu o asemenea criză de creștere s-a confruntat, ca fenomen major, România ultimelor decenii. Ci cu un dialog al muților cu surzii. Cu un abandon și cu o capitulare. Cu o încetare a comunicării. Pentru cei mai mulți, cultura a devenit irelevantă. O fiță.
Există, spuneam, un pragmatism al supraviețurii. Fenomen de masă atestat de barometrele de consum cultural: românii și-au închis disponibilitatea de a consuma artă și cultură chiar și atunci când și-ar fi permis din punct de vedere financiar. Chiar și atunci când – piratată, disponibilă prin noile tehnologii sau oferită cvasi-gratuit de televiziuni – arta putea fi consumată absolut fără costuri, ea a fost sistematic respinsă. Ca și cum vârful piramidei (păstrând metafora maslowienilor) nu se poate sprijini direct pe baza ei.
Unde se află artiștii în această schemă?
În cele mai multe cazuri, ei par să fi descoperit căi individuale de a mixa nevoile supraviețurii cu cele legate de autorespect, de recunoaștere (orișicum ar fi ea înțeleasă), de creativitate și autenticitate. Alții au murit încercând (a se citi „au încremenit în proiect”). Alții, cu precădere cei care au activat în arte dezlegate de restricțiile unei limbi sau de localizarea consumului – cineaștii, muzicienii și artiștii din vizual –, au fost salvați prin cariere internaționale de un mai mare sau un mai mic succes.
Soluțiile au fost individuale, atât în ce privește creația, cât și consumul de produse artistice. Salvarea prin cultură a rămas, de multe decenii, o fugă pe bicicletă, nu o călătorie cu trenul.
Sigur, insularitatea culturii e un fenomen natural. Grade de performanță artistică și aderența la platforme axiologice și ideologice concurente reprezintă dinamica inerentă a oricărei culturi viabile. Opusul este totalitarismul. Despre insularitatea culturii s-a vorbit cu ceva intensitate și în presa culturală spaniolă acum câteva decenii. Ca noi, și ei trecuseră printr-o lungă dictatură, cea franchistă, iar tarele acesteia erau încă sensibile o generație mai târziu. Dar, revenind la insularitate, este foarte importantă granulația socială – ce dimensiuni au insulele, dacă și cum se leagă în arhipelaguri, dacă în adânc sunt unite prin platforme marine, shallow water, sau sunt separate prin fose geologice (asta pentru a păstra metafora). Contează și tonalitatea socio-ideologică. Unele sunt insulele culturale din societățile mai mult sau mai puțin parnasiene, altele sunt cele din societățile exotic-suprarealiste și cu totul altele cele din societățile naturaliste, cum sunt (sau cel puțin au fost) cele din Estul fost comunist – reduse, în limbajul oricărei arte acute, la coloratura sumbră a individualismului extrem, darwinist, a dispensării de omenie, a lipsei de orizont și speranță, a supraviețuirii pure, a brutalității lipsite de consecință. Cu indicatori de succes alienați.
Poate topirea structurilor sociale și atomizarea (sau aneantizarea) societăților din Est a fost una cu o logică istorică. O revoluție nu este o revelație. Ea nu se instalează ca o teofanie. Sau ca un sistem de operare: îl ștergi pe cel vechi și îl pui pe cel nou. Transformarea naturală, dacă ne uităm la fluturi sau la amfibieni, e întotdeauna un proces dureros, o topire internă și o re-osificare, nu un simplu proces de maturizare. Nu un up-grade.
Fără o piață a produselor artistice; fără o piață de idei; fără o cerere socială consistentă care să impună politici publice – creația, cultura și educația au regresat la stadii artizanale. Gândirea critică – reflectată asupra produselor artistice și, deopotrivă, asupra faptelor sociale – și-a pierdut consistența și articulațiile. Nici logica nu se simte prea bine.
Dacă lipsa de cultură ar fi o boală provocată de sărăcie, e de presupus că ea va trece. Cu toată criza de după 2009, integrarea Românei în UE a dus la inversarea trendului descrescător din economie, iar veniturile populației au crescut deja de 10 ori față de anii 1990. Unii au ieșit deja din sărăcie. Pentru ceilalți există, cel puțin teoretic, speranță. Chiar și standardul de mizerie socială a crescut, nivelul de expectanță sub care viața e considerată subzistență. Ceea ce, în esență, este o îmbunătățire a condiției umane. Circuitul de idei și de modele s-a intensificat. La fel, comerțul extern. Diaspora se dovedește și ea un fenomen extrem de pozitiv. Țara face schimburi cu mediul, iar asta, oricât de închistate ar fi instituțiile ei, va provoca deblocarea societății și reluarea tuturor funcțiilor sale. Inclusiv cultură, inclusiv creativitate, inclusiv spirit critic.
Și, privind piața politică, asta pare să fi fost soluția aleasă: să ținem bolnavul (arta, cultura, educația, cercetarea) la pat până când se însănătoșește singur.
Doar că atât mers prin deșert, atâta supraviețuire de azi pe mâine lasă urme. Alianțe stranii, culpe și vinovății. Bellum omnium contra omnes, războiul tuturor cu toți, a personalizat orice dezbatere socială și orice validare și confirmare. Oamenii, care nu sunt opere și nu sunt idei, au luat prim-planul oricărei estetici și al oricărei ideologii. Grupuscule formate contextual, lipsite de afinități reale, în competiție cu grupuscule la fel de lipsite de omogenitate, blochează – din teamă, din nepricepere sau din răzbunare – dialogul axiomatic și reașezarea societății într-un punct de creștere valorică.
Este punctul în care în discuție intră politicile publice. Părți din acestea există deja – câteva programe naționale de finanțare transparentă, un oarecare mecanism de fiscalizare favorizantă, un oarecare mecanism de finanțare pentru mecenat. După cum se vede, este vorba doar despre bani. Cum funcționează aceste programe, cu bune și cu rele, este o altă poveste pentru că ele sunt aplicate de funcționari care deseori nu înțeleg câmpul problemei și specificul activităților, iar programele în întregul lor au ritmuri bugetare care, de fapt, creează obstacole, cum o fac și unele prevederi birocratice care, aplicate telle-quelle, duc la consecințe ridicole sau inacceptabile. Ca exemple: sunt condiții în care pentru achiziția unor conținuturi necesare apariției unei cărți, o editură trebuie să facă evaluare de oferte, deși nimeni nu își poate imagina cum poți cumpăra, pe ce criterii, artă sau copyright pe SEAP – cu tot respectul pentru disciplina achizițiilor publice pe care e de presupus că o aduce acest sistem; de asemenea, calendarul finanțărilor este adesea incompatibil cu cel al activităților finanțate – programele multianuale sunt blocate din rațiuni administrative la sfârșitul și la începutul fiecărui an, silind beneficiarii la artificii greu de imaginat; alte finanțări sunt imprevizibile, nu știi când, dacă și în ce cuantumuri apar, nu știi ce perioadă pot acoperi, iar tonul este cel al unei improvizații permanente. La fel, reducerile de taxe sau mecanismele de sponsorizare au acumulat un șir de disfuncții care le afectează semnificativ capacitatea de operaționalizare. Ca urmare, chiar și în cazul acestor elemente de politici publice, pozitive în esență, este o nevoie urgentă de reevaluare și recalibrare astfel încât ele să fie efective. Pentru că un plus de cunoaștere și de inteligență în stabilirea și gestiunea acestor mecanisme ar putea avea urmări spectaculoase.
Tot la acest nivel pecuniar, părți importante ale micilor bugete naționale sau regionale au destinații care cu greu pot fi văzute ca servind nevoile unei societăți moderne și performante. Sunt multe linii care funcționează complet netransparent, iar o parte greu de precizat a acestor bugete e direcționată către șușele, către produse culturale sau performance-uri artistice stupide sau desuete. Ca și în paragraful precedent, cuvântul-cheie este „politici publice”. Adică schema, cu sau fără amprentă bugetară, prin care guvernele transpun o viziune. Iar aici s-a rupt totul.
Aparent, suntem într-un cerc vicios căruia tot i se trasează tangente: colapsul educației, calitatea clasei politice, conservatorismul defensiv al populației, dezechilibrele demografice, lipsa respectului pentru proprietatea intelectuală, handicaparea gândirii critice, penuria de capital, balanța externă negativă (nu doar comercială, ci și ideografică). Din fiecare asemenea motive, dar și din altele, care nu țin de noi, ci de viteza lumii din jurul nostru, arta și cultura, în sens mic-individual și mare-principial, funcționează doar local și funcționează cu intermitențe. Totuși, ce trebuie avut în vedere este că acel cerc vicios pe care se sprijină toate tangentele este cultura însăși – cea mică și cea mare și toate treptele ei intermediare. O acțiune coerentă și performantă în cultură este capabilă să creeze short-cut-uri care să deblocheze și să recupereze toate domeniile vieții sociale – educația, mass-media, politicul și (n-o să scriu asta pentru că ar necesita o argumentare laborioasă) economia. E vorba de canvasul imaterial pe care se desenează lumea noastră.
Cât privește artiștii, teoria economiei politice a avut permanent o problemă cu ei. De la Adam Smith, toți au observat că produsul artistic nu poate fi programat în termeni de eficiență. Nu știi cât timp, ce investiție, ce costuri, ce calitate, ce impact, ce valoare. În continuarea acestei gândiri, filosofii culturii au oferit conceptul de operă deschisă, unde nu contează procesul, ci doar interacțiunea artei cu publicul. Pentru că, indiferent cum ar fi fost creat și codat, obiectul de artă devine activ în momentul aducerii sale în public, iar atunci capătă substanță societală, juridică și economică. Asta nu înseamnă că, în lung de secole, artiștii nu au luat comenzi publice sau particulare pe care le-au realizat, respectând (uneori!) termenele și termenii comenzii. Altminteri, artistul demiurgic și producția de artă pe stoc sunt concepte relativ noi în marea istorie a artei – primul datează din Contrareformă, iar al doilea s-a impus cu impresionismul și cu „refuzații”. Nici ele nu sunt modele absolute. Și ele, ca și statul, trebuie confruntate cu spiritul epocii.
Renegocierea acestor poziții și roluri este una permanentă, parte a unui statut dinamic al artistului care să sancționeze pozitiv, cu inteligență socială, noutatea și performanța actului artistic, diversitatea operelor și a codurilor artistice, impactul artei în societate. Procesul nu e liniar, cum nu e nici negocierea permanentă și dură dintre artist și publicul său sau cea dintre organizațiile profesionale și stat. Însă crearea unui asemenea mediu al oportunităților reciproce este o alegere rațională a oricărei societăți care realizează că, depășind derapaje precum „scrieți orice, numai scrieți”, dar și „cântarea României”, a ajuns într-un stadiu în care arta poate fi catalizatorul transformării, dar și sediul central al criticii sociale. Laboratorul care să testeze și să ofere puterea de a schimba ce e de schimbat, de a accepta ce nu e și de a face diferența între ele. n

Nicu Ilie

Un comentariu la „Care artist? Care societate?”

  1. Pingback: Artistul și societatea. România, azi - Nicu Ilie blog

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.